Michael Swanwick – 'The Iron Dragon’s Daughter' (1994)

Prin decembrie 1993, Ionuţ Bănuţă mi-a oferit spre lectură un fragment de roman de Michael Swanwick, „Cold Iron”, apărut în Asimov’s. Fragmentul, după cum am aflat la scurt timp după aceea, făcea parte din The Iron Dragon’s Daughter. Mulţi ani mai tîrziu, în ianuarie 2006, Bogdan Tudor Bucheru mi-a oferit cadou o ediţie americană de buzunar a “Fiicei dragonului de fier” (AvoNova, Avon Books, New York, 1995). Nu am fost deloc surprins să observ în vara aceluiaşi an la importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, că romanul lui Swanwick apăruse şi într-o ediţie britanică elegantă în prestigioasa colecţie Fantasy Masterworks de la Editura Gollancz.

Iată despre ce e vorba în această carte:

Protagonista, Jane, a fost răpită de zîne şi dusă pe un tărîm de basm, o lume paralelă populată de troli, rusalce, vîrcolaci şi iele. Numai că pe acest tărîm revoluţia industrială este în plin avînt, iar creaturile de basm lucrează în fabrici la construirea unor dragoni de fier - echivalentul avioanelor de vînătoare din lumea noastră.

După ce fură un tom cu descîntece şi un rubin pentru stocarea datelor, Jane fuge din fabrica unde era ucenică fără voie cu ajutorul unui dragon numit Melanchthon. Protagonista locuieşte o vreme într-o colibă, merge la şcoală, apoi se mută la oraş ca să studieze magia. În adolescenţă are diverse relaţii amoroase care îi potenţează energia magică, dar şi viziuni ale realităţii noastre în care mama sa, Sylvia, este cercetătoare. În cele din urmă, Melanchthon o convinge pe Jane să i se alăture într-un atac împotriva Castelului Spirală, locul de origine al tuturor universurilor posibile, iar protagonista reuşeşte să se reîntoarcă în lumea noastră.

Dacă în perioada 1979-1980 Michael Swanwick scria nuvele cyberpunk precum „Sărbătoarea Sfintei Janis” sau „Ginungagap” înainte ca mişcarea literară cyberpunk să se fi cristalizat şi să fi căpătat un nume, în 1994 a publicat acest roman New Weird înainte ca mişcarea literară New Weird să fi apărut şi să fi fost numită. Urmarea publicării acestui roman novator a fost că atît publicul cititor cît şi criticii literari nu au ştiut cum să-l categorisească şi au încercat să-i aplice etichete precum „steampunk” sau (mai rău) „elfpunk”.

Dar „Fiica dragonului de fier” este New Weird avant la lettre. Aşa cum avea să procedeze şi China Miéville cîţiva ani mai tîrziu, Michael Swanwick a combinat elemente mitologice, fantastice, realiste, istorice şi horror pentru a crea o lume imaginară non-standard, o reflexie năstruşnică a realităţii şi imaginaţiei noastre colective.

Astfel, ielele răpesc copii de-ai oamenilor, însă pentru a-i pune la lucru în fabrici. Fiinţele apărute din împreunarea ielelor şi oamenilor au calităţi magice, dar le folosesc pentru pilotarea dragonilor de fier. Şcolarii care chiulesc sînt siliţi să privească un vasilisc în biroul directorului. Adolescenţii care se distrează prin cluburi trag pe nas praf de spiriduşi, iar pe urmele ucenicilor fugiţi din fabrică sînt trimişi vârcolaci.

Pînă şi una dintre scenele recurente din romanele New Weird ale lui China Miéville – transpunerea în cheie fantasy a reprimării unor tulburări publice de către forţele de ordine – a apărut mai întîi în „Fiica dragonului de fier”. În capitolul al optsprezecelea, în noaptea sărbătorii Teind, Jane participă la o răzmeriţă în care hoarde de creaturi fantastice devastează un oraş, iar iele echipate cu căşti, scuturi, grenade lacrimogene şi bastoane şarjează asupra muţimii.

Un alt aspect, ceva mai dificil de detectat, pe care „Fiica dragonului de fier” îl are în comun cu pe-atunci-inexistentul subgen New Weird este transpunerea unor locuri reale în cheie fantastică. Dacă Noul Crobuzon are ceva în comun cu Londra (printre structurile londoneze deghizate cu abilitate de China Miéville se numără Palatul Parlamentului, Turnul Poştei, Grădina Botanică de la Greenwich şi Gara Victoria), Michael Swanwick a transpus pe tărîmul său fantastic diverse clădiri din Philadelphia sa de baştină (mall-uri, universităţi, cluburi de noapte), dintre care cea mai dickensiană, Fabrica de Locomotive Baldwin, a fost demolată cu decenii în urmă şi nu a mai rămas decît o amintire.

Parte din plăcerea lecturii constă însă în trimiterile de tot felul la cultura din lumea noastră, de la sloganuri politice şi publicitare pe care le bolboroseşte cîte un personaj drogat la scene care amintesc de Marile speranţe, Aşteptîndu-l pe Godot sau Aventurile lui Alice în Ţara Minunilor. Cumva, pînă şi emisiunile de ştiri sau documentarele despre micile secrete murdare ale celebrităţilor par să ne ajungă din urmă pe neaşteptate cînd citim în „Fiica dragonului de fier” despre rusalce care fură discret din magazine, iele care folosesc măşti pentru a-şi tîrî partenerii în sclavie sexuală sau pitici care apar pe listele de victime ale unor lupte de stradă.

După cele arătate mai sus, poate veţi înţelege de ce, de cîte ori citesc afirmaţiile cuiva că autorii New Weird sînt cît se poate de novatori, absolut originali şi aşa mai departe, îmi apare un zîmbet în colţul gurii. Indiferent cum ar fi etichetaţi, autorii aceştia care combină fantastic, horror, aluzii la cultura populară contemporană şi detalii istorice merg (voit sau nu) pe un drum deja trasat cu mulţi ani în urmă de Michael Swanwick. Dovada o aveţi în „Fiica dragonului de fier”.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)