Jeff Noon – "Automated Alice" (1996)

În februarie 2004, prin amabilitatea doamnei Diana Enăchescu-Hoehn şi a soţului ei, Rudiger Hoehn, am primit un exemplar din romanul lui Jeff Noon Automated Alice. Acesta fusese publicat iniţial în 1996, dar a fost retipărit într-o ediţie elegantă, în colecţia Black Swan, în 2000.

Automated Alice este, după cum probabil aţi ghicit din titlu, o continuare apocrifă a romanelor Alice's Adventures in Wonderland (1865) şi Through the Looking Glass (1872) de Lewis Carroll. Jeff Noon ţese cu abilitate această iluzie încă de pe coperta cărţii, anunţînd:

"În ultimii ani ai vieţii sale, Lewis Carroll a scris o a treia carte despre Alice. Această lucrare misterioasă nu a fost publicată niciodată şi a fost descoperită abia recent. Acum, în sfîrşit, lumea poate citi despre Alice Automatizata şi fabuloasele ei peripeţii în viitor."

Noon continuă prin a pastişa foarte convingător stilul lui Lewis Carroll, iar Alice trece, ca şi în romanele originale, printr-o serie ameţitoare de evenimente suprarealiste. De acestă dată, Alice urmăreşte nu un iepuraş alb într-o vizuină, ci un papagal, Whippoorwill, în interiorul unei pendule. Mai mult, romanul conţine aproape pe fiecare pagină ilustraţii de Harry Trumbore făcute în stilul celor victoriene ale lui Sir John Tenniel. Ca şi Carroll, Noon îşi presară proza cu jocuri de cuvinte şi probleme de logică, de matematică sau de fizică.

Dacă evenimentele din Alice's Adventures in Wonderland au de-a face cu cărţi de joc personificate, iar cele din Through the Looking Glass cu piesele implicate într-o partidă de şah, intriga din Automated Alice se axează pe găsirea a douăsprezece piese care lipsesc dintr-un puzzle. Fireşte, romanul are douăsprezece capitole. Iar cartea, asemenea romanului Through the Looking Glass, se încheie cu o problemă referitoare la identitatea protagonistei şi cu un răspuns deghizat într-un acrostih.

Pe de altă parte, Automated Alice este o carte de Jeff Noon, iar autorul are mereu grijă să ne amintească asta. Prin urmare, Alice călătoreşte nu oriunde, ci în oraşul Manchester al anului 1998, unde experimente cu particule subatomice numite carryon au dus la apariţia unei epidemii, Newmonia. Epidemia face să apară creaturi compozite precum oamenii-cîini, fetele-pisică sau băieţii-păianjen, printre care se numără şi creatorul de himere Quentin Tarantula.

În plus, elemente din primele două romane ale lui Noon apar la tot pasul, cum ar fi combinaţia de realitate virtuală şi halucinaţie indusă de penele Vurt, ori şerpii iviţi în vis. Cărţile Vurt şi Pollen apar şi în ilustraţii, iar autorul însuşi, deghizat ca Zenith O'Clock, apare episodic în capitolul "The Stroke of Noon".

Nu în ultimul rînd, Noon nu invadează de unul singur lumea imaginară a lui Alice. O puzderie de elemente culturale, ştiinţifice şi tehnologice din secolul al douăzecilea se revarsă în paginile cărţii. Printre ele se numără computermitele, terbotul chitarist James Marshall Hentrails, biblioteca-labirint a lui Jorge Luis Borges şi pisica lui Schrodinger din capitolul "The Hunting of the Quark".

După încheierea lecturii, rămînem cu impresia că Jeff Noon a reuşit de minune să scrie atît o continuare la romanele lui Lewis Carroll cît şi încă una dintre propriile lui cărţi năstruşnice. Pe de altă parte, mă tem că misiunea persoanei care va avea de tradus Automated Alice în română are să fie foarte grea.

Dar asta e altă poveste.

(Pentru mai multe informaţii, vizitaţi site-ul oficial al lui Jeff Noon la adresa: http://www.jeffnoon.com/index.php sau pe cel neoficial la adresa: http://www.vurt-feather.co.uk/. )

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Roger Zelazny, 'The Courts of Chaos' (1978)

The Courts of Chaos încheie triumfal prima serie Amber. Aşa cum îi stă bine unei lucrări fantasy, intriga ajunge la o bătălie grandioasă între bine şi rău, reprezentate aici de armatele din Amber, respectiv de creaturile Haosului. Aşa cum îi stă bine unui erou urmărit suficient de mult în evoluţia sa, Corwin devine zeu. (La propriu. Cu Giuvaerul Judecăţii şi cu o ramură din arborele Ygg, plantat cîndva de Oberon la graniţa dintre Ordine şi Haos, protagonistul creează un nou Model din care purced nenumărate tărîmuri Umbră.) Aşa cum îi stă bine unei poveşti demne de a fi recitite, vechea ordine a celor bătrîni este înlocuită cu noua ordine a celor tineri, iar cititorii sînt lăsaţi să-şi imagineze ce va urma în direcţia generală „şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi” (după care să parcurgă cea de-a doua serie Amber şi să constate în ce măsură s-au înşelat).

Dar The Courts of Chaos este un triumf şi din alte puncte de vedere. Roger Zelazny se întrece pe sine în construirea suspansului, spre exemplu. Cu toate că şi romanele precedente ale seriei aveau un ritm alert, aici ritmul este de-a dreptul furibund, iar tensiunea atinge niveluri paroxistice.

Pe de altă parte, călătoria lui Corwin din Amber pînă la Curţile Haosului este un prilej de trimiteri culturale şi literare mult mai frecvente decît în volumele precedente din serie. Elemente mitologice scandinave se perindă alături de unele celtice şi ameri-indiene. Corwin se intersectează cu o reflexie a sa care venea din sens contrar (precum Alice în Prin oglindă), o întîlneşte pe frumoasa doamnă nemiloasă din balada lui John Keats (prilej pentru o superbă pastişă de două versuri strecurată în proză) şi observă (ca Alice în Ţara Minunilor) că el şi rudele sale nu sînt decît un pachet de cărţi de joc – dintre care el s-ar putea să fie jokerul.

Cumva, Roger Zelazny a izbutit să aşeze în această carte răspunsuri pentru toate întrebările din serie, scene spectaculoase, replici memorabile, precum şi un ultim rînd care îndeamnă la recitirea celor cinci romane. Puţine sînt seriile fantasy care răsplătesc în asemenea măsură eforturile şi răbdarea cititorilor...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Roger Zelazny, 'The Hand of Oberon' (1976)

Al patrulea volum al seriei Amber, The Hand of Oberon, îmbină la rîndul său elemente fantasy cu o anchetă poliţistă. De această dată, Modelul din tărîmul descoperit la finalul romanului precedent pare să fi fost deteriorat de sînge princiar din Amber, iar Corwin şi doi aliaţi de nădejde, Random şi Ganelon, caută să afle cine a fost victima, cine a fost agresorul şi cum îl pot împiedica pe cel din urmă să comită fapte şi mai grave.

Bună parte din intrigă tratează despre tentativele lui Corwin şi ale aliaţilor săi de a recupera Giuvaerul Judecăţii. Spre final, protagonistul bănuieşte că tatăl lor, Oberon, ce părea să fie absent de mulţi ani, i-a manipulat pe toţi într-un mod subtil ca să recupereze giuvaerul.

Faţă de romanele precedente, The Hand of Oberon introduce un element fantastic suplimentar. După cum află Corwin de la bunicul său, Dworkin, Oberon poate să ia alte înfăţişări – un detaliu pierdut pentru cititori în mulţimea de evenimente spectaculoase din intrigă, dar folosit cu inigeniozitate de Roger Zelazny în finalul cărţii.

Însă, dincolo de misterele elucidate şi de scenele de acţiune, dincolo de răsturnările de situaţie şi de creaturile care de care mai fantastice, The Hand of Oberon mi-a lăsat o amintire plăcută pentru un episod secundar în care Corwin ne relatează cum, la coborîrea în subteranele Castelului Amber, s-a întîlnit cu paznicul de noapte, un bărbat între două vîrste care fuma pipă şi scria un romanţ filosofic. Paznicul de noapte se numea Roger...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Roger Zelazny, 'Sign of the Unicorn' (1975)

La încheierea recenziei despre romanul Nine Princes in Amber mă întrebam ce alte elemente intertextuale mai ascunde Roger Zelazny în mînecă. Ei bine, ce aţi zice de o combinaţie de fantasy şi roman poliţist (mai precis, subgenul camerei închise)?

Pentru că exact asta a reuşit să creeze Zelazny în cel de-al treilea volum al seriei Amber, Sign of the Unicorn. Pe lîngă elemente fantastice cum ar fi un tărîm al stîncilor mişcătoare sau un giuvaer care poate isca furtuni, autorul a introdus aici un mister al camerei închise luat parcă dintr-o carte de Agatha Christie: la aducerea unuia dintre prinţi în Castelul Amber, cineva îl răneşte cu un jungher, iar Corwin (care e atacat la rîndul său de un necunoscut) trebuie să-şi interogheze surorile şi fraţii ca să deducă cine a comis mîrşava faptă.

Fireşte, interogatoriile dezvăluie o întreagă reţea de alianţe, contra-alianţe, comploturi şi trădări, iar o parte din misterul care plana asupra situaţiei lui Corwin la începutul primului roman se clarifică. De asemenea, protagonistul vizitează un tărîm de vis, Tir-na Nog’th, un castel celest în care domneşte Regina Dara, iar el nu e decît o umbră revenită din morţi. Ca şi Rebma, Tir-na Nog’th este o reflexive a tărîmului Amber, cu un Model al său, numai că tărîmul celest se destramă la venirea zorilor.

Şi, pentru că era necesar să fie convinşi cititorii să aştepte cu interes următorul roman din serie, Sign of the Unicorn se încheie cu o surpriză de proporţii. Pentru că, între atîtea Umbre înşelătoare, nici Amber nu e ceea ce pare…

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Roger Zelazny, 'The Guns of Avalon' (1972)

Al doilea roman din seria Amber tratează despre împlinirea planurilor de răzbunare ale lui Corwin. Protagonistul călătoreşte pe un tărîm similar cu Pămîntul, adună mari cantităţi de diamante, le foloseşte ca să plătească pentru numeroase arme de foc cu muniţie specială şi, cu o armată de voluntari, călătoreşte printre Umbre ca să asedieze din nou Castelul Amber.

Cu toate acestea, dat fiind că prinţul Corwin nu e nici pe jumătate aşa de cinic şi de lipsit de scrupule precum Jack al Umbrelor, spre exemplu (şi dat fiind că Roger Zelazny este un povestitor măiastru), în ultimul moment se simte obligat să-l ajute pe fratele său Eric la apărarea Castelului Amber împotriva creaturilor asediatoare ale Haosului care sosiseră pe drumul negru.

Această surpriză din intrigă fusese pregătită încă din capitolele introductive ale romanului, în care Corwin mai întîi îl ajută pe un vechi cunoscut, Ganelon, să apere un tărîm Umbră împotriva creaturilor Haosului, apoi face acelaşi lucru pentru fratele său Benedict.

Pe de altă parte, The Guns of Avalon creează condiţiile pentru mai multe dezvoltări ale intrigii în romanele următoare. Corwin se întîlneşte cu o tînără atrăgătoare, Dara, care se prezintă ca fiind strănepoata lui Benedict. Pe lîngă faptul că are o relaţie amoroasă cu ea, protagonistul o învaţă o mulţime de lucruri în legătură cu familia regală din Amber. Prea tîrziu, în iureşul bătăliei finale a romanului, Corwin îşi dă seama că Dara este de fapt o creatură a Haosului care tocmai a parcurs Modelul, a cîştigat imense puteri şi cunoştinţe şi s-a prefăcut într-o ameninţare serioasă la adresa tărîmului Amber. Ca şi drumul negru, Dara este un pericol al cărui potenţial a fost sporit de acţiunile neglijente ale lui Corwin, şi ca urmare protagonistul se simte responsabil să facă faţă consecinţelor.

Din punctul de vedere al structurii, The Guns of Avalon este poate cel mai simplu din serie, cu puţine elemente intertextuale (Ganelon – o legătură cu Cîntecul lui Roland, Lancelot du Lac – un ecou din legendele arturiene, şi cîteva furii din mitologia greacă) şi cu o puternică tracţiune narativă. Cu toate acestea, fiind concis şi dinamic, romanul le stîrneşte pofta cititorilor pentru mai multe cărţi din seria Amber.

Iar Roger Zelazny a fost amabil şi ne-a oferit mai multe.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Roger Zelazny, 'Nine Princes in Amber' (1970)

Nine Princes in Amber începe cu mult-prea-familiara situaţie a unui protagonist-narator care îşi revine în simţiri într-un spital, uitîndu-se la pereţi albi şi chinuindu-se să îşi amintească cine este, dat fiind că suferă de amnezie. Prea des, o asemenea scenă este scrisă de scriitori profesionişti surmenaţi care au un blocaj şi se uită lung la o coală albă de hîrtie.

În plus, tonul protagonistului-narator aminteşte de Philip Marlowe, detectivul particular din romanele lui Raymond Chandler. Cu toate acestea...

După ce îşi croieşte drum afară din spital, eroul ajunge la New York, îşi vizitează sora “Florimel” şi află de la ea şi de la Atuurile ei magice că e Corwin, unul dintre nouă prinţi fraţi. (Faptul că eroul se uită în Atuuri este şi o scuză inteligentă pentru prezentarea personajelor principale.)

Apoi, spre surprinderea crescîndă a cititorului, Roger Zelazny amestecă locul comun al eroului amnezic cu un ton gen Raymond Chandler, cu cărţi de Tarot care pot fi folosite pentru comunicare telepatică şi teleportare şi cu… metafizică. (Sau poate e psihanaliză?)

După cum află Corwin de la unul dintre fraţii săi, Random, trebuie să părăsească Pămîntul, să călătorească printre alte lumi Umbră şi să ajungă la Amber, unicul tărîm adevărat faţă de care toate celelalte sînt numai copii imperfecte. Pe de o parte, se poate susţine că noţiunea aceasta conform căreia lumea noastră e numai o copie palidă, efemeră a unui tărîm ideal, etern, neschimbător datează tocmai de la Platon. Pe de altă parte, însă, dat fiind că lumile Umbră trebuie mai întîi să fie imaginate de unul dintre prinţii din Amber şi numai apoi devin accesibile, Corwin se întreabă din cînd în cînd dacă nu cumva aceste Umbre sînt simple reprezentări ale psihicului celor din Amber. (Şi, fireşte, cititorii sînt lăsaţi să se întrebe cine a imaginat Pămîntul şi pe noi, locuitorii săi.)

Corwin este prins şi într-un conflict violent. Pe măsură ce se apropie de Amber, el află că unii dintre fraţii săi (Eric, Caine şi Julian) şi-au unit forţele ca să administreze regatul tatălui lor în absenţa acestuia. Sau poate numai ca să-l uzurpe. Una dinte surorile lui Corwin, Deirdre, îl însoţeşte pe tărîmul subacvatic Rebma, unde se găseşte o imagine în oglindă a Modelului din Amber. Corwin urmează Modelul, înfruntînd halucinaţii înspăimîntătoare, iar memoria îi este recuperată.

Cititorii află că a fost exilat pe Pămînt de pe vremea Ciumei Negre, prin războaiele napoleoniene şi pînă spre sfîrşitul secolului al douăzecilea. Pe parcursul seriei de romane, amintiri ale unor epidemii, războaie şi persoane celebre precum Sigmund Freud îl bîntuie pe erou din cînd în cînd. (Mă întreb de unde s-au inspirat realizatorii filmului Highlander atît pentru subiectul filmului cît şi pentru tehnica amintiri-reveniri…)

Dat fiind că Corwin îl suspectează pe Eric de cele mai rele intenţii cu putinţă, mai întîi îl înfruntă într-un duel, apoi se aliază cu alt frate de-al lor, Bleys, recrutează o armată şi o flotă în Umbre şi le conduce la asediul tărîmului Amber. Pe măsură ce înaintează către unicul tărîm adevărat, printre realităţile exotice, schimbătoare din jurul lor uneori personajele zăresc tancuri sau o explozie atomică din realitatea noastră.

Cu toate acestea, bătălia finală nu duce la un rezultat fericit. Corwin este luat prizonier, umilit la încoronarea lui Eric (chiar dacă se încoronează pe sine mai întîi, ca gest de sfidare), ochii îi sînt scoşi şi este întemniţat. Intră în joc elemente intertextuale din Contele de Monte Cristo (1844), căci, pe măsură ce ochii lui Corwin se regenerează încet, el încearcă să-şi croiască drum prin uşa celulei, iar apoi un vizitator din altă celulă, Dworkin (un fel de Leonardo da Vinci care a creat Atuurile), îi arată calea către libertate cu ajutorul magiei şi al peisajelor pictate.

În timp ce Corwin se întremează în turnul unui far, observă rezultatele blestemului pe care l-a aruncat atunci cînd a fost mutilat: un drum negru s-a deschis pînă la Castelul Amber şi creaturi malefice pot călători de-a lungul acestuia din Umbre pînă la unica realitate adevărată ca să-l asedieze.

În mod ironic, la finalul primului roman eroul îşi dă seama că este responsabilitatea lui să îi ţină piept acestei noi ameninţări – la urma urmei, el este cel care i-a deschis calea. Îi trimite o notă sfidătoare fratelui său Eric şi îşi promite ca, în ciuda legilor fizice din Amber care împiedică funcţionarea armelor de foc, să se întoarcă cu puşti.

În acest punct, cititorii descoperă că au fost prinşi într-o capcană literară complexă. Indiferent ce vrea Corwin să îndeplinească, cititorii abia au întrezărit cum a făcut un plan, necum să fi aflat cum l-a pus în aplicare. Tonul naraţiunii i-a fermecat, amestecul precis de registre stilistice s-a dovedit similar cu al lui Tolkien, există întrebări care nu au primit încă răspuns (ca de exemplu “Cine a provocat amnezia lui Corwin şi internarea lui într-o clinică de psihiatrie?”) iar tărîmul fantastic Amber abia a fost schiţat. Cu alte cuvinte, publicul e dornic să afle mai multe despre viitorul lui Corwin (ca şi despre trecutul lui) şi despre mediul din care provine, mediu pe care (ca şi cititorii înşişi) eroul pare să îl descopere pentru prima oară şi în acelaşi timp să şi-l amintească dintr-un trecut îndepărtat.

Pe lîngă asta, Nine Princes in Amber este un roman atît de scurt şi narat într-un ritm atît de frenetic încît cititorul e convins cu uşurinţă că nu e nimic rău în a citi încă un roman subţirel ca să vadă ce se întîmplă după aceea şi ce alte referinţe intertextuale mai ascunde Roger Zelazny în mînecă.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Roger Zelazny, 'The Chronicles of Amber' (2000)

În 1994, un prieten căruia îi făcusem cunoştinţă cu Stăpînul inelelor (1954-1955) de J.R.R. Tolkien a încercat să îmi întoarcă favoarea şi mi-a vorbit despre seria Amber a lui Roger Zelazny. Cu toate acestea, abia în vara lui 2006, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat în cele din urmă un volum omnibus de la Gollancz care conţinea primele cinci romane din acea serie. (The Chronicles of Amber, Colecţia Fantasy Masterworks nr. 6, Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2004). După prima duzină de pagini am fost aproape indignat. Pe la sfîrşitul primului roman am fost ispitit să încep să-l citesc şi pe cel de-al doilea. La jumătatea volumului de 770 de pagini nu mai puteam lăsa cartea din mînă. Iar cînd am terminat-o mi-a părut cu adevărat rău că se sfîrşise (şi pe urmă i-am oferit un exemplar cadou unui prieten, conform principiului că lucrurile bune nu se tac).

Cum au putut simple cuvinte tipărite pe hîrtie să provoace o asemenea schimbare? Să începem cu începutul...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Ursula K. Le Guin, 'The Other Wind' (2001)

Într-o recenzie dedicată altei cărţi din seria Earthsea, am mărturisit cu cîtă intensitate (şi nesăbuinţă) am rezistat invitaţiei unui prieten să vizitez acest tărîm high-fantasy. De cîţiva ani încoace, spre surprinderea mea, am simţit o pornire crescîndă să mă întorc şi să-l revizitez. Din fericire, la fel a simţit şi creatoarea tărîmului Earthsea, Ursula K. Le Guin, şi în vara anului 2007 (mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Nauilus, http://nautilus.ro ) am avut plăcerea să citesc cea mai recentă adăugire la seria Earthsea, The Other Wind.

Noul roman Earthsea se petrece la cîţiva ani după evenimentele din Tehanu. Domnia regelui Lebannen este ameninţată de trei tipuri de criză deodată. Una politică – regele karg o trimite pe fiica lui, prinţesa Seserakh, ca să se căsătorească cu Lebannen, iar refuzul acestuia ar putea duce cu uşurinţă la un război. Una fizică – la apusul Arhipelagului tineri dragoni au început să ardă cîmpurile, recoltele şi pădurile şi să gonească oamenii. Şi una metafizică – în visele unui Reparator numit Anin, soţia lui răposată şi o mulţime de alte umbre îl roagă să îi ajute să doboare zidul de piatră dintre ţinutul uscat al celor morţi şi ţinutul fertil al celor vii – tocmai zidul a cărui reparare îl costase pe Arhimagul Ged puterea magică în The Farthest Shore.

Locul acţiunii se mută rapid din Gont în Havnor, apoi în Roke, iar punctul de vedere omniscient selective multiplu trece rînd pe rînd de la Anin la bătrînul Ged, la soţia acestuia, Tenar, şi la regele Lebannen. Există numeroase legături cu nuvelele şi romanele precedente ale seriei (inclusiv nişte scene spectaculoase şi memorabile cu Orm Irian, fata-dragon) şi noi dezvoltări în ceea ce priveşte caracterizarea şi fundalul.

Există de asemenea în acest roman o tuşă vizibilă de ideologie feministă care influenţează comportamentul personajelor. Personajele masculine sînt prezentate de cele mai multe ori izolat – uneori din punct de vedere emoţional, alteori din punct de vedere fizic – şi în concurenţă unele cu altele. Ged, de pildă, duce o existenţă liniştită de unul singur pe Insula Gont, la vechea fermă a lui Ogion, în vreme ce soţia lui, Tenar, şi fiica lui adoptivă, Tehanu, sînt într-o vizită prelungită la curtea regelui Lebannen. Azver, Maestrul Modelator de pe Insula Roke, se ţine deoparte în Crîngul Imanent (şi, paradoxal, aproape fiecare însoţitor al regelui Lebannen i se alătură mai degrabă decît să accepte invitaţia ţeapănă, oficială, la Şcoala de Magie). Regele Lebannen se simte izolat din punct de vedere emoţional chiar şi faţă de Tenar. Iar cînd Anin îi abordează pe doi vrăjitori ca să le ceară ajutorul, unul dintre ei, Seppel din Peln, îi opreşte visele groaznice numai în schimbul harului său magic pentru repararea lucrurilor.

Personajele feminine, pe de altă parte, sînt prezentate ca fiind cooperante şi acordîndu-şi sprijin reciproc. Tenar, spre exemplu, le oferă sprijin emoţional la un moment sau altul lui Anin, lui Lebannen, prinţesei Seserakh şi tinerei Tehanu. Prinţesa Seserakh îi oferă fără să vrea sprijin moral lui Tenar cînd îi dă prilejul să vorbească pe limba ei maternă, karga (lucru pe care Tenar nu îl mai făcuse decenii de-a rîndul). Iar Tehanu şi Orm Irian cooperează ca să reia comunicarea dintre oameni şi dragoni.

Această viziune (uşor optimistă) asupra relaţiilor dintre femei culminează în partea a patra, “Delfinul”, pe parcursul unei furtuni pe mare, cînd, ca să alunge răul de mare al prinţesei Seserakh, Tenar o invită împreună cu Tehanu şi Orm Irian să i se alăture la un joc de cărţi şi (spre deosebire de personajele masculine izolate şi îngrijorate) se distrează bine împreună.

Dacă ar fi să comparăm The Other Wind cu romanele din trilogia Earthsea iniţială, am putea descoperi că este ceva mai lung decît oricare dintre acestea. Pe de altă parte, este şi mai profund şi mai bogat în privinţa explorării relaţiilor dintre personaje şi în dezvoltarea caracterizării. Autoarea a avut deosebită grijă să exploreze nu numai gîndurile personajelor pe timpul zilei, ci şi reveriile lor şi visele de pe timpul nopţii. Din acest punct de vedere, paginile de la începutul secţiunii finale, “Reuniune”, conţin un mozaic meşteşugit de vise simbolice.

Şi, vorbind despre lungimea cărţii, cînd îl comparăm cu volumele masive ale literaturii fantasy de rînd, scrise cu proză diluată, The Other Wind pare să fie compact, economic şi foarte agreabil în eleganţa sa. Căci, pe tărîmul literaturii high fantasy, Ursula K. Le Guin are foarte puţini rivali.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Ursula K. Le Guin, 'Tales from Earthsea' (2001)

În noiembrie 1998 (după ce opusesem o rezistenţă încrâncenată ca urmare a faptului că sunt admirator al lui Tolkien) am cedat ispitei, am cumpărat şi am citit volumul The Earthsea Quartet (Penguin Books, London, 1993) de Ursula K. Le Guin. Nu mi-a trebuit mult ca să-mi dau seama cât de nesăbuit fusesem să nu îl citesc mai devreme.

Cu toate acestea, când am ajuns la Tehanu (1991), ultimul roman din volumul omnibus, am avut impresia distinctă că ceva era în neregulă. Diverse fragmente ale trilogiei (căci trilogie fusese) erau aşezate laolaltă într-o tentativă de a crea un roman cu intrigă puţină şi suspans şi mai puţin. M-am simţit cam dezamăgit.

Apoi, în septembrie 2005, am cumpărat în ediție de buzunar şi am citit un exemplar din Tales from Earthsea (Ace Books, New York, 2003). Era tot ceea ce Tehanu nu izbutise să fie.

Tales from Earthsea nu încearcă să fie o continuare directă a romanelor deja existente. Trece, într-o manieră postmodernă, de la grande histoire la petite histoire, şi de la o linie narativă unitară la fragmente distincte. Paradoxal, este mai relevant pentru seria Earthsea decît volumul precedent şi este mai coerent decît acesta.

Cartea începe cu introducerea scriitoarei, care tratează despre modurile în care vremea a schimbat-o pe Ursula K. Le Guin, a schimbat tărâmul Earthsea şi a schimbat chiar şi publicul cititor. Introducerea furnizează câteva informaţii privitoare la conţinutul colecţiei de nuvele şi o dojană în legătură cu transformarea genului fantastic în literatură de consum, un fenomen care secătuieşte însemnătatea şi puterea acestui gen literar.

Prima poveste, o nuvelă de o sută de pagini, se intitulează “The Finder”. Este povestea unui băiat, Vidră, care e târât în robie, ameninţat de un vrăjitor obsedat de argintul viu, ajutat să evadeze, apoi adăpostit pe insula Roke. Acolo, cu ajutorul unei asociaţii secrete, Femeile Mâinii, întemeiază o şcoală de magie şi apoi călătoreşte în lungul şi în latul tărâmului Earthsea ca să descopere copii talentaţi. Îşi petrece anii de maturitate ca Maestru Descoperitor, iar bătrâneţea ca Portar.

“Descoperitorul” se bazează pe un conflict de idei. Ar trebui ca puterea magică să fie folosită pentru concurenţă şi profit personal, aşa cum o folosesc vrăjitorii din Vremurile Întunecate? Ar trebui să fie folosită pentru tăinuire şi pentru adăpostirea câtorva oameni, precum fac Femeile Mâinii? Ar trebui folosită pentru răspîndirea cunoaşterii, a încrederii şi a păcii cu toţi ceilalţi, aşa cum propune protagonistul? Printre rânduri, Ursula K. Le Guin, o povestitoare măiastră, ne oferă răspunsuri la aceste întrebări. Nici unul dintre ele nu este uşor sau sigur, însă Vidră este pregătit să îşi rişte chiar şi viaţa ca să-şi apere punctul de vedere.

“Darkrose and Diamond” merge împotriva făgaşului obişnuit al povestirilor fantastice. Diamant este fiul unui negustor, înzestrat cu talent muzical şi cu însuşiri magice. Roza este fiica unei vrăjitoare. Cei doi cresc împreună, însă tatăl lui Diamant, Aurit, hotărăşte că fiul său ar trebui să se ţină departe de Roza şi de muzică şi ar trebui în schimb să studieze magia.

Povestirile fantastice de rînd ne-ar arăta apoi cum Diamant şi-a dus la bun sfârşit pregătirea şi cum a continuat prin a împlini fapte măreţe. Ursula K. Le Guin însă subliniază faptul că numai cîțiva dintre cei înzestraţi din punct de vedere magic ajung magi.

Diamant îşi dă seama că nu-şi poate dedica viaţa studiului magiei. Îl părăseşte pe maestrul său şi şi se întoarce la Roza, însă ea îl respinge. La jumătatea povestirii, protagonistul se pomeneşte lipsit de toate lucrurile care îl bucurau în viaţă: Roza, muzica şi magia.

Hotărît să se poarte ca un bărbat, Diamant alege apoi să-şi ajute tatăl să administreze afacerea de familie şi timp de câţiva ani duce o viaţă prosperă (dar lipsită de bucurie). Din fericire, la petrecerea lui de majorat, Roza şi trupa ei ambulantă apar, iar Diamant are o a doua şansă să îşi exprime sentimentele. Roza refuză să devină nevastă de neguţător, dar Diamant este fericit să i se alăture ca muzicant ambulant.

Povestea marchează o distincţie între modurile în care se schimbă vieţile oamenilor. Una este să îţi alegi calea (fie ca mag, ca neguţător ori ca muzicant). Să fii silit să apuci într-o direcţie profesională (indiferent cît de măreaţă sau de respectată) este cu totul altceva.

“The Bones of the Earth” ne oferă o altă piesă din mozaicul de fundal al „Tetralogiei Earthsea”. Ne spune povestea unui vrăjitor, Dulse, ale cărui puteri şi cunoştinţe provin din pământ. La bătrâneţe, acesta îşi aminteşte unele episoade semnificative din vremea cînd era ucenic şi din lunga sa relaţie cu Tăcere, cel mai înzestrat ucenic al său.

Dulse simte că un cutremur este pe cale să distrugă un oraş şi un port de pe Insula Gont. Se transformă şi se duce la rădăcinile pământului ca să micşoreze dezastrul cu preţul propriei sale vieţi, în vreme ce Tăcere face tot ce îi stă în putinţă ca să împiedice falezele de la intrarea în port să se năruiască. Mai târziu, Tăcere, al cărui nume adevărat este Ogion, se statorniceşte în casa maestrului său. Aceste e locul în care, mulţi ani mai târziu, Ged îşi va începe ucenicia.

“On the High Marsh” începe ca o poveste despre un vagabond care găseşte adăpost în casa văduvei Dar, pe Insula Semel, şi care începe să-şi câştige traiul vindecând vite. Cu toate acestea, după un duel magic cu un solomonar din partea locului, vagabondul îşi atrage atenţie nedorită. Un străin negricios, care îşi spune Şoim, vine să pună întrebări şi îi spune văduvei Dar povestea unui invocator cu har care nu a fost ales Maestru pe Insula Roke, s-a supărat şi s-a întors către meşteşugurile întunecate.

Treptat, văduva îşi dă seama că nou-sositul nu este altul decît Arhimagul Ged, venit să-şi caute vrăşmaşul, Irioth. Pe de altă parte, invocatorul a găsit un cămin şi tihnă, şi ar prefera să rămînă cu Dar decât să îl urmeze pe Ged înapoi la Roke. Iar Ged îi îngăduie să rămână.

“On the High Marsh” este genul de poveste de care cititorii aveau nevoie ca să îşi dea seama ce a făcut Ged ca Arhimag în intervalul lung de decenii dintre romanele The Tombs of Atuan, în care este încă tânăr, şi The Farthest Shore, în care, bătrân fiind, ajunge la finalul culminant al carierei sale.

“Dragonfly” ne spune povestea unei fete, Irian, care este nefericită din cauza numelui ei adevărat şi a situaţiei ei în lume. Un vrăjitor ratat, Fildeş, o duce la Şcoala Roke ca farsă, însă sosirea şi admiterea ei acolo (o încălcare a unei tradiţii multi-seculare de a iniţia numai băieţi în înaltele arte ale magiei) duce un conflict latent la un punct de criză.

Anume, după întoarcerea lui Ged de la zidul morţii (aşa cum s-a relatat în The Farthest Shore) şi încoronarea Regelui Lebannen, Maestrul Invocator Therion are impresia că rânduiala “firească” a lucrurilor a fost încălcată şi că trebuie re-instaurată. Pierderea puterilor magice ale lui Ged sugerează că ar trebui ales un nou Arhimag. Încoronarea Regelui Lebannen ar trebui repetată, cu Arhimagul îndeplinind ritualul de această dată. Therion (el însuşi reîntors din morţi) a convins destui Maeştri şi studenţi că el ar trebui să fie următorul Arhimag.

Modelatorul, pe de altă parte, a profeţit că noul Arhimag va fi “o femeie din Gont”. El îi oferă adăpost şi sfaturi lui Irian, iar ea îl provoacă pe Therion s-o întâlnească pe Colina Roke, un loc în care lucrurile nu pot fi decît ceea ce sunt. Magia lui Therion se dovedeşte nefolositoare în acel loc puternic, iar magul se preface într-o grămadă de zdrenţe şi oseminte lipsite de viaţă. Irian, în schimb, se preface într-un dragon şi zboară să i se alăture neamului ei în insulele apusene. Iar Portarul hotărăşte să primească şi fete, nu numai băieţi, la Şcoala Roke.

Ca şi alte povestiri din acest volum, “Dragonfly” se concentrează asupra pornirii către dezvoltare, auto-descoperire şi conştientizare, şi insistă asupra schimbării, toleranţei şi comuniunii, în pofida tradiţiei, segregării şi elitismului.

Cartea se încheie cu un eseu descriptiv, “A Description of Earthsea”, care clarifică şi sistematizează informaţii de fundal privitoare la popoare, limbaje, istorie şi artele magice. Printre altele, afirmă că Ged a fost ultimul Arhimag de pe tărâmul Earthsea, ceea ce contrazice profeţia Modelatorului din nuvela “Dragonfly”. Care dintre cele două afirmaţii este adevărată am căutat să aflu când am citit următoarea carte despre Earthsea, The Other Wind (2003).

Dar asta e altă poveste.

Roger Zelazny, "Jack of Shadows" (1971)

Am amintiri agreabile despre Jack of Shadows. În noiembrie 1990, a fost prima carte străină pe care am cumpărat-o – o ediţie franceză superbă de la Presses Pocket cu coperte argintii şi o ilustraţie interioară de Siudmak. Am citit-o de două ori, apoi am tradus o parte din ea pentru prietena mea.

Mai tîrziu, în toamna anului 1999, o prietenă americană, Tracey Rosenberg, mi-a oferit cadou un exemplar de la Editura Signet (New American Library, Signet, New York, 1972). În 2006, după ce citisem primele cărţi din seria Amber, am parcurs Jack of Shadows în engleză şi am descoperit o carte care suna (şi crea un efect) destul de diferit de traducerea franceză glazurată cu care eram obişnuit. În plus, cititorul însuşi devenise destul de diferit în urma companiei îndelungate a lui Corwin din Amber…


Pe de o parte, protagonistul acestui roman pare să fie atît mai egoist cît şi mai superficial decît Corwin, Sam din Domn al luminii, sau chiar decît Hell Tanner din Drumul iadului. Lumea în care acţionează acesta, însă, este bogată şi memorabilă, creînd impresia că e mult mai complexă decît se deranjează naratorul să ne spună.


Pe scurt, este un Pămînt care îi arată mereu aceeaşi faţă Soarelui. Faţa luminoasă este locuită de fiinţe umane, apărate de soare cu ajutorul unui cîmp de forţă şi guvernate de regulile ştiinţei. Faţa întunecoasă, pe de altă parte, este locuită de creaturi fantastice de toate soiurile, protejate de îngheţ cu ajutorul unui scut de descîntece şi guvernate de regulile magiei. Cînd cei de pe faţa întunecoasă mor, se reîncarnează la Polul Apusean, în gropile de bălegar din Glyve, şi (în cazul în care nu sînt luaţi în robie de către baronul Drekkheim) se reîntorc la obişnuitele lor duşmănii şi lupte pentru putere.


Protagonistul Jack al Umbrelor, pe de altă parte, este o creatură a Amurgului care îşi trage puterea magică nu dintr-un loc fix, aşa cum fac locuitorii părţii întunecoase, ci din umbre. Este un escroc şi un hoţ care, frustrat în dorinţa de a se căsători cu Evene şi executat de către duşmani, se întoarce şi plănuieşte o răzbunare teribilă.


Planurile lui Jack implică evitarea numeroşilor săi inamici (dintre care unul, Stăpînul Liliecilor, îl întemniţează cu viclenie într-un giuvaer), călătoria pe partea luminoasă şi utilizarea unui calculator dintr-un campus universitar ca să recupereze Kolwynia, o cheie magică pierdută care îi permite literalmente să doboare un satelit artificial cu un descîntec, să mute munţi şi să-şi biruie duşmanii unul cîte unul.


Din păcate, în procesul de însuşire a unor puteri magice supraomeneşti, Jack îşi pierde aproape toate urmele de omenie. Nu le arată nici o milă duşmanilor săi învinşi (motiv pentru care capătă porecla de Jack al Răului) şi nu se poate lăuda decît cu prietenia unui singur personaj – Luceafărul de Ziuă, un demon colosal, înaripat şi încornorat, care a fost blestemat de către zei să împietrească pe jumătate pe un pisc în Amurg şi să fie eliberat la răsăritul Soarelui (eveniment care se presupune că nu va avea loc niciodată).


Ceea ce descoperă protagonistul după ce se răzbună pe toţi cei care îl nedreptăţiseră este că nu-i poate sili pe seniorii pe care i-a înfrînt să menţină scutul magic – iar el nu îl poate întreţine de unul singur. Ca urmare, trebuie să caute o soluţie şi coboară în centrul Pămîntului ca să pună planeta în mişcare, pentru ca lumina şi întunericul să poată alterna pe toată suprafaţa acesteia. Această acţiune implică pierderea puterilor lui magice, fărîmiţarea regatului său, eliberarea tuturor celor pe care îi întemniţase şi (aproape) pierderea propriei sale vieţi.


Povestea lui Jack, scrisă şi publicată în perioada de vîrf a modei filmelor cu arte marţiale, are un mesaj diametral opus intrigii obişnuite a perdantului care se răzbună a cinematografiei din Hong Kong: cînd Jack al Umbrelor îşi pune în practică toate visele de răzbunare, lumea devine un loc cu mult mai rău – pentru alţii şi pentru el însuşi. În plus, protagonistul refuză să-şi lărgească viziunea îngustă, răzbunătoare, şi să ia în consideraţie punctele de vedere ale altor personaje. Spre exemplu, o veche iubită, Rosie, îi spune că baronul Drekkheim a fost întotdeauna bun cu ea, însă Jack pune ca baronul să fie executat într-un mod crud. Femeia pe care vroia să o ceară de soţie cu un dar de nuntă furat îl roagă să-i arate milă soţului ei, Stăpînul Liliecilor, şi servitorilor acestuia, dar Jack îi extermină (şi, ca să fie tacîmul complet, îl impinge pe tatăl ei la sinucidere), conştient fiind că acţiunile sale o vor face pe Even să îşi piardă minţile de durere. În cele din urmă, modul egoist în care Jack caută răzbunarea îl izolează într-o cuşcă de singurătate şi ură – cam ca pe Macbeth.


Şi totuşi, în paragrafele finale ale romanului, cineva se repede să îl salveze – singurul personaj căruia hoţul i-a arătat bunăvoinţă fără să aştepte ceva în schimb. Căci Jack a făcut Soarele să răsară şi să apună, la urma urmei…


La o analiză atentă, în ciuda faptului că îi lipseşte puterea evocativă a tetralogiei “Earthsea”, spre exemplu, sau complexitatea intrigii din Stăpînul inelelor, sau fundalul atent documentat din The Broken Sword, Jack of Shadows dă dovadă de numeroase calităţi:


Este o carte concisă şi clară.


Este de sine stătătoare. (Mai precis, nici nu lasă loc pentru o continuare, ceea ce e un lucru rar în industria de romane fantasy.)


Conţine un mesaj subtextual limpede, mai degrabă decît o intrigă evazionistă cu aventuri de dragul aventurilor.


Lasă o mulţime de loc pentru imaginaţia cititorului.


Se mişcă într-un ritm alert.


Utilizează bine legea lui Cehov (cu o piatră, mai degrabă decît cu o puşcă).


Merită şi recompensează o a doua lectură.


V-o recomand cu plăcere


(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Radu Pavel Gheo, 'Numele mierlei' (2008)

Am aflat acum cîteva zile de pe blog-ul unui prieten, Radu Pavel Gheo (blog pe care îl puteţi citi şi dumneavoastră la adresa: http://www.supliment.polirom.ro/gheoland/), că i-a apărut o nouă carte, Numele mierlei. Prin urmare, ieri am cumpărat cartea, aseară am citit-o, iar astăzi aş dori să vă spun cîte ceva despre ea.

Volumul cuprinde cincizeci de schiţe despre realitatea contemporană românească, grupate în cinci secţiuni pe care autorul le-a intitulat "LP". Astfel, schiţele sînt grupate tematic, ca piesele dintr-un album muzical concept, sub titluri precum "LP1 - Cotidiana" sau "LP2 - Balcanice". Deşi Gheo m-a asigurat că toate aceste schiţe sînt imaginare, am observat că de realitatea cotidiană nu le desparte decît grosimea unei umbre.

Numele mierlei se remarcă prin concizia schiţelor, prin expertiza cu care autorul foloseşte subdialectele limbii române, prin relevanţa subiectelor alese şi prin uşurinţa cu care poate fi citit. (Eu, unul, l-am parcurs în patru ore.) De obicei, uşurinţa lecturii arată că o carte a fost scrisă cu dificultate şi că autorul s-a străduit s-o rescrie şi s-o revizuiască.

În amestecul de dramă, umor şi amărăciune al textelor, răzbate foarte des la suprafaţă (la fel ca în cartea lui Mike Ormsby, Grand Bazar România) faptul că autorul, cu atenţie de reporter, a observat realitatea dimprejur şi le-a servit cititorilor nişte felii de viaţă foarte atent selectate. Ca şi celelalte volume ale lui Gheo pe care le-am citit pînă acum, Numele mierlei a meritat pe deplin timpul şi banii. V-o recomand cu căldură.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

J.G. Ballard – 'Miracles of Life' (2008)

La începutul lunii septembrie 2008, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi, Nautilus, http://nautilus.ro/, autobiografia lui J.G. Ballard, Miracles of Life – Shanghai to Shepperton, An Autobiography (Harper Perennial, Editura HarperCollins, Londra, 2008). Am parcurs-o în două zile şi iată ce am aflat:

Ballard şi-a împărţit autobiografia în două părţi. Cea dintîi tratează despre copilăria lui, petrecută la Shanghai, şi despre cei doi ani şi jumătate în care, împreună cu familia, a fost deţinut într-un lagăr japonez, Lunghua. Partea a doua cuprinde amintiri ale sale din adolescenţă, la venirea în Marea Britanie, din tinereţe, într-un stagiu militar petrecut în Canada, şi din viaţa de adult.

Autorul a ştiut foarte bine să selecteze episoade semnificative şi să le prezinte concis şi convingător. Pe unele dintre ele cititorii săi le cunoşteau deja din romane precum Empire of the Sun sau The Kindness of Women, însă altele apar aici pentru prima oară. Unele diferenţe sînt semnificative – spre exemplu, faptul că în viaţa reală J.G. Ballard a petrecut perioada de detenţie în lagăr împreună cu familia, în vreme ce personajul Jim din Imperiul soarelui este separat de părinţi.

Un element formativ pentru Ballard pare să fi fost faptul că a venit în Marea Britanie ca adolescent şi a privit societatea britanică postbelică din afară, ca un reporter, nu din interior, ca un localnic care îşi acceptă fără reţineri mediul cultural. Astfel, crezul care a însoţit literatura pe care a scris-o a fost nu tradiţia, atît de dragă unor britanici, ci schimbarea.

Un alt element important pentru el, ca scriitor, a fost că a avut experienţe de viaţă precum contactul cu societatea chineză din Shanghai, Al Doilea Război Mondial, detenţia, cursurile de la Facultatea de Medicină din Cambridge sau pregătirea ca pilot militar, mai degrabă decît studii de literatură engleză (cea mai proastă pregătire cu putinţă pentru un scriitor în formare, după părerea lui).

Ballard evocă rudele şi prietenii din viaţa sa pe numeroase pagini. Dacă părinţii păreau să fie cam străini de el (şi s-au înstrăinat mai mult după revenirea în Marea Britanie), relaţiile autorului cu soţia lui, Mary Ballard, şi în special cu copiii săi sînt evocate cu deosebită căldură. “Miracolele vieţii” la care se referă titlul sînt chiar cei trei copii ai lui, iar autobiografia le este dedicată.

Destule figuri literare şi artistice sînt amintite în paginile cărţii, de la Kingsley Amis şi E. M. Forster la Michael Moorcock şi Steven Spielberg. Editori şi scriitori, poeţi şi critici literari, producători de film şi regizori, actori şi artişti plastici se perindă de la un capitol la altul, însă lunga carieră scriitoricească a lui Ballard, ecranizările romanelor sale şi relaţiile din lumea literară par să fie periferice faţă de creşterea copiilor săi după pierderea soţiei. Cu modestie, autorul afirmă în cîteva rînduri că ei l-au crescut pe el, mai degrabă decît invers, şi că unele dintre cărţile sale au fost scrise în orele dintre intrarea copiilor la şcoală şi revenirea lor la locuinţa din Shepperton. (Unele dintre cele mai bune, din cîte am văzut…)

Departe de a fi ataşat de ideea că dacă salvezi aparenţele salvezi totul, Ballard aminteşte în autobiografia lui destule episoade jenante la care a fost martor. De la alcoolismul şi infidelităţile britanicilor din Shanghai în anii ’30 la sărăcia şi meschinăria din Anglia postbelică, de la atitudinea represivă a mamelor la experimentele cu droguri ale tinerilor din anii ’60, de la orgoliile scriitorilor la inepţia unor producători de film, o mulţime de detalii picante sînt trecute în revistă nu cu oprobiu moral, ci cu simpatie pentru tot ceea ce ţine de firea omenească. Şi, ca semn că autorul însuşi nu se socoteşte moralmente superior, autobiografia conţine relatări despre alcoolismul de durată al lui Ballard, despre singurul accident de automobil din viaţa sa, despre cîteva experienţe cu droguri ori despre cancerul de prostată care i-a fost descoperit în 2006.

Trebuie de asemenea să remarc faptul că aproape fiecare capitol se încheie cu un cîrlig narativ – o întorsătură de frază care îl îndeamnă pe cititor să înceapă lectura capitolului următor. Spre deosebire de The Atrocity Exhibition, spre exemplu, care a fost concepută în mod intenţionat ca o reflexie fracturată a peisajului mediatic mozaicat şi ilogic căruia îi sîntem expuşi în fiecare zi, “Miracole ale vieţii” este o naraţiune coerentă, economică şi elegantă - o poveste captivantă, plină de umor discret şi de o autoironie fină.

Ediţia britanică pe care am parcurs-o conţine şi fotografii din arhiva personală a scriitorului, imagini ale părinţilor săi, ale soţiei, ale copiilor, ale prietenilor şi ale partenerei sale de viaţă. Printre ultimele imagini se numără şi cîteva fotografii făcute în 1991, cu ocazia unei vizite la Shanghai şi în fostul lagăr Lunghua – căci J.G. Ballard a ţinut să revină pentru scurt timp în locurile copilăriei sale.

Cumva, după ce lectura acestei autobiografii s-a încheiat, cititorii rămîn cu idea persistentă că cel mai de preţ lucru pentru autor a fost nu succesul literar, ci creşterea copiilor şi a nepoţilor săi. Într-adevăr, miracole ale vieţii…

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Michael Swanwick – 'The Iron Dragon’s Daughter' (1994)

Prin decembrie 1993, Ionuţ Bănuţă mi-a oferit spre lectură un fragment de roman de Michael Swanwick, „Cold Iron”, apărut în Asimov’s. Fragmentul, după cum am aflat la scurt timp după aceea, făcea parte din The Iron Dragon’s Daughter. Mulţi ani mai tîrziu, în ianuarie 2006, Bogdan Tudor Bucheru mi-a oferit cadou o ediţie americană de buzunar a “Fiicei dragonului de fier” (AvoNova, Avon Books, New York, 1995). Nu am fost deloc surprins să observ în vara aceluiaşi an la importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, că romanul lui Swanwick apăruse şi într-o ediţie britanică elegantă în prestigioasa colecţie Fantasy Masterworks de la Editura Gollancz.

Iată despre ce e vorba în această carte:

Protagonista, Jane, a fost răpită de zîne şi dusă pe un tărîm de basm, o lume paralelă populată de troli, rusalce, vîrcolaci şi iele. Numai că pe acest tărîm revoluţia industrială este în plin avînt, iar creaturile de basm lucrează în fabrici la construirea unor dragoni de fier - echivalentul avioanelor de vînătoare din lumea noastră.

După ce fură un tom cu descîntece şi un rubin pentru stocarea datelor, Jane fuge din fabrica unde era ucenică fără voie cu ajutorul unui dragon numit Melanchthon. Protagonista locuieşte o vreme într-o colibă, merge la şcoală, apoi se mută la oraş ca să studieze magia. În adolescenţă are diverse relaţii amoroase care îi potenţează energia magică, dar şi viziuni ale realităţii noastre în care mama sa, Sylvia, este cercetătoare. În cele din urmă, Melanchthon o convinge pe Jane să i se alăture într-un atac împotriva Castelului Spirală, locul de origine al tuturor universurilor posibile, iar protagonista reuşeşte să se reîntoarcă în lumea noastră.

Dacă în perioada 1979-1980 Michael Swanwick scria nuvele cyberpunk precum „Sărbătoarea Sfintei Janis” sau „Ginungagap” înainte ca mişcarea literară cyberpunk să se fi cristalizat şi să fi căpătat un nume, în 1994 a publicat acest roman New Weird înainte ca mişcarea literară New Weird să fi apărut şi să fi fost numită. Urmarea publicării acestui roman novator a fost că atît publicul cititor cît şi criticii literari nu au ştiut cum să-l categorisească şi au încercat să-i aplice etichete precum „steampunk” sau (mai rău) „elfpunk”.

Dar „Fiica dragonului de fier” este New Weird avant la lettre. Aşa cum avea să procedeze şi China Miéville cîţiva ani mai tîrziu, Michael Swanwick a combinat elemente mitologice, fantastice, realiste, istorice şi horror pentru a crea o lume imaginară non-standard, o reflexie năstruşnică a realităţii şi imaginaţiei noastre colective.

Astfel, ielele răpesc copii de-ai oamenilor, însă pentru a-i pune la lucru în fabrici. Fiinţele apărute din împreunarea ielelor şi oamenilor au calităţi magice, dar le folosesc pentru pilotarea dragonilor de fier. Şcolarii care chiulesc sînt siliţi să privească un vasilisc în biroul directorului. Adolescenţii care se distrează prin cluburi trag pe nas praf de spiriduşi, iar pe urmele ucenicilor fugiţi din fabrică sînt trimişi vârcolaci.

Pînă şi una dintre scenele recurente din romanele New Weird ale lui China Miéville – transpunerea în cheie fantasy a reprimării unor tulburări publice de către forţele de ordine – a apărut mai întîi în „Fiica dragonului de fier”. În capitolul al optsprezecelea, în noaptea sărbătorii Teind, Jane participă la o răzmeriţă în care hoarde de creaturi fantastice devastează un oraş, iar iele echipate cu căşti, scuturi, grenade lacrimogene şi bastoane şarjează asupra muţimii.

Un alt aspect, ceva mai dificil de detectat, pe care „Fiica dragonului de fier” îl are în comun cu pe-atunci-inexistentul subgen New Weird este transpunerea unor locuri reale în cheie fantastică. Dacă Noul Crobuzon are ceva în comun cu Londra (printre structurile londoneze deghizate cu abilitate de China Miéville se numără Palatul Parlamentului, Turnul Poştei, Grădina Botanică de la Greenwich şi Gara Victoria), Michael Swanwick a transpus pe tărîmul său fantastic diverse clădiri din Philadelphia sa de baştină (mall-uri, universităţi, cluburi de noapte), dintre care cea mai dickensiană, Fabrica de Locomotive Baldwin, a fost demolată cu decenii în urmă şi nu a mai rămas decît o amintire.

Parte din plăcerea lecturii constă însă în trimiterile de tot felul la cultura din lumea noastră, de la sloganuri politice şi publicitare pe care le bolboroseşte cîte un personaj drogat la scene care amintesc de Marile speranţe, Aşteptîndu-l pe Godot sau Aventurile lui Alice în Ţara Minunilor. Cumva, pînă şi emisiunile de ştiri sau documentarele despre micile secrete murdare ale celebrităţilor par să ne ajungă din urmă pe neaşteptate cînd citim în „Fiica dragonului de fier” despre rusalce care fură discret din magazine, iele care folosesc măşti pentru a-şi tîrî partenerii în sclavie sexuală sau pitici care apar pe listele de victime ale unor lupte de stradă.

După cele arătate mai sus, poate veţi înţelege de ce, de cîte ori citesc afirmaţiile cuiva că autorii New Weird sînt cît se poate de novatori, absolut originali şi aşa mai departe, îmi apare un zîmbet în colţul gurii. Indiferent cum ar fi etichetaţi, autorii aceştia care combină fantastic, horror, aluzii la cultura populară contemporană şi detalii istorice merg (voit sau nu) pe un drum deja trasat cu mulţi ani în urmă de Michael Swanwick. Dovada o aveţi în „Fiica dragonului de fier”.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Isaac Asimov – 'I. Asimov - A Memoir' (1994)

Sînt mai bine de zece ani de cînd am renunţat să mai citesc cărţi de Isaac Asimov, după dezamăgirile provocate de Marginea Fundaţiei şi de Preludiul Fundaţiei. Pe cît de agreabile şi palpitante mi se păruseră cărţile lui din tinereţe (Eu, robotul, trilogia Fundaţia, Caverne de oţel, Soarele gol, O piatră pe cer, Pulbere de stele, Sfîrşitul eternităţii), pe atît de lungi şi diluate mi s-au părut acestea două, scrise şi publicate în anii ’80. Excepţie au făcut cîteva articole de popularizarea ştiinţei din volumul Planeta care nu a existat, în care cu plăcere i-am regăsit stilul clar, concis şi agreabil pe care i-l apreciam atît de mult.

Şi iată că, după atîţia ani, am cumpărat în 2005 şi am citit o carte pe care mi-o doream de cîtva timp – Autobiografia lui Asimov. Am parcurs-o în aproximativ 28 de ore şi am fost încîntat de ea.

În această carte, scrisă în 125 de zile (numeroase dintre ele petrecute în spital), Isaac Asimov îşi evocă rudele, prietenii, cariera, realizările şi dificultăţile în capitole scurte, clare şi de multe ori pline de iubire şi de căldură sufletească. Organizînd cartea astfel, a făcut-o foarte uşor de parcurs, iar faptul că îi citisem destule dintre cărţile importante din domeniul SF m-a ajutat să nu fiu străin pe de-a-ntregul în această lume pe care o evocă.

A fost ca o regăsire a unui prieten pe care nu-l mai întîlnisem de mult, şi mi-a umplut inima de bucurie (şi, uneori, ochii de lacrimi). Pentru că, dincolo de toate experimentele stilistice, dincolo de modele literare şi de confruntările între generaţii, vocea raţională, limpede a lui Asimov, claritatea intrigilor sale şi soluţionarea conflictelor prin inteligenţă şi raţiune, nu prin violenţă sau forţă brută, reprezintă pentru mine chintesenţa literaturii science fiction moderne. Dacă o poveste nu poate fi spusă clar, în aşa fel încît cititorul să înţeleagă intriga (şi să se bucure de ea), atunci ea nu merită spusă deloc.

În cazul Autobiografiei, e povestea unui om care a început viaţa ca imigrant sărac, lucrînd de la nouă ani în prăvălia părinţilor şi dormind patru-cinci ore pe noapte, şi care, printr-o combinaţie de studiu (dar nu toceală), burse, relaţii personale şi mai ales scriere susţinută, zi de zi, an de an, a ajuns să publice 451 de cărţi citite şi apreciate în numeroase ţări. Ceea ce afirmă autorul că l-a ajutat în această realizare este diversificarea producţiei. Au fost ani cînd a scris povestiri SF, ani cînd a scris romane, ani cînd a scris aproape exclusiv cărţi de popularizarea ştiinţei, ani cînd s-a ocupat de povestiri poliţiste, perioade cînd a publicat ediţii adnotate. Consecinţa a fost că, mai degrabă decît să cadă în capcana blocajelor scriitoriceşti, Isaac Asimov a devenit din ce în ce mai prolific de-a lungul vieţii, iar sporirea ritmului în care a scris a coincis cu o situaţie financiară din ce în ce mai bună. Un caz foarte rar şi foarte fericit în lumea literară.

Un alt aspect care pare să-l fi ţinut departe de bolile profesionale specifice scriitorilor (depresie, alcoolism, abuz de substanţe) este că pe parcursul vieţii de adult a ţinut numeroase prelegeri şi conferinţe. Vorbitul în public pare să fi compensat pentru nesfîrşitele ore de singurătate petrecute de Asimov dinaintea maşinii de scris.

În cartea lui se găsesc şi lecţii importante pentru scriitori. Una ar fi că, pe măsură ce scrii mai multe cărţi, grija referitoare la succesul uneia singure tinde să se diminueze. Dacă una nu prea se vinde, nu-i nimic! Următoarele vor compensa. Nu te opri din scris!

O alta este că, dacă o editură te tratează rău, nu te plăteşte şi aşa mai departe, nu e necesar să te duci prin tribunale. Tot ce ai de făcut este să nu îi mai dai cărţi pe viitor acelei edituri.

Şi, iar demn de reţinut, ajută dacă te porţi frumos cu editorii şi redactorii şi dacă relaţiile de afaceri se transformă în relaţii de prietenie şi loialitate pe termen lung. Un scriitor celebru şi agreabil în comportament reprezintă un fenomen rar şi, prin urmare, cu atît mai preţios.

Poate cel mai frumos omagiu adus lui Asimov este că, din generaţia de tineri furioşi cyberpunk care îi critica pe dinozaurii Epocii de Aur a SF-ului, Pat Cadigan i-a lăudat calitatea şi diversitatea cărţilor de popularizarea ştiinţei. În adolescenţă se încredea în el ca într-un ghid care să-i explice clar, pe înţeles, orice avea nevoie să afle. Iarăşi este demn de notat că Bruce Sterling i-a adoptat stilul pentru articolele ştiinţifice în rubrica permanentă din The Magazine of Fantasy and Science Fiction, însă numai timp de doi ani (Asimov o susţinuse timp de treizeci şi patru, cumulînd 399 de articole). Chiar şi simplul fapt că “Chairman” Bruce, autor divers, prolific şi respectat, nu a păstrat rubrica în continuare spune indirect ceva despre calităţile profesionale ale Maestrului…

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Richard Morgan – 'Altered Carbon' (2001)

Prin 2005, Horia Nicola Ursu mi-a relatat cu căldură despre un autor britanic cyberpunk din cea de-a treia generaţie, Richard Morgan, şi despre personajul principal din primele romane ale acestuia, Takeshi Kovacs. Aşa se face că în decembrie 2005 am achiziţionat un roman de-al lui Morgan, Market Forces (fără legătură cu seria Kovacs), l-am citit şi mi-am făcut o părere nu prea bună.

Vă mai amintiţi bancul cu optimistul care spune că mai rău de-atît nu se poate şi cu pesimistul care răspunde: „Ba se poate!”?

Ba se poate...

La sfîrşitul lui martie 2006, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat trilogia despre Takeshi Kovacs într-o ediţie britanică de buzunar. Doi ani mai tîrziu, am reuşit în sfîrşit să parcurg primul roman din serie, Altered Carbon (Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2002).
Şi iată ce am aflat:

În secolul al XXVI-lea, omenirea nu doar a dezvoltat zborul interstelar şi a colonizat numeroase planete, ci a şi pus la punct un sistem de stocare a minţilor umane care permite reîncărcarea unei personalităţi într-un corp clonat în cazul în care este distrus trupul în care se dezvoltase iniţial personalitatea. De aceea, cu toate că în prologul romanului protagonistul şi iubita lui sînt ucişi de trupe antiteroriste, cîţiva ani mai tîrziu personalitatea lui Takeshi Kovacs este încărcată în corpul unui poliţist din San Francisco şi trimisă să investigheze un caz suspicios.

Deşi cazul pare simplu (un bogătaş pe nume Laurens Bancroft s-a sinucis), victima proaspăt reîncărcată într-o clonă nu are încredere în concluziile oficiale ale poliţiei şi doreşte ca un detectiv particular să întreprindă o anchetă paralelă. Aşa ajunge să-l angajeze pe Kovacs.

Protagonistul este supus la diverse forme de presiune (oferte sexuale, mită, atacuri, tortură, tentative de asasinat) şi, după cum probabil vă aşteptaţi, rezolvă cazul, ba chiar face cîteva fapte bune pe parcurs.

Atunci ce e în neregulă cu cartea?

Un umorist britanic remarca într-una dintre cărţile sale că în Regatul Unit se ia o chestiune americană, se scoate din ea singurul lucru bun pe care îl avea şi i se oferă publicului britanic drept o formă de progres. Aşa s-au ales cu „mîncăruri la minut pe care le primeşti cu încetineală” (sau, pe limba umoristului, slow fast food).

Romanul noir, în versiunea creată de Dashiell Hammett, era concis, alert şi brutal. În versiunea mai stilată a lui Raymond Chandler, era relatat cu un umor sec. Carbon modificat a fost distribuit pe piaţă sub eticheta „cyber-noir” (probabil pentru că publicul cititor ar fi perceput ca demodat termenul „cyberpunk”), însă nu este concis (534 de pagini în ediţia britanică de buzunar), nu este alert, căci intriga e prea ramificată ca să se mişte cu uşurinţă, şi, din păcate, duce lipsă de umorul sec ce făcea deliciul cărţilor lui Chandler. Aşa se face că, din reţeta romanului noir, Carbon modificat păstrează numai brutalitatea...

În ceea ce priveşte jumătatea „cyber” a etichetei, ar fi util să ne amintim că primele romane cyberpunk au fost create de tineri autori americani şi canadieni revoltaţi că scriitorii SF vîrstnici comiteau tomuri gorase, plictisitoare şi fără legătură cu mediul tehnologic şi cultural al publicului cititor (MTV, calculatoare personale, jocuri video). Nu întîmplător, conducătorul neoficial al mişcării literare cyberpunk, Bruce Sterling, agrea atunci, în anii ’80, un gen muzical numit speed metal.

În această privinţă, Carbon modificat este un roman domestic, numai bun de citit (şi de uitat) pe plajă, în concediu. Elementele de observaţie socială, atît de importante pentru genul cyberpunk, sînt destul de puţin prezente în acest roman. Conexiunile cu mediul cultural în care a fost scris nu prea sînt vizibile. Iar educaţia ştiinţifică şi tehnologică ce condimentează scrierile unor autori precum Bruce Sterling, Neal Stephenson, Greg Egan sau Cory Doctorow pare destul de subţire în cazul lui Richard Morgan.

Avînd în vedere cele discutate mai sus, înclin să cred că cititorii nu ar trebui să ia prea în serios nici partea „cyber”, nici partea „noir” a denumirii sub care a fost distribuit pe piaţă primul roman al lui Morgan. Cumva, după sute şi sute (şi sute...) de pagini de intrigă poliţistă cuminte deghizată în science fiction, am rămas cu senzaţia că romanul Carbon modificat este la fel de captivant ca o melodie speed metal interpretată de o fanfară...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Charles Stross – 'Glasshouse' (2006)

În iunie 2007, entuziasmat fiind de Accelerando, am achiziţionat de la Librăria Noi două romane de Charles Stross în ediţie britanică de buzunar. Unul dintre ele, Glasshouse (Orbit Books, Londra, 2007), era plasat în acelaşi univers imaginar ca şi Accelerando, într-un viitor mai îndepărtat şi mai avansat din punct de vedere tehnologic. Iar cea dintîi frază era material de prima mînă pentru artişti grafici precum Luis Royo sau Tudor Popa:

„O fiinţă umană cu patru braţe, cu pielea cafenie, traversează clubul către mine, îmbrăcată numai cu o centură de care sînt agăţate ţeste omeneşti.”

Am început să citesc romanul în vara anului 2007, dar m-am poticnit dincolo de jumătate şi am reuşit să-l termin de parcurs abia în 2008.

Iată de ce:

Protagonistul-narator Robin este un veteran din războaiele cenzurii ale cărui amintiri au fost „redactate” temeinic de către fostele sale comandante, Pisicile Linebarger. Robin se angajează să participe la un experiment social, o reconstituire a suburbiilor din epoca întunecată 1950-2040 (ale cărei date, din cauza criptării, s-au pierdut în cea mai mare parte).

Robin descoperă că societatea închisă în care a ajuns este o teocraţie, că nu există cale de ieşire din experiment şi că toate femeile sînt fertile, adică pe cale să nască nişte copii care vor creşte luînd mediul simulat în care se vor afla drept unica realitate. Faptul că mintea lui a fost încărcată într-un corp de femeie, Reeve, îi îngreunează şi mai mult situaţia. În cele din urmă, după ce descoperă încă o veterană asociată cu Pisicile Linebarger, Robin pune la cale o lovitură de stat, îi elimină pe teocraţi şi transformă astronava uriaşă la bordul căreia se află experimentul dintr-o închisoare într-un cămin pentru veterani – cu organizare democratică.

Intriga din prim-planul romanului este o satiră la adresa societăţii de consum din a doua jumătate a secolului al douăzecilea. În mod special, Charles Stross satirizează bigotismul, intoleranţa şi mijloacele perfide prin care unii lideri de opinie (neoconservatori) îşi impun valorile şi stilul de viaţă asupra altor membri ai comunităţii.

Din păcate pentru subsemnatul, această satiră este mult mai puţin interesantă decît fundalul intrigii, un război interstelar în care portalurile de teleportare ce asigurau legăturile între habitatele umane au fost infectate cu un virus informaţional, iar memoriile personajelor sînt şterse şi rescrise în folosul nou-apărutelor dictaturi bazate pe acel virus.

În intriga din prim-plan, mintea protagonistului este încărcată într-un corp de femeie, iar activităţile includ menajul, vizionarea programelor TV şi mersul la biserică. În crîmpeiele de amintiri ce reapar pe parcursul romanului, mintea protagonistului a fost încărcată într-un regiment de tancuri, iar activităţile au inclus rescrierea virusului informaţional care a cauzat războiul civil, transformarea lui într-un sistem imunitar şi utilizarea versiunii modificate pentru eradicrea celei iniţiale. Vă las pe dumneavoastră să decideţi care dintre cele două situaţii de mai sus reprezintă un subiect mai adecvat pentru un roman ştiinţifico-fantastic.

Pe de altă parte, ţin să menţionez că Glasshouse conţine un mare număr de trimiteri intertextuale. Astfel, Pisicile Linebarger fac legătura cu seria Lorzilor Instrumentalităţii, creată de Cordwainer Smith (care în viaţa de zi cu zi s-a numit Paul Myron Anthony Linebarger), în mod special cu oamenii-pisică cum ar fi principalul personaj feminin din „Balada pierdutei C’mell”. În capitolul al doilea, un personaj episodic foloseşte o sabie din monofilament, precum cele din Voice of the Whirlwind de Walter Jon Williams. Virusul care infectează portalurile de teleportare şi distruge Republica Este are numele Galben Curios, la fel ca pana foarte rară găsită în tărîmurile virtuale din Vurt de Jeff Noon. Un personaj episodic din roman se numeşte Harshaw, ca avocatul din cîteva romane tîrzii ale lui Robert A. Heinlein, iar un altul – Alice Sheldon, ca scriitoarea care de regulă semna James Tiptree, Jr. O armă de temut folosită de protagonist este spada Vorpal, precum cea care apare în poemul „Jabberwocky” din romanul Prin oglindă de Lewis Carroll. Şi lista ar putea continua...

Dar plăcerea identificării acestor legături intertextuale nu poate compensa frustrarea cuzată de o intrigă prea săracă în raport cu fundalul romanului. Cumva, cititorii rămîn cu impresia că de această dată autorul a fost prea preocupat să construiască o satiră în detrimentul suspansului şi al divertismentului. (Fireşte, o replică mereu valabilă la asemenea obiecţii este că oricine nu e mulţumit de ceea ce a citit într-o carte are libertatea să scrie altă carte mai pe placul său...)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Charles Stross - 'Accelerando' (2005)

În ianuarie 2006, prin amabilitatea lui Horia Nicola Ursu, am primit volumul Accelerando de Charles Stross. Deşi lucrarea fusese iniţial publicată în Asimov’s sub forma a nouă nuvele, fiecare avînd o intrigă de sine stătătoare, la lectura în volum aceasta lasă impresia unui roman bine închegat. Însă mai important decît acest aspect este faptul că, din punctul de vedere al conţinutului, Accelerando s-ar putea să reprezinte următorul pas evolutiv în literatura ştiinţifico-fantastică.

Să vedem împreună de ce:

Un concept lansat de scriitorul Vernor Vinge, „singularitate” (http://mindstalk.net/vinge/vinge-sing.html), a ajuns să fie discutat frecvent în ultimul timp. Pe scurt, rata schimbărilor tehnologice şi ritmul în care se fac descoperirile ştiinţifice au sporit în asemenea măsură încît este imposibil de imaginat sau de prevăzut cum va fi structurată şi cum va funcţiona societatea omenească peste treizeci de ani sau mai mult – în special în condiţiile apariţiei unor inteligenţe artificiale mai puternice decît cele umane care ar accelera cu mult progresul tehnologic. Singularitatea este un punct de cotitură în istorie, iar Accelerando tratează despre acest eveniment.

Marele merit al lui Charles Stross este că, pe parcursul unui singur volum, îi poartă pe cititori din etapă în etapă de la o situaţie (aproape) familiară, precum eforturile unui tînăr creativ de a ocoli fiscul, la una complet stranie, cum ar fi teleportatrea unor astronave miniaturale pînă la marginea Universului observabil. Ca să le asigure cititorilor o cale de a înţelege unele dintre aceste situaţii neobişnuite, autorul foloseşte un procedeu literar destul de comun – relatează istoria unei familii pe parcursul a trei generaţii.

Din prima generaţie fac parte Manfred Macx, fosta lui iubită, Pamela, şi noua lui parteneră, Annette. Pamela, agentă a fiscului american, este frustrată de faptul că Manfred îşi oferă cadou ideile inovatoare, ajutîndu-i pe alţii să se îmbogăţească, în loc să le patenteze, să se lanseze în afaceri... şi să plătească impozite.

Din a doua generaţie fac parte Amber, fiica lui Manfred şi a Pamelei, Pierre, iubitul ei, şi Sadeq, un imam care devine teologul unei expediţii interstelare conduse de Annette.

Cea de-a treia generaţie îi are ca reprezentanţi pe Sirhan, fiul lui Amber şi al lui Sadeq, şi pe soţia lui, Rita. Cei doi ajung să crească drept fiu o clonă a lui Manfred.

Familia este însoţită de un animal de casă, Aineko. Acesta începe prin a fi o pisică-robot şi se dezvoltă pînă cînd devine o inteligenţă artificială atît de avansată încît îi tratează pe membrii familiei Macx ca pe animalele sale de casă.

Dacă ideea de a urmări istoria unei familii pe parcursul cîtorva generaţii este destul de răspîndită în literatură, unele dintre conceptele din romanul Accelerando sînt cu adevărat novatoare. Un exemplu îl constituie transformarea Sistemului Solar într-un creier Matrioşka – sfere concentrice extrem de subţiri, dintr-un material numit „computronium”, care găzduiesc numai viaţă artificială, în format electronic. (Cum fac faţă fiinţele post-umane extinderii treptate a acestui habitat şi distrugerii corpurilor cereşti apte să susţină biosfere reprezintă un element major în intriga romanului.)

Un alt exemplu de acest fel îl constituie contactul cu inteligenţe extraterestre, entităţi corporatiste care folosesc fiinţele în format electronic ca monedă de schimb. (Din moment ce oamenii folosesc astfel acţiunile corporaţiilor, ne întreabă ironic în subtext autorul, de ce nu s-ar putea şi invers într-o bună zi?)

Pe de altă parte, trebuie să menţionez că, pe lîngă acţiune captivantă şi idei sclipitoare, Accelerando conţine şi o mulţime de trimiteri intertextuale, atît de numeroase încît probabil mi-ar trebui o duzină de pagini numai ca să le enumăr. Probabil că bună parte din plăcerea lecturii acestei cărţi provine şi din identificarea acestor aluzii la alte lucrări ştiinţifico-fantastice, iar posibilitatea de a înţelege cît de cît evenimentele din Accelerando mi-ar fi fost mult diminuată dacă nu aş fi avut un bagaj rezonabil de lecturi în acest domeniu.

Chiar şi aşa, am fost copleşit de bogăţia de idei a acestui roman, de uriaşa densitate a informaţiilor şi de viteza şi amploarea schimbărilor tehnologice şi sociale pe care le descrie. În aceste privinţe, Accelerando merită un loc de frunte în literatura SF, alături de lucrări care la vremea lor au fost novatoare şi influente, precum Fundaţia de Isaac Asimov sau Schismatrix de Bruce Sterling. Ca şi în cazul acestora, probabil că valoarea şi influenţa romanului lui Charles Stross vor fi mai lesne de evaluat abia după un deceniu sau două de la prima publicare.

Şi, pentru că lucrurile bune nu se tac, trebuie să vă informez că autorul a avut generozitatea să ofere gratuit romanul Accelerando în format electronic la adresa: http://www.antipope.org/charlie/accelerando/accelerando.html. Vă invit din toată inima să-l parcurgeţi şi să vă bucuraţi de el.

There is joy in sharing.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Samuel Ray Delany – 'Nova' (1968)

În prima parte a anilor ’90, pe vremea cînd scările rulante din Pasajul Universităţii erau ocupate de anticari, am cumpărat o ediţie franceză de buzunar a romanului Nova de Samuel Ray Delany apărută la editura Le Livre de Poche. În ciuda faptului că romanul avea o prezentare elegantă, nu am reuşit să trec de primele pagini.

Apoi, în iulie 2006, importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, mi-au oferit o ediţie britanică frumoasă a acestui roman (SF Masterworks 37, Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2004). În cele din urmă, în 2008, am citit această carte, ultima dintre scrierile de tinereţe ale lui Delany.

Şi iată ce am aflat:

În viitorul îndepărtat, omenirea a colonizat numeroase sisteme stelare, iar navele spaţiale care ţin laolaltă societatea umană sînt propulsate cu illyrion, un set de elemente chimice foarte grele şi foarte rare care se sintetizează în stelele ce ajung nove. Căpitanul Lorq Von Ray adună un echipaj pestriţ pe planeta Hell3 şi porneşte în căutarea următoarei nove.

În paralel cu evenimentele „curente”, cititorii află despre copilăria şi tinereţea căpitanului, despre rivalitatea economică dintre clanul Red din Constelaţia Dragonului şi clanul Von Ray din Constelaţia Pleiadelor, despre istoria personală a personajelor secundare. În final, Lorq Von Ray are o confruntare decisivă cu inamicul său personal, Prince Red, şi cu sora acestuia, Ruby, şi smulge şapte tone de illyrrion dintr-o novă. Echipajul se destramă, iar un personaj secundar, Katin Crawford, decide să scrie un roman despre evenimentele prin care a trecut.

Pe de o parte, Nova se încadrează în subgenul numit „operă spaţială”. Elementul central al intrigii îl constituie călătoria cu o navă spaţială, decorurile includ planete exotice precum Hell3, Vorpis şi „lumea cealaltă” (un loc atît de oribil încît coloniştii nu i-au pus un nume), iar evenimentele sînt la oscară grandioasă, ca, de exemplu, dueluri pe marginea unor rîuri de lavă sau pilotarea unor astronave prin stele care devin nove.

Pe de altă parte, Nova are numeroase legături cu Noul Val din literatura ştiinţifico-fantastică. Printre acestea se numără preponderenţa episoadelor flashback în intrigă, limbajul poetic, rafinat din punct de vedere stilistic, precum şi trimiterile intertextuale (pe lîngă paralelele din subtext cu epopeea argonauţilor sau cu Moby Dick, autorul face spre finalul romanului trimiteri explicite la căutarea Graalului şi la lucrările literare şi muzicale dedicate acestui subiect).

Nu în ultimul rînd, Nova a avut o oarecare influenţă asupra subgenului cyberpunk. Mai precis, personajele au implanturi cu mufe care le permit conectarea sistemului nervos la diferite utilaje, un personaj secundar, Mouse, poate să-i facă pe spectatori să vadă ceea ce el îşi închipuie cu ajutorul unui instrument muzical numit syrinx (precum Peter Riviera din Neuromantul), iar pilotarea navelor spaţiale se face cu ajutorul unei simulări tridimensionale create în sistemul nervos central al membrilor echipajului - un precursor al ciberspaţiului lui William Gibson şi al realităţilor virtuale atît de dragi autorilor cyberpunk.

Pe ansamblu, Nova este o lectură agreabilă şi alertă şi o invitaţie în lumile colorate şi pline de imaginaţie pe care Samuel Ray Delany le-a creat la începutul carierei sale de scriitor.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)