Nuvelele din volumul Burning Chrome mi-au parvenit încet-încet, cîte una, risipite prin periodice şi antologii. Pe la începutul anilor '90 am reuşit chiar să citesc ediţia franceză a volumului, mulţumită lui Mirel Palada. Apoi am luat cu împrumut ediţia americană de la Cristian Lăzărescu iar în cele din urmă, prin toamna lui 1996, am cumpărat şi eu un exemplar. Aş prefera să mă refer pentru început la ediţia publicată de Ace Books (1987), cu o excelentă introducere de Bruce Sterling, şi abia după aceea la traducerile de pe piaţa românească.Iniţial, colecţia Burning Chrome începea cu nuvela cu acelaşi titlu şi se încheia cu "Johnny Mnemonic". După apariţia fimului "Johnny Mnemonic", noile ediţii ale volumului de la Ace Books încep cu nuvela din care s-a inspirat filmul, şi se încheie cu "Burning Chrome". Deosebirea poate părea nesemnificativă, iar părerile sînt împărţite. Admiratorii de peste ocean care publică recenzii pe Internet îi sfătuiesc pe cititori să respecte ordinea iniţială. În ceea ce mă priveşte, prefer noua ordine. De ce?
Dacă există o cale regală de intrare în universul cyberpunk, aceasta e cu siguranţă "Johnny Mnemonic". Nuvela, nu filmul. Am citit numeroase proze scurte şi romane publicate în perioada 1980-1982 de principalii reprezentanţi ai genului, însă, deşi foarte bine realizate din punct de vedere literar şi imaginativ, nici una nu egalează forţa de impact a acestei nuvele. Bruce Sterling a afirmat pe bună dreptate că "Johnny Mnemonic" a fost Big Bang-ul universului gibsonian.
Începînd cu secvenţa întîlnirii iniţiale din barul Drome, care ulterior am constatat că pastişa "Timpul ca o elicoidă de pietre semipreţioase", o nuvelă timpurie şi premiată a lui Samuel Ray Delany, trecînd prin secvenţele cu megalopolisul decadent înţesat de graffiti şi acoperit cu domuri geodezice, caricatură punk a proiectelor măreţe schiţate de Buckminster Fuller, şi încheind cu scena finală de luptă între Molly şi asasinul clonat al Yakuzei pe Platforma Morţii, care mi-a evocat instantaneu un Thunderdome ce nu fusese imaginat încă la data publicării nuvelei, "Johnny Mnemonic" este o bijuterie. Prin cyberpunk s-au perindat multe găşti, grupuri şi trupe, care de care mai ciudate, însă nici una, nici cele imaginate ulterior de Gibson însuşi, nu are forţa arhetipală a Lo Tekşilor. (În mod cu totul neîntîmplător, prima oară cînd am ţinut în mînă un spray cu vopsea am împroşcat LO TEK pe un perete din apartamentul bucureştean al unor prieteni. Sigla mai e acolo şi azi, cu majuscule scurse.)
Dacă o carte precum Dune sau The Lord of the Rings merită denumiri cum ar fi "profundă" sau "cu niveluri multiple", "Johnny Mnemonic" poate fi caracterizată mai degrabă drept densă şi multifaţetată. Atît de densă, de fapt, încît am citit-o de mai multe ori pentru plăcerea explorării detaliilor, iar pe alocuri a trebuit să deschid dicţionarele sau să întreb prietenii. (Spre exemplu, întrucît la liceu m-am ferit din răsputeri de studiul chimiei organice, a trebuit s-o rog pe o prietenă, profesoară de chimie, să-mi explice ce sînt răşinile epoxidice.) Dacă maniera narativă este preluată de la Raymond Chandler, cu siguranţă că densitatea fragmentelor de informaţii ştiinţifice, tehnologice şi culturale, precum şi alipirea lor în combinaţii suprarealiste, reprezintă ceva propriu genului cyberpunk. Cînd am citit prima oară "Johnny Mnemonic" eram un adolescent care încă mai visa la space-opera cu imperii galactice, astronave uriaşe şi intrigi răspîndite pe secole întregi. Frazele acestea diferite în care se combinau cuvinte ca "Mercedes", "Notre Dame", "Nikkon" şi "fototropism" mi-au adus imaginea unui viitor diferit, apropiat la scară istorică şi care în plus ameninţa să mi se infiltreze treptat în prezent.
În altă ordine de idei, din cîte îmi amintesc, Petrică Sîrbu a declarat într-un interviu că între textele scrise de alţii pe care şi-ar fi dorit să le fi scris el se numără The Shining de Stephen King. Pe mine încă nu m-a întrebat nimeni aşa ceva, dar dumneavoastră probabil aţi ghicit răspunsul.
Următoarea proză din volum, "Continuumul Gernsback", este o satiră la adresa "ştiinţificţiunii" pe care o promova insistent Hugo Gernsback în revistele pulp din anii '20 şi '30'. Un fotograf trimis pe urmele vestigiilor arhitectonice ale stilului Art Deco american ajunge să aibă halucinaţii. Un viitor alternativ perfect, curat, sclipitor şi arian i se iveşte în urma prea multor zile petrecute pe drumuri lăturalnice, printre benzinării şi scaune cromate, iar viziunea este comparată cu propaganda nazistă. Ca remediu, protagonistul ajunge să folosească filme proaste şi ziare cu ştiri despre catastrofe, iar concluzia ironică este că lumea n-ar putea fi doar mai rea ci, lucru înspăimîntător, ar putea fi chiar perfectă.
Ca piesă literară, nuvela nu este impresionantă, dar luată ca text satiric exprimă clar punctul de vedere al unei noi generaţii care nu mai crede în viitorul perfect populat de maşini zburătoare şi roboţi, ci mai degrabă în prezentul sufocat de poluare şi suprasarcină informaţională.
Schiţa "Fragmente de trandafir holografic" a fost prima pe care Gibson a publicat-o, în 1977. Barry N. Malzberg a formulat în prefaţa unui volum de Jack Vance teoria conform căreia titlul primului text publicat de un autor are valoare simbolică, întrucît anunţă o întreagă carieră. Din acest punct de vedere, atît titlul schiţei cît şi maniera în care este scrisă au o putere profetică, dacă privim retrospectiv. Stilul fragmentar, absenţa intrigii închegate, intersectarea informaţiilor de fundal oferite de vocea naratorială cu amintirile protagonistului redate indirect, sugestia că dincolo de fragmente se află o lume mult mai vastă, pe care citirorul trebuie să şi-o închipuie, toate par să anunţe direcţia în care au evoluat cărţile lui Gibson.
Dacă cultura este ceea ce ne rămîne după ce am uitat tot, am să menţionez aici un citat a cărui sursă am uitat-o: "Nimic nu e mai frumos decît ceea ce e pe cale să înceapă." "Fragmente de trandafir holografic" ne anunţă că o lume nouă e pe cale să se ivească, o lume frumoasă nu în sine, ci prin posibilităţile pe care le are, mutiplele direcţii care de-abia se ghicesc. O lume care pe de altă parte este înspăimîntător de înrudită cu prezentul nostru. Pentru cei ce folosesc televizorul ca somnifer, de pildă, inductorul de unde delta din nuvela lui Gibson ar putea fi următorul pas. Iar noţiuni cum ar fi antibiotice de cîteva ori mai scumpe decît cocaina sau arme de foc mai uşor de procurat decît o baie caldă au încetat de mult să mai fie SF în unele ţări din aşa-zisa Lume A Treia.
"Specie integrată", scrisă în colaborare cu John Shirley, mi-a demonstrat practic că cyberpunk nu e în mod necesar science fiction, ci mai degrabă orice se publică sub semnătura unor autori etichetaţi ca atare. În acest caz, un dark fantasy în care specia invadatoare este camuflată printre noi. Nu orice fel de specie, ci una al cărei metabolism consumă varietăţi de etilen, produce bancnote verzi cu portrete de preşedinţi decedaţi, secretă îmbrăcăminte perfect adecvată fiecărui club în parte şi copulează şold lîngă şold, discret şi biomecanic, pe taburetele de bar. Tema, paranoică şi inspirată din scrierile lui Philip K. Dick, poate în mod special din nuvela "Tatăl fals", este tratată cu un umor care e posibil să nu apară evident de la prima lectură. Textul poate fi citit chiar ca o satiră la adresa persoanelor cu inhibiţii sociale, şi sugerează că boemii sînt atît de diferiţi ca mentalitate şi stil de viaţă încît ar putea la fel de bine să fie altă specie. Faptul că textul a fost scris de un punk rocker în colaborare cu un licenţiat în filologie engleză arată doar că satira nu iartă pe nimeni, nici măcar pe autori.
"Zonă de frontieră" este traducerea unui titlu nu foarte englezesc: "Hinterlands". Cum cunoştinţele mele de limbă germană sînt practic inexistente, a trebuit să caut prin dicţionare ca să aflu că Hinterland se referă la un teritoriu aflat dincolo de o colonie, spre interiorul unui continent. Agenţii coloniali intră în acest teritoriu pentru a-l explora şi a stabili relaţii comerciale, iar în unele cazuri şi confruntările armate tot acolo au loc.
Gibson a extins această noţiune la scară cosmică, într-un concept care mi l-a amintit pe cel de Picnic la marginea drumului al fraţilor Ştrugaţki. Mai precis, la confruntarea cu civilizaţii non-umane mult mai avansate din punct de vedere tehnologic şi ştiinţific, specia umană dezvoltă o metaforă sau o analogie care să-i permită o înţelegere a evenimentelor. În cazul nuvelei lui Gibson, o poartă cosmică descoperită accidental de o cosmonaută sovietică deschide calea către alte civilizaţii. Prin comparaţie cu acestea, oamenii nu sînt altceva decît muşte într-un aeroport sau şoareci într-un port, dintre care unii care se îmbarcă absolut accidental şi ajung la destinaţii nebănuite fără ştirea sau aprobarea personalului de bord.
Pentru cei ajunşi efectiv să ia contact cu reprezentanţii unor rase non-umane, şocul cultural este atît de puternic încît îi împinge la sinucidere sau nebunie. Marile puteri implicate în proiect, pe de altă parte, pun mereu în balanţă costurileşi beneficiile, şi cîtă vreme beneficiile sînt sensibil mai mari, pierderile umane sînt acceptate cu cinism.
Viziunea lui Gibson asupra relaţiilor cu alte civilizaţii se dovedeşte în această nuvelă a fi radical diferită de aceea a autorilor din generaţiile anterioare, iar maniera în care e redată această viziune constă într-un mozaic de informaţii de fundal, amintiri personale ale protagonistului-narator, secvenţe de acţiune, vise şi halucinaţii. Meditaţia amară a textului este dacă norocoşii sînt cei ce trec dincolo sau cei cărora această trecere le este refuzată. Autorul aşază în subtext întrebarea dacă avantajele materiale merită cu adevărat sacrificiile umane, şi lasă cititorii să-i caute un răspuns.
"Stea roşie, orbită albă" a fost scrisă în colaborare cu Bruce Sterling şi poartă marca inconfundabilă a interesului pentru culturi diferite de cea americană, în cazul de faţă cea sovietică. Povestea primului cosmonaut pe Marte, devenit acum exponat viu într-o staţie spaţială circumterestră, este însă radical diferită de imaginile sclipitoare despre zborul cosmic cu care ne bombarda propaganda URSS. La data cînd această nuvelă a fost publicată (1983), staţia spaţială MIR era pe cale să fie lansată, iar cei doi autori americani au imaginat un viitor în care, din cauza recesiunii economice, staţia a fost invadată de mucegaiuri şi ciuperci, iar echipajul are probleme serioase cu menţinerea ei în funcţiune prin tot felul de improvizaţii. Pentru a complica situaţia, la sol au loc lovituri de stat, iar la bordul staţiei un agent KGB declanşează conflicte între membrii echipajului. Ulterior, cînd la mijlocul anilor '90 s-au publicat în Newsweek fotografii de la bordul staţiei MIR, aflată într-un stadiu avansat de degradare, am trăit un sentiment intens de deja-vu.
"Hotelul Trandafirul Nou" avea un joc de cuvinte ascuns în titlu, "New Rose" sunînd foarte asemănător cu neurosis (nevroză). Avînd în vedere anul publicării (1985), nuvela poate fi privită ca un model la scară redusă al romanului Count Zero (1986). Tema este asemănătoare - un grup de mercenari conving un cercetător de vîrf să fugă din serviciul unei corporaţii pentru a intra în slujba alteia. Din cauza trădării, însă, fiecare dintre multinaţionalele implicate se răzbună în felul său, nu atît pe cealaltă companie, cît pe oameni, mai lesne de identificat şi mai vulnerabili.
Între fragmentele intrigii, aşezate într-o aparentă dezordine menită pe de o parte să simuleze logica afectivă a memoriei protagonistului-narator, şi pe de altă parte să sporească suspansul, autorul a strecurat şi elemente autoreflexive dintre care unele au devenit deja celebre, precum remarca: "Aici totul este surplus reciclat." Cîţiva ani mai tîrziu, mi-am dat seama că agenta mitomană care-şi închega în fiecare seară altă poveste despre propriul trecut reprezintă omagiul lui Gibson la adresa misterioasei protagoniste din V. de Thomas Pynchon.
"Piaţa în iarnă", la rîndul său, conţine teme care au fost explorate mai pe larg în romanele Count Zero şi Mona Lisa Overdrive (1988). Una dintre ele este ceea ce în engleză se numeşte uploading, crearea unui simulacru informaţional al unei personalităţi umane reale. În nuvela lui Gibson, o adolescentă paralizată şi autodistructivă, Lise, devine vedetă pop numai pentru a-i convinge pe producători să-i facă o copie informaţională. După moartea sa, simulacrul continuă să lanseze albume pe piaţă.
Cealaltă temă este autoreflexivă şi se referă la crearea de opere de artă prin colaj. Artistul Rubin dă o nouă întrebuinţare deşeurilor pentru a crea artă şi a cîştiga recunoaştere internaţională. Dacă privim obiectele ca pe un corespondent concret al unor semne, Rubin e un autoportret caricatural al lui Gibson, sau cel puţin o întrupare a aptitudinii sale de a recircula fragmente semiotice cu sensul schimbat. Porecla japoneză a personajului, Gomi no sensei (maestrul gunoaielor), a ajuns ulterior să-i fie aplicată autorului de către prieteni şi colaboratori precum Bruce Sterling.
Pe lîngă tehnica fragmentară, în care evenimentele intrigii sînt relatate retrospectiv şi intersectate cu incidente în "timp real", trebuie remarcat că fenomenul mediatic MTV, specific anilor '80, a fost transformat de Gibson în ceva mult mai interesant: tehnologia le permite producătorilor de albume să înregistreze şi să reproducă ceea ce se petrece în mintea vedetelor pop, inclusiv la nivel inconştient, iar consumatorii au acces la universul interior (editat profesional) al acestora din urmă.
"Lupta aeriană" este rodul colaborării lui Gibson cu Michael Swanwick şi e o nuvelă construită pe tema "cîştigătorul nu ia nimic". E povestea unui cleptoman vagabond, Deke, fascinat de istalaţii miniaturale care proiectează biplane, a unei studente care proiectează programe de grafică, a unor sisteme de control mental care permit implantarea fobiilor. Întrucît unele personaje secundare sînt veteranii unui război neprecizat, o nouă "generaţie pierdută", nuvela pare creaţia unui Hemingway din secolul al douăzeci şi unulea, rătăcit prin foste săli de biliard convertite în teatre de război aerian virtual.
Ultima nuvelă din volum are un titlu greu de tradus, "Burning Chrome". Iniţial, cititorul îl înţelege drept "Crom arzător", dar după primul paragraf sensul devine "Cum am ars-o pe Chrome". Este un exemplu tipic de titlu cyberpunk, criptic şi polisemantic.
Intriga nuvelei a proiectat o aură romantică asupra unei ocupaţii foarte cenuşii: infracţiunile cu ajutorul calculatorului. Gibson a preluat tehnica narativă de la Raymond Chandler, numai că la triunghiul amoros format de un veteran de război, un informatician-spărgător şi o adolescentă cu visuri de vedetă, fiecare condamnat la eşec şi nefericire în felul său, autorul a adăugat o serie de idei suficient de interesante nu numai pentru a fi preluate de alţi autori, ci şi pentru a fi puse în practică sub forma unor noi tehnologii.
Pe scurt, "Burning Chrome" este textul în care a apărut un mediu virtual numit matrix (matricea), un spaţiu tridimensional în care au loc schimburile de date. Ulterior, mediul a fost rebotezat "ciberspaţiu", şi termenul a fost aplicat cu insistenţă de către ziarişti Internetului, chiar dacă forma lui de acum este de (hiper)text mai degrabă decît realitate virtuală.
Gibson consideră că momentul zero al mişcării literare cyberpunk a fost acela din 1981, la întrunirea mondială science-fiction de la Denver, cînd a citit "Burning Chrome" unui public de patru persoane, inclusiv Bruce şi Nancy Sterling.
"Burning Chrome" este şi unul din motivele pentru care am ajuns să deţin şi să utilizez un calculator, să navighez pe Internet şi să contribui cu articole la dezvoltarea hipertextului numit World Wide Web.
Dar asta e altă poveste.
Cîteva cuvinte despre traduceri:
Din cîte ştiu, domnul Mihai Dan Pavelescu a fost acela care a tradus şi promovat prin cenaclurile bucureştene "Burning Chrome", "Hotelul Trandafirul Nou" şi "Lupta Aeriană" pe la jumătatea anilor '80. După 1990, "Burning Chrome" a fost publicată în antologia Artele marţiale moderne, "Hotelul Trandafirul Nou" în Strict Secret şi Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice Anticipaţia, iar "Lupta aeriană" (uşor "ajustată" ) în antologia Cronici microelectronice. Tot domnul Pavelescu a publicat în Jurnalul SF "Zonă de frontieră" şi "Piaţa în iarnă". Textele au apărut şi în Strict Secret, respectiv în Suplimentul Literar Tineretul Liber.
Domnul Ion Doru Brana a tradus "Johnny Mnemonic" în Almanah Anticipaţia 1989. "Specie integrată" a apărut în JSF 35, în traducerea domnilor C. Dumitrescu şi M. Stoicescu. Iar "Continuumul Gernsback" a fost publicat în CPSFA în traducerea subsemnatului.
În 1998, editura RAO a publicat o ediţie foarte îngrijită a volumului, sub titlul Chrome, în traducerea domnului Pavelescu. Volumul este încă disponibil în librării.
(P.S. Pentru mai multe informaţii vizitaţi site-ul oficial al autorului la http://www.williamgibsonbooks.com/index.asp. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)
Dacă există o cale regală de intrare în universul cyberpunk, aceasta e cu siguranţă "Johnny Mnemonic". Nuvela, nu filmul. Am citit numeroase proze scurte şi romane publicate în perioada 1980-1982 de principalii reprezentanţi ai genului, însă, deşi foarte bine realizate din punct de vedere literar şi imaginativ, nici una nu egalează forţa de impact a acestei nuvele. Bruce Sterling a afirmat pe bună dreptate că "Johnny Mnemonic" a fost Big Bang-ul universului gibsonian.
Începînd cu secvenţa întîlnirii iniţiale din barul Drome, care ulterior am constatat că pastişa "Timpul ca o elicoidă de pietre semipreţioase", o nuvelă timpurie şi premiată a lui Samuel Ray Delany, trecînd prin secvenţele cu megalopolisul decadent înţesat de graffiti şi acoperit cu domuri geodezice, caricatură punk a proiectelor măreţe schiţate de Buckminster Fuller, şi încheind cu scena finală de luptă între Molly şi asasinul clonat al Yakuzei pe Platforma Morţii, care mi-a evocat instantaneu un Thunderdome ce nu fusese imaginat încă la data publicării nuvelei, "Johnny Mnemonic" este o bijuterie. Prin cyberpunk s-au perindat multe găşti, grupuri şi trupe, care de care mai ciudate, însă nici una, nici cele imaginate ulterior de Gibson însuşi, nu are forţa arhetipală a Lo Tekşilor. (În mod cu totul neîntîmplător, prima oară cînd am ţinut în mînă un spray cu vopsea am împroşcat LO TEK pe un perete din apartamentul bucureştean al unor prieteni. Sigla mai e acolo şi azi, cu majuscule scurse.)
Dacă o carte precum Dune sau The Lord of the Rings merită denumiri cum ar fi "profundă" sau "cu niveluri multiple", "Johnny Mnemonic" poate fi caracterizată mai degrabă drept densă şi multifaţetată. Atît de densă, de fapt, încît am citit-o de mai multe ori pentru plăcerea explorării detaliilor, iar pe alocuri a trebuit să deschid dicţionarele sau să întreb prietenii. (Spre exemplu, întrucît la liceu m-am ferit din răsputeri de studiul chimiei organice, a trebuit s-o rog pe o prietenă, profesoară de chimie, să-mi explice ce sînt răşinile epoxidice.) Dacă maniera narativă este preluată de la Raymond Chandler, cu siguranţă că densitatea fragmentelor de informaţii ştiinţifice, tehnologice şi culturale, precum şi alipirea lor în combinaţii suprarealiste, reprezintă ceva propriu genului cyberpunk. Cînd am citit prima oară "Johnny Mnemonic" eram un adolescent care încă mai visa la space-opera cu imperii galactice, astronave uriaşe şi intrigi răspîndite pe secole întregi. Frazele acestea diferite în care se combinau cuvinte ca "Mercedes", "Notre Dame", "Nikkon" şi "fototropism" mi-au adus imaginea unui viitor diferit, apropiat la scară istorică şi care în plus ameninţa să mi se infiltreze treptat în prezent.
În altă ordine de idei, din cîte îmi amintesc, Petrică Sîrbu a declarat într-un interviu că între textele scrise de alţii pe care şi-ar fi dorit să le fi scris el se numără The Shining de Stephen King. Pe mine încă nu m-a întrebat nimeni aşa ceva, dar dumneavoastră probabil aţi ghicit răspunsul.
Următoarea proză din volum, "Continuumul Gernsback", este o satiră la adresa "ştiinţificţiunii" pe care o promova insistent Hugo Gernsback în revistele pulp din anii '20 şi '30'. Un fotograf trimis pe urmele vestigiilor arhitectonice ale stilului Art Deco american ajunge să aibă halucinaţii. Un viitor alternativ perfect, curat, sclipitor şi arian i se iveşte în urma prea multor zile petrecute pe drumuri lăturalnice, printre benzinării şi scaune cromate, iar viziunea este comparată cu propaganda nazistă. Ca remediu, protagonistul ajunge să folosească filme proaste şi ziare cu ştiri despre catastrofe, iar concluzia ironică este că lumea n-ar putea fi doar mai rea ci, lucru înspăimîntător, ar putea fi chiar perfectă.
Ca piesă literară, nuvela nu este impresionantă, dar luată ca text satiric exprimă clar punctul de vedere al unei noi generaţii care nu mai crede în viitorul perfect populat de maşini zburătoare şi roboţi, ci mai degrabă în prezentul sufocat de poluare şi suprasarcină informaţională.
Schiţa "Fragmente de trandafir holografic" a fost prima pe care Gibson a publicat-o, în 1977. Barry N. Malzberg a formulat în prefaţa unui volum de Jack Vance teoria conform căreia titlul primului text publicat de un autor are valoare simbolică, întrucît anunţă o întreagă carieră. Din acest punct de vedere, atît titlul schiţei cît şi maniera în care este scrisă au o putere profetică, dacă privim retrospectiv. Stilul fragmentar, absenţa intrigii închegate, intersectarea informaţiilor de fundal oferite de vocea naratorială cu amintirile protagonistului redate indirect, sugestia că dincolo de fragmente se află o lume mult mai vastă, pe care citirorul trebuie să şi-o închipuie, toate par să anunţe direcţia în care au evoluat cărţile lui Gibson.
Dacă cultura este ceea ce ne rămîne după ce am uitat tot, am să menţionez aici un citat a cărui sursă am uitat-o: "Nimic nu e mai frumos decît ceea ce e pe cale să înceapă." "Fragmente de trandafir holografic" ne anunţă că o lume nouă e pe cale să se ivească, o lume frumoasă nu în sine, ci prin posibilităţile pe care le are, mutiplele direcţii care de-abia se ghicesc. O lume care pe de altă parte este înspăimîntător de înrudită cu prezentul nostru. Pentru cei ce folosesc televizorul ca somnifer, de pildă, inductorul de unde delta din nuvela lui Gibson ar putea fi următorul pas. Iar noţiuni cum ar fi antibiotice de cîteva ori mai scumpe decît cocaina sau arme de foc mai uşor de procurat decît o baie caldă au încetat de mult să mai fie SF în unele ţări din aşa-zisa Lume A Treia.
"Specie integrată", scrisă în colaborare cu John Shirley, mi-a demonstrat practic că cyberpunk nu e în mod necesar science fiction, ci mai degrabă orice se publică sub semnătura unor autori etichetaţi ca atare. În acest caz, un dark fantasy în care specia invadatoare este camuflată printre noi. Nu orice fel de specie, ci una al cărei metabolism consumă varietăţi de etilen, produce bancnote verzi cu portrete de preşedinţi decedaţi, secretă îmbrăcăminte perfect adecvată fiecărui club în parte şi copulează şold lîngă şold, discret şi biomecanic, pe taburetele de bar. Tema, paranoică şi inspirată din scrierile lui Philip K. Dick, poate în mod special din nuvela "Tatăl fals", este tratată cu un umor care e posibil să nu apară evident de la prima lectură. Textul poate fi citit chiar ca o satiră la adresa persoanelor cu inhibiţii sociale, şi sugerează că boemii sînt atît de diferiţi ca mentalitate şi stil de viaţă încît ar putea la fel de bine să fie altă specie. Faptul că textul a fost scris de un punk rocker în colaborare cu un licenţiat în filologie engleză arată doar că satira nu iartă pe nimeni, nici măcar pe autori.
"Zonă de frontieră" este traducerea unui titlu nu foarte englezesc: "Hinterlands". Cum cunoştinţele mele de limbă germană sînt practic inexistente, a trebuit să caut prin dicţionare ca să aflu că Hinterland se referă la un teritoriu aflat dincolo de o colonie, spre interiorul unui continent. Agenţii coloniali intră în acest teritoriu pentru a-l explora şi a stabili relaţii comerciale, iar în unele cazuri şi confruntările armate tot acolo au loc.
Gibson a extins această noţiune la scară cosmică, într-un concept care mi l-a amintit pe cel de Picnic la marginea drumului al fraţilor Ştrugaţki. Mai precis, la confruntarea cu civilizaţii non-umane mult mai avansate din punct de vedere tehnologic şi ştiinţific, specia umană dezvoltă o metaforă sau o analogie care să-i permită o înţelegere a evenimentelor. În cazul nuvelei lui Gibson, o poartă cosmică descoperită accidental de o cosmonaută sovietică deschide calea către alte civilizaţii. Prin comparaţie cu acestea, oamenii nu sînt altceva decît muşte într-un aeroport sau şoareci într-un port, dintre care unii care se îmbarcă absolut accidental şi ajung la destinaţii nebănuite fără ştirea sau aprobarea personalului de bord.
Pentru cei ajunşi efectiv să ia contact cu reprezentanţii unor rase non-umane, şocul cultural este atît de puternic încît îi împinge la sinucidere sau nebunie. Marile puteri implicate în proiect, pe de altă parte, pun mereu în balanţă costurileşi beneficiile, şi cîtă vreme beneficiile sînt sensibil mai mari, pierderile umane sînt acceptate cu cinism.
Viziunea lui Gibson asupra relaţiilor cu alte civilizaţii se dovedeşte în această nuvelă a fi radical diferită de aceea a autorilor din generaţiile anterioare, iar maniera în care e redată această viziune constă într-un mozaic de informaţii de fundal, amintiri personale ale protagonistului-narator, secvenţe de acţiune, vise şi halucinaţii. Meditaţia amară a textului este dacă norocoşii sînt cei ce trec dincolo sau cei cărora această trecere le este refuzată. Autorul aşază în subtext întrebarea dacă avantajele materiale merită cu adevărat sacrificiile umane, şi lasă cititorii să-i caute un răspuns.
"Stea roşie, orbită albă" a fost scrisă în colaborare cu Bruce Sterling şi poartă marca inconfundabilă a interesului pentru culturi diferite de cea americană, în cazul de faţă cea sovietică. Povestea primului cosmonaut pe Marte, devenit acum exponat viu într-o staţie spaţială circumterestră, este însă radical diferită de imaginile sclipitoare despre zborul cosmic cu care ne bombarda propaganda URSS. La data cînd această nuvelă a fost publicată (1983), staţia spaţială MIR era pe cale să fie lansată, iar cei doi autori americani au imaginat un viitor în care, din cauza recesiunii economice, staţia a fost invadată de mucegaiuri şi ciuperci, iar echipajul are probleme serioase cu menţinerea ei în funcţiune prin tot felul de improvizaţii. Pentru a complica situaţia, la sol au loc lovituri de stat, iar la bordul staţiei un agent KGB declanşează conflicte între membrii echipajului. Ulterior, cînd la mijlocul anilor '90 s-au publicat în Newsweek fotografii de la bordul staţiei MIR, aflată într-un stadiu avansat de degradare, am trăit un sentiment intens de deja-vu.
"Hotelul Trandafirul Nou" avea un joc de cuvinte ascuns în titlu, "New Rose" sunînd foarte asemănător cu neurosis (nevroză). Avînd în vedere anul publicării (1985), nuvela poate fi privită ca un model la scară redusă al romanului Count Zero (1986). Tema este asemănătoare - un grup de mercenari conving un cercetător de vîrf să fugă din serviciul unei corporaţii pentru a intra în slujba alteia. Din cauza trădării, însă, fiecare dintre multinaţionalele implicate se răzbună în felul său, nu atît pe cealaltă companie, cît pe oameni, mai lesne de identificat şi mai vulnerabili.
Între fragmentele intrigii, aşezate într-o aparentă dezordine menită pe de o parte să simuleze logica afectivă a memoriei protagonistului-narator, şi pe de altă parte să sporească suspansul, autorul a strecurat şi elemente autoreflexive dintre care unele au devenit deja celebre, precum remarca: "Aici totul este surplus reciclat." Cîţiva ani mai tîrziu, mi-am dat seama că agenta mitomană care-şi închega în fiecare seară altă poveste despre propriul trecut reprezintă omagiul lui Gibson la adresa misterioasei protagoniste din V. de Thomas Pynchon.
"Piaţa în iarnă", la rîndul său, conţine teme care au fost explorate mai pe larg în romanele Count Zero şi Mona Lisa Overdrive (1988). Una dintre ele este ceea ce în engleză se numeşte uploading, crearea unui simulacru informaţional al unei personalităţi umane reale. În nuvela lui Gibson, o adolescentă paralizată şi autodistructivă, Lise, devine vedetă pop numai pentru a-i convinge pe producători să-i facă o copie informaţională. După moartea sa, simulacrul continuă să lanseze albume pe piaţă.
Cealaltă temă este autoreflexivă şi se referă la crearea de opere de artă prin colaj. Artistul Rubin dă o nouă întrebuinţare deşeurilor pentru a crea artă şi a cîştiga recunoaştere internaţională. Dacă privim obiectele ca pe un corespondent concret al unor semne, Rubin e un autoportret caricatural al lui Gibson, sau cel puţin o întrupare a aptitudinii sale de a recircula fragmente semiotice cu sensul schimbat. Porecla japoneză a personajului, Gomi no sensei (maestrul gunoaielor), a ajuns ulterior să-i fie aplicată autorului de către prieteni şi colaboratori precum Bruce Sterling.
Pe lîngă tehnica fragmentară, în care evenimentele intrigii sînt relatate retrospectiv şi intersectate cu incidente în "timp real", trebuie remarcat că fenomenul mediatic MTV, specific anilor '80, a fost transformat de Gibson în ceva mult mai interesant: tehnologia le permite producătorilor de albume să înregistreze şi să reproducă ceea ce se petrece în mintea vedetelor pop, inclusiv la nivel inconştient, iar consumatorii au acces la universul interior (editat profesional) al acestora din urmă.
"Lupta aeriană" este rodul colaborării lui Gibson cu Michael Swanwick şi e o nuvelă construită pe tema "cîştigătorul nu ia nimic". E povestea unui cleptoman vagabond, Deke, fascinat de istalaţii miniaturale care proiectează biplane, a unei studente care proiectează programe de grafică, a unor sisteme de control mental care permit implantarea fobiilor. Întrucît unele personaje secundare sînt veteranii unui război neprecizat, o nouă "generaţie pierdută", nuvela pare creaţia unui Hemingway din secolul al douăzeci şi unulea, rătăcit prin foste săli de biliard convertite în teatre de război aerian virtual.
Ultima nuvelă din volum are un titlu greu de tradus, "Burning Chrome". Iniţial, cititorul îl înţelege drept "Crom arzător", dar după primul paragraf sensul devine "Cum am ars-o pe Chrome". Este un exemplu tipic de titlu cyberpunk, criptic şi polisemantic.
Intriga nuvelei a proiectat o aură romantică asupra unei ocupaţii foarte cenuşii: infracţiunile cu ajutorul calculatorului. Gibson a preluat tehnica narativă de la Raymond Chandler, numai că la triunghiul amoros format de un veteran de război, un informatician-spărgător şi o adolescentă cu visuri de vedetă, fiecare condamnat la eşec şi nefericire în felul său, autorul a adăugat o serie de idei suficient de interesante nu numai pentru a fi preluate de alţi autori, ci şi pentru a fi puse în practică sub forma unor noi tehnologii.
Pe scurt, "Burning Chrome" este textul în care a apărut un mediu virtual numit matrix (matricea), un spaţiu tridimensional în care au loc schimburile de date. Ulterior, mediul a fost rebotezat "ciberspaţiu", şi termenul a fost aplicat cu insistenţă de către ziarişti Internetului, chiar dacă forma lui de acum este de (hiper)text mai degrabă decît realitate virtuală.
Gibson consideră că momentul zero al mişcării literare cyberpunk a fost acela din 1981, la întrunirea mondială science-fiction de la Denver, cînd a citit "Burning Chrome" unui public de patru persoane, inclusiv Bruce şi Nancy Sterling.
"Burning Chrome" este şi unul din motivele pentru care am ajuns să deţin şi să utilizez un calculator, să navighez pe Internet şi să contribui cu articole la dezvoltarea hipertextului numit World Wide Web.
Dar asta e altă poveste.
Cîteva cuvinte despre traduceri:
Din cîte ştiu, domnul Mihai Dan Pavelescu a fost acela care a tradus şi promovat prin cenaclurile bucureştene "Burning Chrome", "Hotelul Trandafirul Nou" şi "Lupta Aeriană" pe la jumătatea anilor '80. După 1990, "Burning Chrome" a fost publicată în antologia Artele marţiale moderne, "Hotelul Trandafirul Nou" în Strict Secret şi Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice Anticipaţia, iar "Lupta aeriană" (uşor "ajustată" ) în antologia Cronici microelectronice. Tot domnul Pavelescu a publicat în Jurnalul SF "Zonă de frontieră" şi "Piaţa în iarnă". Textele au apărut şi în Strict Secret, respectiv în Suplimentul Literar Tineretul Liber.
Domnul Ion Doru Brana a tradus "Johnny Mnemonic" în Almanah Anticipaţia 1989. "Specie integrată" a apărut în JSF 35, în traducerea domnilor C. Dumitrescu şi M. Stoicescu. Iar "Continuumul Gernsback" a fost publicat în CPSFA în traducerea subsemnatului.
În 1998, editura RAO a publicat o ediţie foarte îngrijită a volumului, sub titlul Chrome, în traducerea domnului Pavelescu. Volumul este încă disponibil în librării.
(P.S. Pentru mai multe informaţii vizitaţi site-ul oficial al autorului la http://www.williamgibsonbooks.com/index.asp. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu