Roger Zelazny, 'Nine Princes in Amber' (1970)

Nine Princes in Amber începe cu mult-prea-familiara situaţie a unui protagonist-narator care îşi revine în simţiri într-un spital, uitîndu-se la pereţi albi şi chinuindu-se să îşi amintească cine este, dat fiind că suferă de amnezie. Prea des, o asemenea scenă este scrisă de scriitori profesionişti surmenaţi care au un blocaj şi se uită lung la o coală albă de hîrtie.

În plus, tonul protagonistului-narator aminteşte de Philip Marlowe, detectivul particular din romanele lui Raymond Chandler. Cu toate acestea...

După ce îşi croieşte drum afară din spital, eroul ajunge la New York, îşi vizitează sora “Florimel” şi află de la ea şi de la Atuurile ei magice că e Corwin, unul dintre nouă prinţi fraţi. (Faptul că eroul se uită în Atuuri este şi o scuză inteligentă pentru prezentarea personajelor principale.)

Apoi, spre surprinderea crescîndă a cititorului, Roger Zelazny amestecă locul comun al eroului amnezic cu un ton gen Raymond Chandler, cu cărţi de Tarot care pot fi folosite pentru comunicare telepatică şi teleportare şi cu… metafizică. (Sau poate e psihanaliză?)

După cum află Corwin de la unul dintre fraţii săi, Random, trebuie să părăsească Pămîntul, să călătorească printre alte lumi Umbră şi să ajungă la Amber, unicul tărîm adevărat faţă de care toate celelalte sînt numai copii imperfecte. Pe de o parte, se poate susţine că noţiunea aceasta conform căreia lumea noastră e numai o copie palidă, efemeră a unui tărîm ideal, etern, neschimbător datează tocmai de la Platon. Pe de altă parte, însă, dat fiind că lumile Umbră trebuie mai întîi să fie imaginate de unul dintre prinţii din Amber şi numai apoi devin accesibile, Corwin se întreabă din cînd în cînd dacă nu cumva aceste Umbre sînt simple reprezentări ale psihicului celor din Amber. (Şi, fireşte, cititorii sînt lăsaţi să se întrebe cine a imaginat Pămîntul şi pe noi, locuitorii săi.)

Corwin este prins şi într-un conflict violent. Pe măsură ce se apropie de Amber, el află că unii dintre fraţii săi (Eric, Caine şi Julian) şi-au unit forţele ca să administreze regatul tatălui lor în absenţa acestuia. Sau poate numai ca să-l uzurpe. Una dinte surorile lui Corwin, Deirdre, îl însoţeşte pe tărîmul subacvatic Rebma, unde se găseşte o imagine în oglindă a Modelului din Amber. Corwin urmează Modelul, înfruntînd halucinaţii înspăimîntătoare, iar memoria îi este recuperată.

Cititorii află că a fost exilat pe Pămînt de pe vremea Ciumei Negre, prin războaiele napoleoniene şi pînă spre sfîrşitul secolului al douăzecilea. Pe parcursul seriei de romane, amintiri ale unor epidemii, războaie şi persoane celebre precum Sigmund Freud îl bîntuie pe erou din cînd în cînd. (Mă întreb de unde s-au inspirat realizatorii filmului Highlander atît pentru subiectul filmului cît şi pentru tehnica amintiri-reveniri…)

Dat fiind că Corwin îl suspectează pe Eric de cele mai rele intenţii cu putinţă, mai întîi îl înfruntă într-un duel, apoi se aliază cu alt frate de-al lor, Bleys, recrutează o armată şi o flotă în Umbre şi le conduce la asediul tărîmului Amber. Pe măsură ce înaintează către unicul tărîm adevărat, printre realităţile exotice, schimbătoare din jurul lor uneori personajele zăresc tancuri sau o explozie atomică din realitatea noastră.

Cu toate acestea, bătălia finală nu duce la un rezultat fericit. Corwin este luat prizonier, umilit la încoronarea lui Eric (chiar dacă se încoronează pe sine mai întîi, ca gest de sfidare), ochii îi sînt scoşi şi este întemniţat. Intră în joc elemente intertextuale din Contele de Monte Cristo (1844), căci, pe măsură ce ochii lui Corwin se regenerează încet, el încearcă să-şi croiască drum prin uşa celulei, iar apoi un vizitator din altă celulă, Dworkin (un fel de Leonardo da Vinci care a creat Atuurile), îi arată calea către libertate cu ajutorul magiei şi al peisajelor pictate.

În timp ce Corwin se întremează în turnul unui far, observă rezultatele blestemului pe care l-a aruncat atunci cînd a fost mutilat: un drum negru s-a deschis pînă la Castelul Amber şi creaturi malefice pot călători de-a lungul acestuia din Umbre pînă la unica realitate adevărată ca să-l asedieze.

În mod ironic, la finalul primului roman eroul îşi dă seama că este responsabilitatea lui să îi ţină piept acestei noi ameninţări – la urma urmei, el este cel care i-a deschis calea. Îi trimite o notă sfidătoare fratelui său Eric şi îşi promite ca, în ciuda legilor fizice din Amber care împiedică funcţionarea armelor de foc, să se întoarcă cu puşti.

În acest punct, cititorii descoperă că au fost prinşi într-o capcană literară complexă. Indiferent ce vrea Corwin să îndeplinească, cititorii abia au întrezărit cum a făcut un plan, necum să fi aflat cum l-a pus în aplicare. Tonul naraţiunii i-a fermecat, amestecul precis de registre stilistice s-a dovedit similar cu al lui Tolkien, există întrebări care nu au primit încă răspuns (ca de exemplu “Cine a provocat amnezia lui Corwin şi internarea lui într-o clinică de psihiatrie?”) iar tărîmul fantastic Amber abia a fost schiţat. Cu alte cuvinte, publicul e dornic să afle mai multe despre viitorul lui Corwin (ca şi despre trecutul lui) şi despre mediul din care provine, mediu pe care (ca şi cititorii înşişi) eroul pare să îl descopere pentru prima oară şi în acelaşi timp să şi-l amintească dintr-un trecut îndepărtat.

Pe lîngă asta, Nine Princes in Amber este un roman atît de scurt şi narat într-un ritm atît de frenetic încît cititorul e convins cu uşurinţă că nu e nimic rău în a citi încă un roman subţirel ca să vadă ce se întîmplă după aceea şi ce alte referinţe intertextuale mai ascunde Roger Zelazny în mînecă.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)