"Arca" (o poveste din cartea cu scoarțe de argint, ferecate)

Imagine preluată de pe situl editurii Crux Publishing

 (Pentru domnul Gheorghe Săsărman, cu admirație)

Evangheliile asimptotice relatează că, la ceva vreme după facerea lumii, Cei de Sus au constatat că oamenii se dedaseră păcatelor, drept pentru care au decis să îi pedepsească. Au plănuit un potop care să spele lumea de păcate – la propriu și la figurat. Cum însă printre oamenii de atunci se afla și unul drept, care nu s-ar fi cuvenit să piară laolaltă cu ceilalți, Cei de Sus au hotărât să îl cruțe.

Așa se face că i-au trimis omului drept, care se numea Nohai, un vis în care i-au arătat cum să construiască o arcă în care să pună câte o pereche din fiecare soi de vietate și în care să călătorească laolaltă cu familia până când apele aveau să se retragă, iar uscatul avea să se ivească din nou.

Nohai, de cum s-a trezit din acel vis, a purces a plănui și construi o arcă, așa cum îi arătaseră Cei de Sus, iar pe fiii și fiicele sale i-a trimis în împrejurimi ca să îi aducă o pereche din fiecare soi de vietate. Spre seară, văzând câte animale se adunaseră, a fost nevoit să admită că a doua zi avea să trebuiască să le facă niște  cuști în care să le țină, mai degrabă decât să continue lucrul la arcă.

Oricât ar fi trudit Nohai în ziua următoare la construirea cuștilor, până la asfințit, fiii și fiicele lui i-au adus numeroase alte animale – rozătoare, ierbivore, carnivore – iar patriarhul a mai amânat cu o zi construirea arcei, căci era nevoie de cuști și pentru vietățile proaspăt sosite.

Din ce spuneau copiii lui Nohai, mai departe, dincolo de ținutul în care locuiau, se găseau alte meleaguri prin care hălăduiau alte făpturi, mai ciudate decât cele cu care erau ei obișnuiți. Și, cum Nohai era un om drept, care nici nu ar fi cutezat să le încalce poruncile Celor de Sus, i-a trimis pe copii pe alte meleaguri ca să aducă înapoi, acasă, câte o pereche din acele făpturi ciudate.

În zilele când fiii și fiicele sale au călătorit prin alte ținuturi, Nohai a trudit să construiască arca, iar soția lui, care era la fel de harnică precum el, a hrănit și îngrijit animalele din cuști. Numai că, treptat, când copiii lor s-au întors unul câte unul, aducând perechi-perechi din tot soiul de vietăți, care mai mari, care mai mici, Nohai și soața lui au început să înțeleagă că arca pe care aproape o terminaseră ar fi fost neîncăpătoare pentru toate făpturile adunate.

Iar copiii lui Nohai, în peregrinările lor, aflaseră despre alte ținuturi, încă și mai îndepărtate, și despre alte vietăți, chiar mai ciudate decât acelea pe care le aduseseră. Cum Nohai nu ar fi încălcat poruncile Celor de Sus nici în ruptul capului, și-a trimis fiii și fiicele peste mări și țări ca să aducă o pereche din fiecare vietate nemaiîntâlnită despre care auziseră cutreierând alte ținuturi. El, în schimb, a oftat adânc, și-a strâns mai bine cingătoarea, a demontat arca la care trudise săptămâni de-a rândul, după care a purces să construiască alta, mai încăpătoare.

Abia o terminase, câteva luni mai târziu, când fiii și fiicele sale au început să se întoarcă din străinătăți, iar Nohai a văzut, cu groază, cum arca proaspăt construită nu era îndeajuns de mare ca să cuprindă toate vietățile adunate. Și, pe când copiii săi au plecat iar, către meleaguri încă și mai îndepărtate ca să aducă perechi de animale cu adevărat nemaivăzute, Nohai a demontat a doua arcă pentru a o construi pe cea de-a treia – una cu adevărat ciclopică.

Așa l-a prins potopul pe Nohai, iar ploaia care s-a pogorât din ceruri patruzeci de zile și patruzeci de nopți i-a înecat pe el, pe soața lui și pe vietățile ce le țineau în cuști. Dar aceia dintre fiii și fiicele sale care cutreierau prin munți după fiare, păsări și gângănii au scăpat cu bine. Urmașii lor, până în ziua de azi, caută, adună, studiază și cataloghează vietățile. Lumea îi știe drept zoologi, ornitologi și entomologi.

Iar arca suficient de încăpătoare pentru a purta toate vietățile prin bezna fără de sfârșit dintre stele e însăși lumea...

(Volumul al doilea din Cartea cu scoarțe de argint, ferecate, intitulat "Motorul de căutare", este acum disponibil pe situl editurii Crux Publishing.)

A noua carte

Pe 21 ianuarie 2019 am terminat de scris și am propus spre publicare a noua carte. Se intitulează "Motorul de căutare" și este al doilea volum din seria steampunk "Cartea cu scoarțe de argint, ferecate". Deocamdată nu pot furniza prea multe detalii, însă probabil va avea o copertă nu frumoasă, nu superbă, ci de-a dreptul fabuloasă.

"Telefonia" (o poveste din cartea cu scoarțe de argint, ferecate)

III. Din fericire, dispozitivul nu rămase multă vreme aşa. A doua zi în zori, după o noapte nedormită şi mai multe încercări eşuate, un tambur cu discuri rotative din alamă, gravate cu cifre, fusese încastrat în carcasa aparatului telefonic. Doctorul Victor Rammstein strânse bine ultimul şurub, după care instală telefonul la locul lui, pe perete, şi se aşeză pe un scaun.

- Acum ce facem? se interesă Fecioara de Fier Forjat.

- Aşteptăm să sune cineva, explică inventatorul.

Pălărierul Sănătos îşi consultă ceasul de buzunar. Se încruntă uşor, îl duse la ureche ca să verifice dacă mai ticăia, apoi îl privi iar.

- La ora asta, nebuni am fi să aşteptăm un apel, remarcă el. Nici servitorimea nu se trezeşte aşa devreme, cu atât mai puţin lumea bună.

Rammstein îi aruncă o privire obosită.

- Presupun că ai dreptate. Am putea la fel de bine să mergem şi să…

Telefonul începu să sune. Discurile de alamă din tambur se rotiră unul câte unul, iar în câteva clipe numărul telefonic de la care sosea apelul se văzu clar, cu toate cele trei cifre aliniate riguros.

- Cine ne sună la ora asta? întrebă Pălărierul.

Doctorul dădu din umeri, apoi se ridică, se apropie de telefon şi duse receptorul la ureche. Un bâzâit furios, ca de bondar, răsună din receptor.

- La telefon.

Bâzâitul se repetă.

- N-aş zice că…

Bâzâitul se reluă, ceva mai tare.

- Totuşi, privind obiectiv…

Bâzâitul îl întrerupse. Rammstein luă receptorul de la ureche şi îi aruncă o privire contrariată, după care reluă ascultarea.

- Cred că pentru mine e ori prea târziu, ori prea devreme pentru genul ăsta de discuţie.

Bâzâitul deveni aproape isteric.

- Nu, dumneata să mă asculţi, spuse doctorul pe un ton glacial. Oaspetele este întâmpinat după cum e îmbrăcat şi e condus după cum a vorbit.

Bâzâitul căpătă un ritm sacadat şi sec.

- Deja ne vedem la tribunal, observă Rammstein.

Suspendă receptorul în furcă şi se uită lung la telefon, după care ridică încet din umeri.

- Unele ameninţări nu mai au acelaşi efect dacă au fost repetate prea des, remarcă el ca pentru sine. Sau puse-n practică…

- Tot Excelenţa Sa, Lord Fitzroy? întrebă Pălărierul.

- Tot el, admise inventatorul. Şi dumnealui era cu nervii pe moaţe după o noapte nedormită, ca şi noi. Doar că nu de la construit prototipuri – de la un cazino.

Fecioara de Fier Forjat schimbă o privire cu Pălărierul Sănătos. Rammstein îşi înăbuşi un căscat.

- Cred că pe undeva am abordat lucrurile greşit. Dacă telefonul afişează numărul de la care se face apelul, nu mă ajută prea mult, mai ales dacă nu am memorat numărul.

- Şi cine ar putea memora atâtea numere? se miră Pălărierul.

- Eu aş fi în stare, remarcă Fecioara de Fier Forjat.

Doctorul se frecă la ochi cu dosul mâinii.

- Se poate, dar nu toată lumea are memoria ta. Şi nu cred că ar vrea cineva să înveţe pe de rost numere de telefon.

Schiţă un zâmbet obosit. 

- Nici măcar pe ale creditorilor insistenţi, adăugă el într-un târziu. Dar poate o exista o soluţie şi pentru asta.

(P.S. Între 23 mai și 5 iunie, numai de pe site-ul Crux Publishing, puteți comanda volumul Delirul încapsulat cu o reducere promoțională de 25%. Transportul se va efectua pe cheltuiala editurii. Detalii aici.)

"Telefonia" (o poveste din cartea cu scoarțe de argint, ferecate)

II. O jumătate de oră mai târziu, când la ușa laboratorului răsunară bătăi puternice, Victor Rammstein era ocupat până peste cap cu niște schițe pentru un proiect nou-nouț. Mecanoida merse și deschise ușa în locul lui.

În prag se afla Lord Fitzroy, rumen la faţă din cauza gerului şi cu favoriţii pieptănaţi îngrijit şi parfumaţi discret. Când dădu cu ochii de Fecioara de Fier Forjat, avu un uşor recul, după care îşi compuse o figură dispreţuitoare, pufni pe nări şi intră în laborator cu paşi hotărâţi.

- Tot nu ţi-ai angajat un majordom cât de cât onorabil ca să fii în rând cu lumea bună, Rammstein? întrebă el, privind de sus.

Inventatorul ridică nasul din hârtii.

- Bună dimineaţa şi dumitale, Lord Fitzroy! O ceaşcă de ceai?

Vizitatorul ridică uşor o sprânceană.

- Aş prefera să mestec sticlă pisată decât să stau la ceai cu dumneata, Rammstein! 

- Să sfărâm un pahar Berzelius? se oferi mecanoida, îndatoritoare. 

- Nu te deranja! zise doctorul. Cu ce te putem ajuta, Excelenţă?

- Cu plata datoriilor. Pe scurt.

Inventatorul încuviinţă din cap.

- Desigur. Lord Fitzroy, am convingerea că, în privinţa asta, mergem în direcţia cea bună! Tocmai dezvoltam un proiect foarte lucrativ, care îmi va permite, odată ce-l voi comercializa, să achit integral datoriile faţă de dumneata.

- Şi dobânzile cumulate.

- Şi dobânzile cumulate, întări Rammstein. Categoric!

- Cam pe când estimezi că vei comercializa invenţia asta a dumitale?

Inventatorul privi nehotărât încoace şi încolo.

- Păi, zise el pe un ton spăşit, aici mi-ai putea fi de ajutor. Pentru a grăbi procesul de proiectare, fabricare şi comercializare, ar fi nevoie de o investiţie, iar o infuzie de capital ar fi binevenită....

Cu proteza metalică strânsă pumn, vizitatorul izbi în masă. Toate lucrurile de pe tăblia mesei săriră de o palmă în sus, iar cerneala din călimară împroşcă împrejur. Rammstein tresări.

- Asta este culmea tupeului, potlogarule! strigă Lord Fitzroy. După ce că-mi eşti dator vândut, îndrăzneşti să mai ceri–?

Tirada furioasă îi fu retezată când Fecioara de Fier Forjat îl ridică de guler, îl scoase pe uşa laboratorului, îl azvârli afară, într-un troian, şi trânti uşa în urma lui cu un „Mulţumim pentru vizită. Mai poftiţi pe la noi!” care suna oricum, numai sincer nu.

- Ţi-am zis să nu te bagi de data asta, remarcă inventatorul.

- Nu i-am retezat nimic, preciză mecanoida.

Doctorul se uită lung la schiţele împroşcate cu cerneală.

- Acum de unde-o să procurăm capital ca să terminăm proiectarea şi să construim prototipul? întrebă Pălărierul Sănătos.

- Probabil va trebui să fac nişte apeluri telefonice, răspunse Victor Rammstein.

- Şi dacă potenţialii investitori nu o să răspundă? se interesă Fecioara.

- Nu au cum să nu răspundă, ripostă doctorul.

Făcu semn către schiţele împrăştiate pe masă, dinaintea lui.

– Deocamdată, dispozitivul care să le permită abonaţilor telefonici să vadă de la ce număr sunt sunaţi e încă-n stadiul de proiect.

(P.S. Între 23 mai și 5 iunie, numai de pe site-ul Crux Publishing, puteți comanda volumul Delirul încapsulat cu o reducere promoțională de 25%. Transportul se va efectua pe cheltuiala editurii. Detalii aici.)

"Telefonia" (o poveste din cartea cu scoarțe de argint, ferecate)

I. În miez de iarnă, într-o dimineață geroasă de vordi, doctorul Victor Rammstein se afla în laboratorul său din Strada Chihlimbarului. Împreună cu Pălărierul Sănătos, lucra la un nou dispozitiv pentru stocarea informațiilor, destinat Fecioarei de Fier Forjat, când în încăperea alăturată sună telefonul*. Destul de iritat de sunetul ascuțit al soneriei electrice, inventatorul întrerupse lucrul și se grăbi să răspundă la telefon.

După câteva momente, se întoarse în laborator, mai cenușiu la față decât Pălărierul.

- S-a întâmplat ceva? se interesă acesta din urmă.

Rammstein încuviinţă din cap, cu un aer preocupat. În pofida temperaturii destul de scăzute din laborator, pe frunte începuseră să îi apară broboane de sudoare.

- O să vină în vizită cât de curând Fitzroy.

- Excelența Sa Fitzroy, membru al Camerei Lorzilor? întrebă Pălărierul.

- Chiar el.

- Credeam că zilele astea este ocupat să-și administreze moșia cu o mână de fier, remarcă Fecioara.

Doctorul făcu o grimasă.

- De data asta te rog să nu-i mai retezi nimic, îi spuse mecanoidei. Încă mai primesc citații la tribunal pentru incidentul acela...

- Câtă vreme nu va trage sabia din teacă...

- Nebun ar fi să încerce așa ceva, observă Pălărierul Sănătos.

Pe buzele lui Rammstein flutură un zâmbet fugar.

- Sper să-și fi învățat lecția de prima dată. Cert e însă că, vrem, nu vrem, iar o să ne treacă pragul.

- N-am putea să ținem ușa închisă și să pretindem că nu suntem acasă? întrebă mecanoida.

- Nu după ce am discutat cu el la telefon, replică inventatorul.

- Mai bine n-ai fi răspuns când a sunat, zise Pălărierul.

- Nu avea cum să știe că îl sună Fitzroy, explică Fecioara de Fier Forjat.

Rammstein tresări şi îi aruncă o privire mecanoidei.

- Am o idee...

*O creaţie de dată recentă a inventatorului harmonican Alexander Graham „Taco” Bell.

(P.S. Între 23 mai și 5 iunie, numai de pe site-ul Crux Publishing, puteți comanda volumul Delirul încapsulat cu o reducere promoțională de 25%. Transportul se va efectua pe cheltuiala editurii. Detalii aici.)

Țesătorul în "Revista de suspans"

Ieri am aflat că, în numărul din martie 2016 al Revistei de suspans, subsemnatul a avut parte de un tratament cu totul special.

Astfel, doamna redactor-șef a publicației, Cezarina Nicolae, mi-a luat un interviu intitulat "De ce să nu ne facem auzită vocea cât timp avem ocazia?" Îl puteți citi aici.

Pe de altă parte, doamna Ana-Maria Codescu a scris o cronică amplă, "Steampunk încapsulat", dedicată celui mai recent volum al meu, Delirul încapsulat. Îi mulțumesc pe această cale pentru apreciere, iar pe dumneavoastră vă invit să parcurgeți cronica aici.

Nu în ultimul rând, aceia dintre dumneavoastră care au rămas cu impresia că Delirul încapsulat s-a terminat prea repede au ocazia să citească în avanpremieră  o schiță din al doilea volum al seriei "Cartea cu scoarțe de argint, ferecate", intitulată "Motanul".

Le adresez mulțumirile mele persoanelor din colectivul de redacție al Revistei de suspans, iar pe dumneavoastră vă invit să parcurgeți numărul 24 al acestei publicații.

P. S. Volumul Delirul încapsulat poate fi comandat aici.

O invitaţie la o lansare

Dragi prieteni, vă invit sâmbătă, 21 noiembrie, la lansarea celei de-a opta cărţi a subsemnatului, Delirul încapsulat. Este primul volum din seria steampunk fantasy intitulată "Cartea cu scoarţe de argint, ferecate". Lansarea urmează să aibă loc la Pavilionul Expoziţional Romexpo, în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus, la standul editurii Crux Publishing (stand 108), la ora 15.00. Volumul va fi prezentat de domnii scriitori Alexandru Mironov, Dan Doboş şi Oliviu Crâznic.

Delirul încapsulat apare în condiţii de excepţie, cu o copertă creată de artistul grafic Vladimir Belciug după o idee a editoarei Andreea Sterea. Pe prima copertă, în medalion, veţi găsi o imagine realizată de fotografa poloneză Aneta Pawska, având în prim-plan pe fotomodelul Silverrr. Portretul autorului, pe coperta a patra, a fost realizat de Vladimir Belciug.

Vă informez totodată că, până pe data de 20 noiembrie, Delirul încapsulat poate fi precomandat de pe site-ul editurii Crux Publishing cu o reducere promoţională de 25% faţă de preţul din librării. Pentru detalii, daţi clic aici.

Vă aştept cu plăcere la lansare şi vă anunţ că am început de ceva vreme să scriu poveştile din următorul volum al seriei.

Fram

(o poveste din cartea cu scoarţe de argint, ferecate)

Copertă realizată de artistul grafic Tudor Popa

Se spune că, pe vremuri, printre numeroasele circuri ambulante care străbăteau în lung şi în lat împărăţia Gorenei, s-a aflat unul în menajeria căruia, pe lângă tot felul de lighioane care de care mai ciudate, exista un urs alb. Se numea Fram. Era uriaş – ridicat pe labele din spate era de două ori mai înalt decât dresorul – şi făcea tot felul de giumbuşlucuri în spectacole, spre amuzamentul copiilor. Traversa bârne înguste, ţinându-şi echilibrul, mergea pe velociped, făcea tumbe, saluta, iar, când dresorul îi cerea să sară printr-un cerc de flăcări, lua o găleată cu apă din bazinul focilor, stingea focul, după care trecea liniştit prin cerc.

Copiii îl iubeau şi-i dădeau bomboane, iar Fram pedala cu sârg împrejurul arenei la fiecare spectacol ca să ardă calorii şi să nu dea în diabet. Din când în când, le arunca focilor câte o privire lungă şi hămesită, însă apoi îşi amintea că, fără ele, n-ar mai fi avut de unde să ia apă ca să stingă cercul de foc. Ofta adânc şi se mulţumea cu peştii pe care-i primea de la îngrijitori, după spectacol.

Noaptea, târziu, visa banchize şi viscole.

Aşa a călătorit Fram mulţi ani, din oraş în oraş şi din spectacol în spectacol, până când focile împreună cu care ieşea seară de seară în arenă au pierit una câte una de bătrîneţe. Şi, încet-încet, a început să tânjească, până când n-a mai reuşit nimeni să-l scoată din cuşca lui.

Atunci, directorul circului a decis să-l trimită pe Fram înapoi la pol, de unde venise. Şi, cum nimeni nu s-ar fi încumetat să ia la bordul unui vas un urs polar neînsoţit, iar dresorul şi îngrijitorii nu puteau pleca de la circ pentru a-l însoţi pe Fram în această ultimă călătorie, au fost nevoiţi să-l urce în nacela unui dirijabil cu echipajul format exclusiv din mecanoizi.

Şi Fram a plecat în zbor către pol...

Doar că, dintr-o regretabilă eroare de programare a mecanoizilor, ursul alb a fost transportat dincolo de Oceanul Îngheţat de-a Binelea, la Polul Sud. De acolo, i-a transmis directorului un mesaj în HTML¹: „E plin de pinguini pe aici. Nu cumva am greşit polul?”

Norocul lui Fram a fost că mecanoizii din echipajul dirijabilului fuseseră programaţi nu numai să-l ducă la destinaţie, ci şi să se întoarcă de acolo. Aşa că ursul alb a revenit în Gorena şi, după ce mecanoizii au fost reprogramaţi cu alt set de cartele perforate, a plecat iarăşi în zbor – de această dată dincolo de Oceanul Îngheţat de Tot, către Polul Nord.

Numai că nici acolo nu i-a priit. Orchestră nu era, public nu era, bomboane ioc... Până şi focile se grăbeau să se ascundă în câte o copcă de fiecare dată când îl zăreau sosind peste banchiză.

Iar viscolele erau infernale.

N-a trecut mult şi Fram i-a trimis un nou mesaj directorului: „Vin înapoi. M-am săturat până peste cap să stau singur pe banchiză şi mi-e frig de mor.”

Mecanoizii l-au primit din nou în nacela dirijabilului şi l-au dus pentru a doua oară înapoi în Gorena, unde a fost primit cu alai, dagherotipizat, intervievat şi decorat ca un vajnic explorator.

De atunci, a rămas cunoscut drept Fram, ursul bipolar.

___________________________________________________________

1 HTML – Hiper-Telegrafie Mecanoidă Linotipizată.

Schița "Fram" face parte din cuprinsul volumului Delirul încapsulat, publicat la editura Crux Publishing în 2015.

Instinctul

 (o poveste din cartea cu scoarţe de argint, ferecate)

Se spune că Lady Badminton avea o moşie departe, în nordul Gorenei, dincolo de rîul Xelion. Se retrăgea acolo mai ales vara, cînd canicula din Ytrik devenea infernală, iar mirosurile metropolei ajungeau de nesuportat chiar şi în cartierele selecte. Prin livezile cu pomi fructiferi şi prin fîneţele de pe moşia doamnei, departe de zgomotul şi de aglomeraţia capitalei, fiecare vară trecea ca un vis încîntător de care nu-i mai venea să se despartă.

În plus, de-a lungul anilor, Lady Badminton adusese şi sădise tot felul de pomi fructiferi exotici – unii din excursiile pe care le făcea pentru a promova sportul ce-i purta numele, alţii din expediţiile Clubului pentru Explorări şi Experimente. Destui dintre aceştia prinseseră rădăcini şi, de la o vreme, începuseră să dea rod. La întoarcerea în Ytrik, Lady Badminton şi-ar fi dorit să aducă cu ea unele dintre acele fructe neobişnuite, însă condiţiile de transport erau dificile. Cu trenul dura prea mult, iar la destinaţie fructele erau alterate în cele mai multe cazuri. Cu dirijabilul, cantitatea ce se putea transporta era destul de limitată, iar contele de Sandwich cu Ton nu-i putea pune întotdeauna aeronava personală la dispoziţie distinsei doamne.

După ce Lady Badminton îi invita pe membrii clubului la două sau trei cine delicioase pentru care bucătarul ei făcea minuni de nedescris, fructele aduse se terminau, amintirea gustului lor se risipea curînd, iar doamna rămînea cu nostalgia livezilor, fîneţelor şi grădinilor pînă la venirea verii următoare. Instinctiv, şi-ar fi dorit să se poată bucura de roadele livezilor sale de-a lungul întregului an.

Şi, în fiecare toamnă, cele mai multe fructe din acele livezi rămîneau să se strice, neculese, ori ca să hrănească păsările cerului. E drept că, fără ştirea doamnei, grădinarul încercase să fermenteze şi mai ales să distileze unele licori din acele fructe, însă şi el renunţase după un delir prelungit şi o mahmureală vecină cu moartea cauzate de un extras din boabe de wygda.

Lady Badminton a încercat să ofere coşuri cu fructe vecinilor, sătenilor din apropiere, ba chiar şi servitorimii. Însă, oricîtă dărnicie neobosită ar fi avut distinsa doamnă, cantitatea de fructe din livezile sale era mult prea mare în fiecare an. (Şi poate ar trebui menţionat aici că unii dintre localnici priveau fructele exotice cu destulă suspiciune.)

Aşa se face că, într-un an, Lady Badminton a decis să experimenteze cu diverse recipiente, capace, metode de sterilizare şi condiţii de păstrare, gîndindu-se, între altele, la o teorie a germenilor despre care îi vorbise doctorul Victor Rammstein. Rezultatele au fost variate – de la jalnice la excelente – însă Motanul Înţepat a refuzat categoric să guste din borcanele păstrate în pivniţa conacului şi deschise după cîteva luni pentru testare.

Contele de Sandwich cu Ton, în schimb, a fost încîntat de unele dintre reţetele folosite de Lady Badminton. Cum spunea chiar el, echipajele de pe dirijabilele sale se cam săturaseră de biscuiţi marinăreşti, heringi afumaţi şi ceai, aşa încît gemurile, compoturile şi marmeladele preparate sub îndrumarea doamnei reprezentau un supliment binevenit pentru dietă. La relativ scurt timp, funcţionari din slujba Maiestăţii Sale Imperiale au început să facă unele comenzi pentru forţele armate şi pentru marina militară, iar Lady Badminton a trecut de la borcane de ceramică la cutii de conserve din tablă inoxidabilă, etanşate – şi a început producţia la scară industrială.

După o vreme, lîngă livezile şi fîneţele cîndva liniştite, s-au ivit fabrici de conserve care, cu vuiet grav de sirene, îi chemau pe localnici la lucru de trei ori pe zi, în schimburi. Peisajul rural a ajuns să fie presărat cu magazii şi depozite, traversat de căruţe încărcate şi întretăiat de drumuri pietruite. Căile ferate goreniene au construit o linie specială pentru a aduce în capitală cutiile de metal patentate, iar şuierul locomotivelor cu aburi a înlocuit cîntecul păsărilor şi ţîrîitul greierilor în livezi şi fîneţe. Poate că nu asta îşi dorise Lady Badminton, însă nimeni nu poate opri progresul.

(Pe de altă parte, distinsa doamnă a ajuns destul de repede să adune o avere mai mare decît ar fi avut laolaltă toate rudele sale prezente şi trecute, ceea ce nu o deranja deloc.)

În cele din urmă, ca o încununare a activităţii asidue a doamnei, Maiestatea Sa Imperială a decorat-o pentru instinctul ei de conservare.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Iluminatul

 (O poveste din cartea cu scoarţe de argint, ferecate)

 Se spune că, pe vremuri, în Gorena, a trăit un înţelept care căuta iluminarea. Fireşte, ca el erau destui – unii mai destoinici, alţii mai superficiali – însă, de regulă, aceştia se retrăgeau departe de lume, în creierii munţilor, la cîte un schit, pentru a medita pe îndelete la cele sfinte fără teama de a fi întrerupţi.

Înţeleptul din povestea noastră nu se temea însă de mulţimi ori de agitaţia şi de zgomotul oraşelor, iar de meditat medita adesea în pieţe, pe străzi, în parcuri sau pe cheiul cîte unui rîu, în mijlocul trecătorilor. Cîteodată putea fi zărit lîngă Operă sau aproape de intrarea unui teatru de vodevil, ori pe peronul unei gări, printre hamalii mecanoizi. O gravură din epocă îl reprezintă printre picioarele dansatoarelor exotice de la Mulan R'uj. Cu altă ocazie, un dagherotip l-a surprins şezînd la mijloc, între tabăra docherilor cu pancarte şi cea a spărgătorilor de grevă înarmaţi cu ciomege, pe timpul Marii Greve Generale.

După ani nenumăraţi, a reuşit într-un tîrziu să atingă iluminarea. De atunci încoace, în Gorena a rămas cunoscut drept Iluminatul Public.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)