Am întâlnit și țesători fericiți

Imagine preluată de pe situl johncoulthart.com

Prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, ieri, 9 iulie 2021, am achiziționat câteva volume pe alese.

Mai întâi, am încercat să ajung la zi cu cărțile domnului Bruce Sterling. Astfel, am achiziționat Transreal Cyberpunk, scris în colaborare cu colegul său, Rudy Rucker, nuvela Pirate Utopia și volumul de nuvele și povestiri Robot Artists and Black Swans, precum și volumul de nonficțiune The Epic Struggle of the Internet of Things.

Apoi, am achiziționat două antologii ample de operă spațială, Infinite Stars și Infinite Stars: Dark Frontiers (antologator Bryan Thomas Schmidt). Dacă doriți, puteți comanda câte un exemplar aici, respectiv aici.

Nu în ultimul rând, am achiziționat un exemplar dintr-o ediție ilustrată a ultimlui roman al regretatului scriitor american Roger Zelazny, A Night in the Lonesome October. (Se poate comanda pe pagina de aici.)

Țin să le mulțumesc și pe această cale inimoșilor librari de la Librăria Engleză Nautilus, în special domnului Daniel Hanu. Cât privește cărțile amintite mai sus, probabil le veți vedea recenzate, mai devreme sau mai târziu, tot aici, la Țesătorul.  

Roger Zelazny, "Lord of Light" (1967)

În urmă cu 20 de ani, în 1995, am primit cadou la sediul Editurii Nemira două ediţii elegante, imprimate în Germania, ale unor romane de căpătâi ale SF-ului din Noul Val. Una era prima traducere română a romanului Stand on Zanzibar de John Brunner. Cealaltă era traducerea unui roman legendar al lui Roger Zelazny, Lord of Light, distins cu Premiul Hugo în 1968 şi finalist al Premiului Nebula. Pe acesta l-am devorat - îmi amintesc că l-am citit într-o singură zi, cu sufletul la gură, şi că am rămas uimit şi încântat de pe urma lecturii. Îmi plăcuseră şi alte cărţi de Zelazny, în special Jack of Shadows, însă Lord of Light era mai mult decât un roman reuşit.

Era o capodoperă.

Mulţi ani mai târziu, în 2006, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Librăria Nautilus, am avut ocazia să achiziţionez un exemplar dintr-o ediţie britanică a acestui roman celebru - numărul 7 în colecţia SF Masterworks, Editura Gollancz, Londra, 2004. Şi, după mai multe peripeţii, am izbutit abia în luna mai 2015 să îl citesc în original, pe îndelete.

E o experienţă pe care v-o recomand şi dumneavoastră. Iată din ce motive:

Subiectul romanului pare desprins din mitologia hindusă. Zeităţi precum Vişnu, Brahma, Kali sau Şiva domnesc de pe un tărâm numit Puntea Zeilor asupra unei planete pe care oamenii, într-o civilizaţie preindustrială, pot fi reîncarnaţi. Doar că reîncarnarea într-un trup tânăr şi sănătos sau într-unul bătrân şi bolnav este decisă de preoţimea zeilor atotputernici, care veghează ca populaţia să nu se revolte.

Iată însă că un farsor, Mahasamatman, care preferă să i se spună Sam, predică o doctrină a trezirii şi ieşirii din ciclul reîncarnării şi suferinţei - o revoluţie paşnică, dar care ar duce la pierderea puterii zeilor asupra oamenilor de rând. De aici până la comploturi, tentative de asasinat, trădări, jocuri de putere, alianţe şi războaie în toată regula nu mai este decât un pas - căci zeii îşi apără puterea cu gelozie şi asprime.

Interesant este că, pe măsură ce intriga romanului se desfăşoară, cititorii înţeleg treptat că aşa-zişii zei sunt, sau au fost cândva, membrii echipajului unei astronave, iar locuitorii de pe suprafaţa planetei sunt descendenţi ai lor şi ai pasagerilor navei. Băştinaşii planetei sunt fiinţe de energie pură, descrişi drept demoni, întemniţaţi cândva de protagonist şi eliberaţi acum pentru a-l ajuta în efortul de a-i răsturna pe zei de la putere.

Din discuţiile pe care Sam le poartă cu o zeitate sau cu alta, înţelegem că, odinioară, Yama, zeul morţii, fusese inginerul de bord, Brahma fusese femeie, iar un anume Nirriti cel Negru, stăpân peste armate de morţi-vii, era cândva capelanul creştin al astronavei. Şi tocmai aceste jocuri de identităţi, dintr-un corp în altul şi de la un rol public la altul, duc la răsturnări de situaţie şi la schimbări de alianţe. Căci iubiri vechi, despărţiri, gelozii şi ambiţii cât se poate de omeneşti duc, amplificate de tehnologii imposibil de deosebit de magie, la bătălii apocaliptice grandioase şi la lovituri de teatru ce întorc pe muchie de cuţit soarta întregii lumi.

Ceea ce are versiunea originală a romanului, iar traducerea nu poate reda decât parţial, este o frumuseţe a limbajului, o diversitate stilistică foarte bine controlată. Dacă discursul naratorial este elegant şi plin de lirism, iar unele conversaţii ale personajelor au sintaxă shakespeareană şi un vocabular elevat, venit parcă din alte vremuri, discuţiile de culise dintre foştii membri ai echipajului, cândva camarazi, iar acum când adversari, când aliaţi, se desfăşoară într-un stil colocvial, contemporan, la o ţigară. Chiar această jonglerie stilistică, menţinută fără cusur de la prima la ultima pagină a cărţii, sugerează foarte bine diferenţa dintre ceea ce pretind a fi personajele şi ce sunt ele de fapt.

Căci la temelia conflictului dintre Sam şi foştii săi colegi din echipaj stă o dilemă morală cu implicaţii majore: dacă populaţia planetei trebuie menţinută în sărăcie şi ignoranţă pe viitor, spre folosul şi slava unor privilegiaţi care joacă roluri de zei, ori dacă progresul tehnologic al acestor oameni trebuie permis, ba chiar accelerat, pentru ca viaţa să li se amelioreze. 

Şi probabil nu vă veţi mira câtuşi de puţin să aflaţi că, într-o manieră destul de tipică pentru anti-eroii Noului Val, protagonistul Sam, în numele unui nobil principiu moral şi al unei cauze drepte, nu se mulţumeşte doar să joace rolul lui Buddha Shakyamuni, în care nu crede cu adevărat, ci săvârşeşte fapte reprobabile, mergând până la sabotaj şi asasinat. (Că unul dintre asasinii trimişi de Kali pe urmele lui e convertit şi atinge iluminarea e încă un paradox al acestei poveşti de neuitat.)

Acestea ar fi câteva dintre motivele pentru care v-aş recomanda să citiţi Lord of Light sau, dacă aţi parcurs-o deja în traducere, să vă delectaţi cu originalul. (Puteţi comanda online un exemplar aici.) Este unul dintre romanele care, ca şi The Book of the New Sun, încurajează şi răsplătesc mai multe lecturi.

Roger Zelazny, 'The Courts of Chaos' (1978)

The Courts of Chaos încheie triumfal prima serie Amber. Aşa cum îi stă bine unei lucrări fantasy, intriga ajunge la o bătălie grandioasă între bine şi rău, reprezentate aici de armatele din Amber, respectiv de creaturile Haosului. Aşa cum îi stă bine unui erou urmărit suficient de mult în evoluţia sa, Corwin devine zeu. (La propriu. Cu Giuvaerul Judecăţii şi cu o ramură din arborele Ygg, plantat cîndva de Oberon la graniţa dintre Ordine şi Haos, protagonistul creează un nou Model din care purced nenumărate tărîmuri Umbră.) Aşa cum îi stă bine unei poveşti demne de a fi recitite, vechea ordine a celor bătrîni este înlocuită cu noua ordine a celor tineri, iar cititorii sînt lăsaţi să-şi imagineze ce va urma în direcţia generală „şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi” (după care să parcurgă cea de-a doua serie Amber şi să constate în ce măsură s-au înşelat).

Dar The Courts of Chaos este un triumf şi din alte puncte de vedere. Roger Zelazny se întrece pe sine în construirea suspansului, spre exemplu. Cu toate că şi romanele precedente ale seriei aveau un ritm alert, aici ritmul este de-a dreptul furibund, iar tensiunea atinge niveluri paroxistice.

Pe de altă parte, călătoria lui Corwin din Amber pînă la Curţile Haosului este un prilej de trimiteri culturale şi literare mult mai frecvente decît în volumele precedente din serie. Elemente mitologice scandinave se perindă alături de unele celtice şi ameri-indiene. Corwin se intersectează cu o reflexie a sa care venea din sens contrar (precum Alice în Prin oglindă), o întîlneşte pe frumoasa doamnă nemiloasă din balada lui John Keats (prilej pentru o superbă pastişă de două versuri strecurată în proză) şi observă (ca Alice în Ţara Minunilor) că el şi rudele sale nu sînt decît un pachet de cărţi de joc – dintre care el s-ar putea să fie jokerul.

Cumva, Roger Zelazny a izbutit să aşeze în această carte răspunsuri pentru toate întrebările din serie, scene spectaculoase, replici memorabile, precum şi un ultim rînd care îndeamnă la recitirea celor cinci romane. Puţine sînt seriile fantasy care răsplătesc în asemenea măsură eforturile şi răbdarea cititorilor...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Roger Zelazny, 'The Hand of Oberon' (1976)

Al patrulea volum al seriei Amber, The Hand of Oberon, îmbină la rîndul său elemente fantasy cu o anchetă poliţistă. De această dată, Modelul din tărîmul descoperit la finalul romanului precedent pare să fi fost deteriorat de sînge princiar din Amber, iar Corwin şi doi aliaţi de nădejde, Random şi Ganelon, caută să afle cine a fost victima, cine a fost agresorul şi cum îl pot împiedica pe cel din urmă să comită fapte şi mai grave.

Bună parte din intrigă tratează despre tentativele lui Corwin şi ale aliaţilor săi de a recupera Giuvaerul Judecăţii. Spre final, protagonistul bănuieşte că tatăl lor, Oberon, ce părea să fie absent de mulţi ani, i-a manipulat pe toţi într-un mod subtil ca să recupereze giuvaerul.

Faţă de romanele precedente, The Hand of Oberon introduce un element fantastic suplimentar. După cum află Corwin de la bunicul său, Dworkin, Oberon poate să ia alte înfăţişări – un detaliu pierdut pentru cititori în mulţimea de evenimente spectaculoase din intrigă, dar folosit cu inigeniozitate de Roger Zelazny în finalul cărţii.

Însă, dincolo de misterele elucidate şi de scenele de acţiune, dincolo de răsturnările de situaţie şi de creaturile care de care mai fantastice, The Hand of Oberon mi-a lăsat o amintire plăcută pentru un episod secundar în care Corwin ne relatează cum, la coborîrea în subteranele Castelului Amber, s-a întîlnit cu paznicul de noapte, un bărbat între două vîrste care fuma pipă şi scria un romanţ filosofic. Paznicul de noapte se numea Roger...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Roger Zelazny, 'Sign of the Unicorn' (1975)

La încheierea recenziei despre romanul Nine Princes in Amber mă întrebam ce alte elemente intertextuale mai ascunde Roger Zelazny în mînecă. Ei bine, ce aţi zice de o combinaţie de fantasy şi roman poliţist (mai precis, subgenul camerei închise)?

Pentru că exact asta a reuşit să creeze Zelazny în cel de-al treilea volum al seriei Amber, Sign of the Unicorn. Pe lîngă elemente fantastice cum ar fi un tărîm al stîncilor mişcătoare sau un giuvaer care poate isca furtuni, autorul a introdus aici un mister al camerei închise luat parcă dintr-o carte de Agatha Christie: la aducerea unuia dintre prinţi în Castelul Amber, cineva îl răneşte cu un jungher, iar Corwin (care e atacat la rîndul său de un necunoscut) trebuie să-şi interogheze surorile şi fraţii ca să deducă cine a comis mîrşava faptă.

Fireşte, interogatoriile dezvăluie o întreagă reţea de alianţe, contra-alianţe, comploturi şi trădări, iar o parte din misterul care plana asupra situaţiei lui Corwin la începutul primului roman se clarifică. De asemenea, protagonistul vizitează un tărîm de vis, Tir-na Nog’th, un castel celest în care domneşte Regina Dara, iar el nu e decît o umbră revenită din morţi. Ca şi Rebma, Tir-na Nog’th este o reflexive a tărîmului Amber, cu un Model al său, numai că tărîmul celest se destramă la venirea zorilor.

Şi, pentru că era necesar să fie convinşi cititorii să aştepte cu interes următorul roman din serie, Sign of the Unicorn se încheie cu o surpriză de proporţii. Pentru că, între atîtea Umbre înşelătoare, nici Amber nu e ceea ce pare…

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Roger Zelazny, 'The Guns of Avalon' (1972)

Al doilea roman din seria Amber tratează despre împlinirea planurilor de răzbunare ale lui Corwin. Protagonistul călătoreşte pe un tărîm similar cu Pămîntul, adună mari cantităţi de diamante, le foloseşte ca să plătească pentru numeroase arme de foc cu muniţie specială şi, cu o armată de voluntari, călătoreşte printre Umbre ca să asedieze din nou Castelul Amber.

Cu toate acestea, dat fiind că prinţul Corwin nu e nici pe jumătate aşa de cinic şi de lipsit de scrupule precum Jack al Umbrelor, spre exemplu (şi dat fiind că Roger Zelazny este un povestitor măiastru), în ultimul moment se simte obligat să-l ajute pe fratele său Eric la apărarea Castelului Amber împotriva creaturilor asediatoare ale Haosului care sosiseră pe drumul negru.

Această surpriză din intrigă fusese pregătită încă din capitolele introductive ale romanului, în care Corwin mai întîi îl ajută pe un vechi cunoscut, Ganelon, să apere un tărîm Umbră împotriva creaturilor Haosului, apoi face acelaşi lucru pentru fratele său Benedict.

Pe de altă parte, The Guns of Avalon creează condiţiile pentru mai multe dezvoltări ale intrigii în romanele următoare. Corwin se întîlneşte cu o tînără atrăgătoare, Dara, care se prezintă ca fiind strănepoata lui Benedict. Pe lîngă faptul că are o relaţie amoroasă cu ea, protagonistul o învaţă o mulţime de lucruri în legătură cu familia regală din Amber. Prea tîrziu, în iureşul bătăliei finale a romanului, Corwin îşi dă seama că Dara este de fapt o creatură a Haosului care tocmai a parcurs Modelul, a cîştigat imense puteri şi cunoştinţe şi s-a prefăcut într-o ameninţare serioasă la adresa tărîmului Amber. Ca şi drumul negru, Dara este un pericol al cărui potenţial a fost sporit de acţiunile neglijente ale lui Corwin, şi ca urmare protagonistul se simte responsabil să facă faţă consecinţelor.

Din punctul de vedere al structurii, The Guns of Avalon este poate cel mai simplu din serie, cu puţine elemente intertextuale (Ganelon – o legătură cu Cîntecul lui Roland, Lancelot du Lac – un ecou din legendele arturiene, şi cîteva furii din mitologia greacă) şi cu o puternică tracţiune narativă. Cu toate acestea, fiind concis şi dinamic, romanul le stîrneşte pofta cititorilor pentru mai multe cărţi din seria Amber.

Iar Roger Zelazny a fost amabil şi ne-a oferit mai multe.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Roger Zelazny, 'Nine Princes in Amber' (1970)

Nine Princes in Amber începe cu mult-prea-familiara situaţie a unui protagonist-narator care îşi revine în simţiri într-un spital, uitîndu-se la pereţi albi şi chinuindu-se să îşi amintească cine este, dat fiind că suferă de amnezie. Prea des, o asemenea scenă este scrisă de scriitori profesionişti surmenaţi care au un blocaj şi se uită lung la o coală albă de hîrtie.

În plus, tonul protagonistului-narator aminteşte de Philip Marlowe, detectivul particular din romanele lui Raymond Chandler. Cu toate acestea...

După ce îşi croieşte drum afară din spital, eroul ajunge la New York, îşi vizitează sora “Florimel” şi află de la ea şi de la Atuurile ei magice că e Corwin, unul dintre nouă prinţi fraţi. (Faptul că eroul se uită în Atuuri este şi o scuză inteligentă pentru prezentarea personajelor principale.)

Apoi, spre surprinderea crescîndă a cititorului, Roger Zelazny amestecă locul comun al eroului amnezic cu un ton gen Raymond Chandler, cu cărţi de Tarot care pot fi folosite pentru comunicare telepatică şi teleportare şi cu… metafizică. (Sau poate e psihanaliză?)

După cum află Corwin de la unul dintre fraţii săi, Random, trebuie să părăsească Pămîntul, să călătorească printre alte lumi Umbră şi să ajungă la Amber, unicul tărîm adevărat faţă de care toate celelalte sînt numai copii imperfecte. Pe de o parte, se poate susţine că noţiunea aceasta conform căreia lumea noastră e numai o copie palidă, efemeră a unui tărîm ideal, etern, neschimbător datează tocmai de la Platon. Pe de altă parte, însă, dat fiind că lumile Umbră trebuie mai întîi să fie imaginate de unul dintre prinţii din Amber şi numai apoi devin accesibile, Corwin se întreabă din cînd în cînd dacă nu cumva aceste Umbre sînt simple reprezentări ale psihicului celor din Amber. (Şi, fireşte, cititorii sînt lăsaţi să se întrebe cine a imaginat Pămîntul şi pe noi, locuitorii săi.)

Corwin este prins şi într-un conflict violent. Pe măsură ce se apropie de Amber, el află că unii dintre fraţii săi (Eric, Caine şi Julian) şi-au unit forţele ca să administreze regatul tatălui lor în absenţa acestuia. Sau poate numai ca să-l uzurpe. Una dinte surorile lui Corwin, Deirdre, îl însoţeşte pe tărîmul subacvatic Rebma, unde se găseşte o imagine în oglindă a Modelului din Amber. Corwin urmează Modelul, înfruntînd halucinaţii înspăimîntătoare, iar memoria îi este recuperată.

Cititorii află că a fost exilat pe Pămînt de pe vremea Ciumei Negre, prin războaiele napoleoniene şi pînă spre sfîrşitul secolului al douăzecilea. Pe parcursul seriei de romane, amintiri ale unor epidemii, războaie şi persoane celebre precum Sigmund Freud îl bîntuie pe erou din cînd în cînd. (Mă întreb de unde s-au inspirat realizatorii filmului Highlander atît pentru subiectul filmului cît şi pentru tehnica amintiri-reveniri…)

Dat fiind că Corwin îl suspectează pe Eric de cele mai rele intenţii cu putinţă, mai întîi îl înfruntă într-un duel, apoi se aliază cu alt frate de-al lor, Bleys, recrutează o armată şi o flotă în Umbre şi le conduce la asediul tărîmului Amber. Pe măsură ce înaintează către unicul tărîm adevărat, printre realităţile exotice, schimbătoare din jurul lor uneori personajele zăresc tancuri sau o explozie atomică din realitatea noastră.

Cu toate acestea, bătălia finală nu duce la un rezultat fericit. Corwin este luat prizonier, umilit la încoronarea lui Eric (chiar dacă se încoronează pe sine mai întîi, ca gest de sfidare), ochii îi sînt scoşi şi este întemniţat. Intră în joc elemente intertextuale din Contele de Monte Cristo (1844), căci, pe măsură ce ochii lui Corwin se regenerează încet, el încearcă să-şi croiască drum prin uşa celulei, iar apoi un vizitator din altă celulă, Dworkin (un fel de Leonardo da Vinci care a creat Atuurile), îi arată calea către libertate cu ajutorul magiei şi al peisajelor pictate.

În timp ce Corwin se întremează în turnul unui far, observă rezultatele blestemului pe care l-a aruncat atunci cînd a fost mutilat: un drum negru s-a deschis pînă la Castelul Amber şi creaturi malefice pot călători de-a lungul acestuia din Umbre pînă la unica realitate adevărată ca să-l asedieze.

În mod ironic, la finalul primului roman eroul îşi dă seama că este responsabilitatea lui să îi ţină piept acestei noi ameninţări – la urma urmei, el este cel care i-a deschis calea. Îi trimite o notă sfidătoare fratelui său Eric şi îşi promite ca, în ciuda legilor fizice din Amber care împiedică funcţionarea armelor de foc, să se întoarcă cu puşti.

În acest punct, cititorii descoperă că au fost prinşi într-o capcană literară complexă. Indiferent ce vrea Corwin să îndeplinească, cititorii abia au întrezărit cum a făcut un plan, necum să fi aflat cum l-a pus în aplicare. Tonul naraţiunii i-a fermecat, amestecul precis de registre stilistice s-a dovedit similar cu al lui Tolkien, există întrebări care nu au primit încă răspuns (ca de exemplu “Cine a provocat amnezia lui Corwin şi internarea lui într-o clinică de psihiatrie?”) iar tărîmul fantastic Amber abia a fost schiţat. Cu alte cuvinte, publicul e dornic să afle mai multe despre viitorul lui Corwin (ca şi despre trecutul lui) şi despre mediul din care provine, mediu pe care (ca şi cititorii înşişi) eroul pare să îl descopere pentru prima oară şi în acelaşi timp să şi-l amintească dintr-un trecut îndepărtat.

Pe lîngă asta, Nine Princes in Amber este un roman atît de scurt şi narat într-un ritm atît de frenetic încît cititorul e convins cu uşurinţă că nu e nimic rău în a citi încă un roman subţirel ca să vadă ce se întîmplă după aceea şi ce alte referinţe intertextuale mai ascunde Roger Zelazny în mînecă.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Roger Zelazny, 'The Chronicles of Amber' (2000)

În 1994, un prieten căruia îi făcusem cunoştinţă cu Stăpînul inelelor (1954-1955) de J.R.R. Tolkien a încercat să îmi întoarcă favoarea şi mi-a vorbit despre seria Amber a lui Roger Zelazny. Cu toate acestea, abia în vara lui 2006, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat în cele din urmă un volum omnibus de la Gollancz care conţinea primele cinci romane din acea serie. (The Chronicles of Amber, Colecţia Fantasy Masterworks nr. 6, Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2004). După prima duzină de pagini am fost aproape indignat. Pe la sfîrşitul primului roman am fost ispitit să încep să-l citesc şi pe cel de-al doilea. La jumătatea volumului de 770 de pagini nu mai puteam lăsa cartea din mînă. Iar cînd am terminat-o mi-a părut cu adevărat rău că se sfîrşise (şi pe urmă i-am oferit un exemplar cadou unui prieten, conform principiului că lucrurile bune nu se tac).

Cum au putut simple cuvinte tipărite pe hîrtie să provoace o asemenea schimbare? Să începem cu începutul...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Roger Zelazny, "Jack of Shadows" (1971)

Am amintiri agreabile despre Jack of Shadows. În noiembrie 1990, a fost prima carte străină pe care am cumpărat-o – o ediţie franceză superbă de la Presses Pocket cu coperte argintii şi o ilustraţie interioară de Siudmak. Am citit-o de două ori, apoi am tradus o parte din ea pentru prietena mea.

Mai tîrziu, în toamna anului 1999, o prietenă americană, Tracey Rosenberg, mi-a oferit cadou un exemplar de la Editura Signet (New American Library, Signet, New York, 1972). În 2006, după ce citisem primele cărţi din seria Amber, am parcurs Jack of Shadows în engleză şi am descoperit o carte care suna (şi crea un efect) destul de diferit de traducerea franceză glazurată cu care eram obişnuit. În plus, cititorul însuşi devenise destul de diferit în urma companiei îndelungate a lui Corwin din Amber…


Pe de o parte, protagonistul acestui roman pare să fie atît mai egoist cît şi mai superficial decît Corwin, Sam din Domn al luminii, sau chiar decît Hell Tanner din Drumul iadului. Lumea în care acţionează acesta, însă, este bogată şi memorabilă, creînd impresia că e mult mai complexă decît se deranjează naratorul să ne spună.


Pe scurt, este un Pămînt care îi arată mereu aceeaşi faţă Soarelui. Faţa luminoasă este locuită de fiinţe umane, apărate de soare cu ajutorul unui cîmp de forţă şi guvernate de regulile ştiinţei. Faţa întunecoasă, pe de altă parte, este locuită de creaturi fantastice de toate soiurile, protejate de îngheţ cu ajutorul unui scut de descîntece şi guvernate de regulile magiei. Cînd cei de pe faţa întunecoasă mor, se reîncarnează la Polul Apusean, în gropile de bălegar din Glyve, şi (în cazul în care nu sînt luaţi în robie de către baronul Drekkheim) se reîntorc la obişnuitele lor duşmănii şi lupte pentru putere.


Protagonistul Jack al Umbrelor, pe de altă parte, este o creatură a Amurgului care îşi trage puterea magică nu dintr-un loc fix, aşa cum fac locuitorii părţii întunecoase, ci din umbre. Este un escroc şi un hoţ care, frustrat în dorinţa de a se căsători cu Evene şi executat de către duşmani, se întoarce şi plănuieşte o răzbunare teribilă.


Planurile lui Jack implică evitarea numeroşilor săi inamici (dintre care unul, Stăpînul Liliecilor, îl întemniţează cu viclenie într-un giuvaer), călătoria pe partea luminoasă şi utilizarea unui calculator dintr-un campus universitar ca să recupereze Kolwynia, o cheie magică pierdută care îi permite literalmente să doboare un satelit artificial cu un descîntec, să mute munţi şi să-şi biruie duşmanii unul cîte unul.


Din păcate, în procesul de însuşire a unor puteri magice supraomeneşti, Jack îşi pierde aproape toate urmele de omenie. Nu le arată nici o milă duşmanilor săi învinşi (motiv pentru care capătă porecla de Jack al Răului) şi nu se poate lăuda decît cu prietenia unui singur personaj – Luceafărul de Ziuă, un demon colosal, înaripat şi încornorat, care a fost blestemat de către zei să împietrească pe jumătate pe un pisc în Amurg şi să fie eliberat la răsăritul Soarelui (eveniment care se presupune că nu va avea loc niciodată).


Ceea ce descoperă protagonistul după ce se răzbună pe toţi cei care îl nedreptăţiseră este că nu-i poate sili pe seniorii pe care i-a înfrînt să menţină scutul magic – iar el nu îl poate întreţine de unul singur. Ca urmare, trebuie să caute o soluţie şi coboară în centrul Pămîntului ca să pună planeta în mişcare, pentru ca lumina şi întunericul să poată alterna pe toată suprafaţa acesteia. Această acţiune implică pierderea puterilor lui magice, fărîmiţarea regatului său, eliberarea tuturor celor pe care îi întemniţase şi (aproape) pierderea propriei sale vieţi.


Povestea lui Jack, scrisă şi publicată în perioada de vîrf a modei filmelor cu arte marţiale, are un mesaj diametral opus intrigii obişnuite a perdantului care se răzbună a cinematografiei din Hong Kong: cînd Jack al Umbrelor îşi pune în practică toate visele de răzbunare, lumea devine un loc cu mult mai rău – pentru alţii şi pentru el însuşi. În plus, protagonistul refuză să-şi lărgească viziunea îngustă, răzbunătoare, şi să ia în consideraţie punctele de vedere ale altor personaje. Spre exemplu, o veche iubită, Rosie, îi spune că baronul Drekkheim a fost întotdeauna bun cu ea, însă Jack pune ca baronul să fie executat într-un mod crud. Femeia pe care vroia să o ceară de soţie cu un dar de nuntă furat îl roagă să-i arate milă soţului ei, Stăpînul Liliecilor, şi servitorilor acestuia, dar Jack îi extermină (şi, ca să fie tacîmul complet, îl impinge pe tatăl ei la sinucidere), conştient fiind că acţiunile sale o vor face pe Even să îşi piardă minţile de durere. În cele din urmă, modul egoist în care Jack caută răzbunarea îl izolează într-o cuşcă de singurătate şi ură – cam ca pe Macbeth.


Şi totuşi, în paragrafele finale ale romanului, cineva se repede să îl salveze – singurul personaj căruia hoţul i-a arătat bunăvoinţă fără să aştepte ceva în schimb. Căci Jack a făcut Soarele să răsară şi să apună, la urma urmei…


La o analiză atentă, în ciuda faptului că îi lipseşte puterea evocativă a tetralogiei “Earthsea”, spre exemplu, sau complexitatea intrigii din Stăpînul inelelor, sau fundalul atent documentat din The Broken Sword, Jack of Shadows dă dovadă de numeroase calităţi:


Este o carte concisă şi clară.


Este de sine stătătoare. (Mai precis, nici nu lasă loc pentru o continuare, ceea ce e un lucru rar în industria de romane fantasy.)


Conţine un mesaj subtextual limpede, mai degrabă decît o intrigă evazionistă cu aventuri de dragul aventurilor.


Lasă o mulţime de loc pentru imaginaţia cititorului.


Se mişcă într-un ritm alert.


Utilizează bine legea lui Cehov (cu o piatră, mai degrabă decît cu o puşcă).


Merită şi recompensează o a doua lectură.


V-o recomand cu plăcere


(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)