Ursula K. Le Guin, 'Tales from Earthsea' (2001)

În noiembrie 1998 (după ce opusesem o rezistenţă încrâncenată ca urmare a faptului că sunt admirator al lui Tolkien) am cedat ispitei, am cumpărat şi am citit volumul The Earthsea Quartet (Penguin Books, London, 1993) de Ursula K. Le Guin. Nu mi-a trebuit mult ca să-mi dau seama cât de nesăbuit fusesem să nu îl citesc mai devreme.

Cu toate acestea, când am ajuns la Tehanu (1991), ultimul roman din volumul omnibus, am avut impresia distinctă că ceva era în neregulă. Diverse fragmente ale trilogiei (căci trilogie fusese) erau aşezate laolaltă într-o tentativă de a crea un roman cu intrigă puţină şi suspans şi mai puţin. M-am simţit cam dezamăgit.

Apoi, în septembrie 2005, am cumpărat în ediție de buzunar şi am citit un exemplar din Tales from Earthsea (Ace Books, New York, 2003). Era tot ceea ce Tehanu nu izbutise să fie.

Tales from Earthsea nu încearcă să fie o continuare directă a romanelor deja existente. Trece, într-o manieră postmodernă, de la grande histoire la petite histoire, şi de la o linie narativă unitară la fragmente distincte. Paradoxal, este mai relevant pentru seria Earthsea decît volumul precedent şi este mai coerent decît acesta.

Cartea începe cu introducerea scriitoarei, care tratează despre modurile în care vremea a schimbat-o pe Ursula K. Le Guin, a schimbat tărâmul Earthsea şi a schimbat chiar şi publicul cititor. Introducerea furnizează câteva informaţii privitoare la conţinutul colecţiei de nuvele şi o dojană în legătură cu transformarea genului fantastic în literatură de consum, un fenomen care secătuieşte însemnătatea şi puterea acestui gen literar.

Prima poveste, o nuvelă de o sută de pagini, se intitulează “The Finder”. Este povestea unui băiat, Vidră, care e târât în robie, ameninţat de un vrăjitor obsedat de argintul viu, ajutat să evadeze, apoi adăpostit pe insula Roke. Acolo, cu ajutorul unei asociaţii secrete, Femeile Mâinii, întemeiază o şcoală de magie şi apoi călătoreşte în lungul şi în latul tărâmului Earthsea ca să descopere copii talentaţi. Îşi petrece anii de maturitate ca Maestru Descoperitor, iar bătrâneţea ca Portar.

“Descoperitorul” se bazează pe un conflict de idei. Ar trebui ca puterea magică să fie folosită pentru concurenţă şi profit personal, aşa cum o folosesc vrăjitorii din Vremurile Întunecate? Ar trebui să fie folosită pentru tăinuire şi pentru adăpostirea câtorva oameni, precum fac Femeile Mâinii? Ar trebui folosită pentru răspîndirea cunoaşterii, a încrederii şi a păcii cu toţi ceilalţi, aşa cum propune protagonistul? Printre rânduri, Ursula K. Le Guin, o povestitoare măiastră, ne oferă răspunsuri la aceste întrebări. Nici unul dintre ele nu este uşor sau sigur, însă Vidră este pregătit să îşi rişte chiar şi viaţa ca să-şi apere punctul de vedere.

“Darkrose and Diamond” merge împotriva făgaşului obişnuit al povestirilor fantastice. Diamant este fiul unui negustor, înzestrat cu talent muzical şi cu însuşiri magice. Roza este fiica unei vrăjitoare. Cei doi cresc împreună, însă tatăl lui Diamant, Aurit, hotărăşte că fiul său ar trebui să se ţină departe de Roza şi de muzică şi ar trebui în schimb să studieze magia.

Povestirile fantastice de rînd ne-ar arăta apoi cum Diamant şi-a dus la bun sfârşit pregătirea şi cum a continuat prin a împlini fapte măreţe. Ursula K. Le Guin însă subliniază faptul că numai cîțiva dintre cei înzestraţi din punct de vedere magic ajung magi.

Diamant îşi dă seama că nu-şi poate dedica viaţa studiului magiei. Îl părăseşte pe maestrul său şi şi se întoarce la Roza, însă ea îl respinge. La jumătatea povestirii, protagonistul se pomeneşte lipsit de toate lucrurile care îl bucurau în viaţă: Roza, muzica şi magia.

Hotărît să se poarte ca un bărbat, Diamant alege apoi să-şi ajute tatăl să administreze afacerea de familie şi timp de câţiva ani duce o viaţă prosperă (dar lipsită de bucurie). Din fericire, la petrecerea lui de majorat, Roza şi trupa ei ambulantă apar, iar Diamant are o a doua şansă să îşi exprime sentimentele. Roza refuză să devină nevastă de neguţător, dar Diamant este fericit să i se alăture ca muzicant ambulant.

Povestea marchează o distincţie între modurile în care se schimbă vieţile oamenilor. Una este să îţi alegi calea (fie ca mag, ca neguţător ori ca muzicant). Să fii silit să apuci într-o direcţie profesională (indiferent cît de măreaţă sau de respectată) este cu totul altceva.

“The Bones of the Earth” ne oferă o altă piesă din mozaicul de fundal al „Tetralogiei Earthsea”. Ne spune povestea unui vrăjitor, Dulse, ale cărui puteri şi cunoştinţe provin din pământ. La bătrâneţe, acesta îşi aminteşte unele episoade semnificative din vremea cînd era ucenic şi din lunga sa relaţie cu Tăcere, cel mai înzestrat ucenic al său.

Dulse simte că un cutremur este pe cale să distrugă un oraş şi un port de pe Insula Gont. Se transformă şi se duce la rădăcinile pământului ca să micşoreze dezastrul cu preţul propriei sale vieţi, în vreme ce Tăcere face tot ce îi stă în putinţă ca să împiedice falezele de la intrarea în port să se năruiască. Mai târziu, Tăcere, al cărui nume adevărat este Ogion, se statorniceşte în casa maestrului său. Aceste e locul în care, mulţi ani mai târziu, Ged îşi va începe ucenicia.

“On the High Marsh” începe ca o poveste despre un vagabond care găseşte adăpost în casa văduvei Dar, pe Insula Semel, şi care începe să-şi câştige traiul vindecând vite. Cu toate acestea, după un duel magic cu un solomonar din partea locului, vagabondul îşi atrage atenţie nedorită. Un străin negricios, care îşi spune Şoim, vine să pună întrebări şi îi spune văduvei Dar povestea unui invocator cu har care nu a fost ales Maestru pe Insula Roke, s-a supărat şi s-a întors către meşteşugurile întunecate.

Treptat, văduva îşi dă seama că nou-sositul nu este altul decît Arhimagul Ged, venit să-şi caute vrăşmaşul, Irioth. Pe de altă parte, invocatorul a găsit un cămin şi tihnă, şi ar prefera să rămînă cu Dar decât să îl urmeze pe Ged înapoi la Roke. Iar Ged îi îngăduie să rămână.

“On the High Marsh” este genul de poveste de care cititorii aveau nevoie ca să îşi dea seama ce a făcut Ged ca Arhimag în intervalul lung de decenii dintre romanele The Tombs of Atuan, în care este încă tânăr, şi The Farthest Shore, în care, bătrân fiind, ajunge la finalul culminant al carierei sale.

“Dragonfly” ne spune povestea unei fete, Irian, care este nefericită din cauza numelui ei adevărat şi a situaţiei ei în lume. Un vrăjitor ratat, Fildeş, o duce la Şcoala Roke ca farsă, însă sosirea şi admiterea ei acolo (o încălcare a unei tradiţii multi-seculare de a iniţia numai băieţi în înaltele arte ale magiei) duce un conflict latent la un punct de criză.

Anume, după întoarcerea lui Ged de la zidul morţii (aşa cum s-a relatat în The Farthest Shore) şi încoronarea Regelui Lebannen, Maestrul Invocator Therion are impresia că rânduiala “firească” a lucrurilor a fost încălcată şi că trebuie re-instaurată. Pierderea puterilor magice ale lui Ged sugerează că ar trebui ales un nou Arhimag. Încoronarea Regelui Lebannen ar trebui repetată, cu Arhimagul îndeplinind ritualul de această dată. Therion (el însuşi reîntors din morţi) a convins destui Maeştri şi studenţi că el ar trebui să fie următorul Arhimag.

Modelatorul, pe de altă parte, a profeţit că noul Arhimag va fi “o femeie din Gont”. El îi oferă adăpost şi sfaturi lui Irian, iar ea îl provoacă pe Therion s-o întâlnească pe Colina Roke, un loc în care lucrurile nu pot fi decît ceea ce sunt. Magia lui Therion se dovedeşte nefolositoare în acel loc puternic, iar magul se preface într-o grămadă de zdrenţe şi oseminte lipsite de viaţă. Irian, în schimb, se preface într-un dragon şi zboară să i se alăture neamului ei în insulele apusene. Iar Portarul hotărăşte să primească şi fete, nu numai băieţi, la Şcoala Roke.

Ca şi alte povestiri din acest volum, “Dragonfly” se concentrează asupra pornirii către dezvoltare, auto-descoperire şi conştientizare, şi insistă asupra schimbării, toleranţei şi comuniunii, în pofida tradiţiei, segregării şi elitismului.

Cartea se încheie cu un eseu descriptiv, “A Description of Earthsea”, care clarifică şi sistematizează informaţii de fundal privitoare la popoare, limbaje, istorie şi artele magice. Printre altele, afirmă că Ged a fost ultimul Arhimag de pe tărâmul Earthsea, ceea ce contrazice profeţia Modelatorului din nuvela “Dragonfly”. Care dintre cele două afirmaţii este adevărată am căutat să aflu când am citit următoarea carte despre Earthsea, The Other Wind (2003).

Dar asta e altă poveste.