Jerry Ewing, "Metallica - The Story of Heavy Metal's Biggest Band" (2015)

În decembrie 2016, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat la preț promoțional un exemplar dintr-un volum de Jerry Ewing intitulat: Metallica - The Story of Heavy Metal's Biggest Band (Editura Carlton, Londra, 2015). De parcurs, am apucat să îl parcurg abia în iunie 2017.

Și iată ce am aflat:

Metallica...  este un album pentru măsuța de cafea - cartonat, cu supracopertă alb-negru lăcuită, imprimat pe coală cretată, în condiții tipografice excelente.

Conținutul albumului este structurat în capitole. După "Introducere", cititorii află despre "Anii timpurii" ai formației, despre "Anii 1980", "Anii 1990", respectiv despre "Anii 2000". Un capitol aparte se ocupă de curentul "Thrash Metal & Bay Area", iar altele de înregistrările "Bootleg" și de aparițiile în concert ale formației - "Metallica Live".

Secțiuni distincte le sunt dedicate membrilor formației - Cliff Burton, Kirk Hammett, Robert Trujillo, James Hetfield și Lars Ulrich. O altă secțiune prezintă foști membri ai trupei, precum Dave Mustaine sau Jason Newsted.

De asemenea, unele secțiuni le sunt dedicate albumelor de studio ale formației, de la Kill 'Em All și Ride the Lightning la Death Magnetic și Lulu. Albumul se încheie cu o... rockografie.

Asemenea altor volume din seria de la Carlton Books, Metallica...  prezintă o mulțime de fotografii de arhivă - instantanee din concerte, imagini din culise, afișe, materiale promoționale, bilete (inclusiv un bilet de la ultimul concert în care a apărut regretatul basist Cliff Burton), fotografii de studio. În ton cu originile blue collar ale curentului thrash metal, bună parte dintre fotografii sunt alb-negru, iar unele dintre cele color sunt desaturate de culoare.

Spre deosebire de Pink Floyd - Giants of Rock, nu toate paginile au text alb imprimat pe fundal negru. Mai degrabă, paginile cu fundal alb alternează cu cele cu fundal negru, iar lectura nu e chiar atât de obositoare.

Am apreciat Metallica... pentru informațiile conținute și pentru stilul prezentării. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.) Nu veți fi surprinși dacă am să vă anunț că în bibliotecă mai am câteva volume dedicate formației Metallica. Însă despre acelea rămâne să discutăm cu alte ocazii.

Şi a fost Sonisphere... incendiar!

Vineri, sîmbătă şi duminică, am mers la festivalul Sonisphere de la Romexpo. Vineri i-am văzut pe Paradise Lost, pe Volbeat şi i-am revăzut pe cei de la Manowar (care s-au prezentat mai bine decît data trecută), după care i-am urmărit pe cei de la Accept. Vechea şcoală heavy-metal...

Sîmbătă am avut parte de Anthrax (foarte energici), Megadeth (cam distanţi), Slayer (de neoprit) şi Metallica. A fost o experienţă de neuitat să cînt împreună cu 50 000 de spectatori "Master of Puppets", "Welcome Home (Sanatorium)" sau "One". Iar la Slayer am văzut ceva ce nu mai pomenisem de la începutul anilor 90: mosh pit şi crowd surfing.

Duminică am avut parte de formaţii mai potolite, precum Anathema, Stone Sour sau Alice in Chains. Şi, la sfîrşit, în compensaţie, Rammstein.

Videoclipurile pe care le văzusem cu formaţia gemană nu mă pregătiseră nici pe departe pentru spectacolul lor. Decoruri dieselpunk demne de Metropolis, costume create parcă de Norma Moriceau, cascadorii care de care mai spectaculoase, jeturi de flăcări, trîmbe de fum, petarde, focuri de artificii, lămpi de acetilenă aprinse montate pe mîneci, baie de spumă, o excursie cu barca pneumatică peste capetele spectatorilor, toate executate cu precizie de ceas elveţian. Şi, oarecum spre surprinderea mea, publicul a cîntat la unison cu trupa o mulţime dintre melodii. În germană.

Ca spectacol, cei de la Rammstein au surclasat toate trupele pe care le-am văzut în concert pînă acum, inclusiv pe cei de la Iron Maiden şi AC/DC. Iar dedicaţia cu care îşi promovează limba maternă în cultura populară m-a pus pe gînduri.

M-am simţit cu atît mai bine la concert cu cît am fost însoţit de prieteni vechi, precum Tudor Popa, iar acolo am mai întîlnit o mulţime de amici şi de cunoştinţe. Premiul neoficial Florin Pîtea pentru cea mai bestială costumaţie metalistă i s-a acordat unui domn care purta un tricou bleumarin inscripţionat "Hilfiger". Brutal...

Joel McIver, 'Metallica' (2006)

În toamna anului 2008, prin amabilitatea domnilor de la Librăria Engleză Anthony Frost, am achiziţionat un volum respectabil intitulat Justice for All: The Truth About Metallica (Omnibus Press, Londra, 2006). În ianuarie 2009 am început să-l citesc şi, spre surprinderea mea, i-am dedicat ore îndelungate de lectură şi l-am parcurs în cîteva zile. Iată cîteva dintre motivele pentru care lectura mi s-a părut atît de captivantă:

Volumul jurnalistului britanic Joel McIver tratează cronologic principalele evenimente din viaţa membrilor formaţiei Metallica. Mai mult, în măsura în care foşti componenţi ai trupei, precum Dave Mustaine sau Jason Newsted, au realizat ceva semnificativ şi după ce au plecat de la Metallica, autorul ne informează şi în legătură cu aceste lucruri.

Un alt aspect interesant îl reprezintă faptul că volumul nu tratează numai despre activitatea muzicală a formaţiei, cum ar fi concerte, turnee şi sesiuni de înregistrări, ci şi despre alte activităţi, de la petrecerile şi farsele din tinereţe la apariţiile în instanţă şi sesiunile de terapie din anii recenţi. În plus, autorul dedică pe alocuri un capitol întreg cîte unei concepţii larg răspîndite şi compară mituri din comunitatea fanilor cu declaraţii ale martorilor oculari la anumite evenimente şi cu informaţii obiective.

Volumul Justice for All: The Truth About Metallica este rezultatul unui amplu şi minuţios efort de documentare. Joel McIver a intervievat sute de persoane care fie fac sau au făcut parte din formaţie, fie sînt înrudite cu membrii trupei, fie au conlucrat cu Metallica în calitate de ingineri de sunet sau producători, fie au cîntat împreună cu formaţia cu diferite ocazii sau au asistat la evenimente majore din existenţa ei. Pe lîngă aceste informaţii atent selectate pentru a sprijini fiecare afirmaţie din carte, autorul ne oferă şi analize obiective ale fiecărui album, videoclip şi film lansat de Metallica pînă în 2006.

Rezultatul acestor eforturi impresionante este o carte bogată în conţinut, redactată pe un ton echilibrat şi obiectiv şi scrisă într-un stil concis, sobru şi alert. Nu am fost deloc surprins să aflu că deja a fost publicată în nouă ţări. Pentru cei care fie nu au urmărit evoluţia formaţiei Metallica de la bun început, fie au urmărit-o cu intermitenţă, cartea lui Joel McIver reprezintă o bună ocazie pentru a afla mai multe despre una dintre cele mai importante şi influente grupuri rock din ultimele decenii. Iar pentru fani, volumul este cu adevărat nepreţuit.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)