Jeff Noon – "Vurt" (1993)

V-am relatat deja în recenzia volumului Pixel Juice cum am primit cadou romanul Vurt, însă nu v-am spus cum i se aplică povestea aceea cu cititorul care se schimbă, iar apoi rămîne cu impresia că de fapt cartea este aceea care s-a schimbat.

Prima oară am parcurs acest roman într-o perioadă cînd citisem multe cărţi de William Gibson, Greg Egan, Bruce Sterling şi Neal Stephenson. De la o carte cyberpunk mă aşteptam la observarea civilizaţiei multiculturale, extrapolare ştiinţifică, speculaţii sociologice, detalii tehnologice şi eventual puţin simţ al umorului. La imaginaţie debordantă, suprarealistă, fără o justificare tehnologică suficient de credibilă nu mă aşteptam. Ca urmare, am rămas uşor dezamăgit.

A doua oară am parcurs Vurt după ce citisem o mulţime de fantasy britanic, în principal seria Discworld a lui Terry Pratchett şi romanele Bas-Lag ale lui China Miéville. Şi Pixel Juice. Iar Vurt mi-a lăsat cu totul altă impresie. Să vedem de ce:

Romanul începe prin a anunţa că un băiat îşi pune o pană în gură. Apoi relatează aventurile din Manchester ale unui grup, Stash Riders. Naratorul-protagonist, Stephen, este procupat s-o regăsească pe sora sa, Desdemona, care s-a pierdut într-o realitate virtuală În schimbul ei s-a trezit în lumea reală cu o fiinţă pe care a botezat-o Chestia din Spaţiu. Cum pentru tot ceea ce trece din spaţiul Vurt în cel real trebuie să treacă în sens invers ceva echivalent ca valoare, Stephen, pe care prietenii îl poreclesc Scribbler, este preocupat pînă la obsesie de păstrarea şi acunderea Chestiei.

Chestia, pe de altă parte, trebuie ascunsă pentru că deţinerea ei în lumea reală este interzisă prin lege, iar utilizatorii de Vurt ar dori să mănînce bucăţi din carnea ei ca să acceseze spaţiul virtual. Ca urmare, bună parte din acţiunea romanului implică urmăriri şi schimburi de focuri cu poliţia şi lupte cu alte grupuri din lumea interlopă.

Pe parcursul căutării, Scribbler îşi face prieteni noi, precum Tristan şi Suze, pierde prieteni vechi, precum Beetle şi Mandy, capătă acces la Motanul Jocurilor şi în cele din urmă, pentru că nu are altă soluţie după moartea Chestiei, se oferă s-o trimită pe Desdemona înapoi în lumea reală unde îi este de fapt locul şi să rămînă el în locul ei.

Ca urmare, Scribbler scrie povestea sa şi a grupului Stash Riders, care devine rapid o versiune Vurt foarte populară, iar cititorii sînt prinşi în magia unei dileme: poate joacă versiunea Vurt, poate citesc romanul, sau poate sînt în Vurt închipuindu-şi că citesc romanul. Pentru ca vertijul să fie complet, Scribbler o cunoaşte în cele din urmă pe Domnişoara Hobart, cea care visează toată această lume fantastică şi personajele din ea. Misiunea sa pe viitor este să vegheze ca ea să nu se trezească, iar lumea din Vurt să nu dispară.

Cercul se închide, băiatul scoate pana din gură. Ca şi finalul filmului Suspecţii de serviciu, ultima pagină a cărţii ne sugerează că poate totul a fost o iluzie, o înregistrare care tocmai s-a terminat, o iluzie abil ţesută.

Fiindcă, la urma urmei, o poveste bine spusă asta şi este. Dar încă nu v-am zis care e legătura dintre pene şi iluzii şi spaţiul Vurt.

Penele Vurt (de la 'virtual') sînt un mediu de înregistrare bazat pe nanomecanisme care interacţionează direct cu sistemul nervos central. Noon le descrie însă ca fiind comercializate pe scară largă, precum casetele video sau DVD-urile. Efectele lor sînt halucinante, precum drogurile. Utilizarea lor are conotaţii sexuale - personajele îşi împing unul altuia pana Vurt în gură sau o iau pînă în fundul gîtului ca nişte profesioniste, iar de cele mai multe ori o mînjesc cu vaselină ca să alunece mai bine.

Înregistrările Vurt seamănă cu televiziunea - există Co-operation Street, un Soapvurt cu trimitere directă la serialul britanic Coronation Street; cu programele de calculator - există pene Vurt argintii cu kit-uri de instalare şi sisteme de operare; cu drogurile schimbătoare de realitate din romanele lui Philip K. Dick - oamenii se pot rătăci în tărîmurile Vurt, iar în schimbul lor vin în realitate creaturi precum şerpii-vis sau poliţiştii-umbră.

Nu în ultimul rînd, penele Vurt seamănă cu jocurile pe calculator. În Manchesterul năstruşnic din romanul lui Jeff Noon circulă reviste color cu foi lucioase în care apar recenzii ale penelor. Jeff Noon se foloseşte de acest aspect al lumii sale imaginare pentru a rezolva chestiunea spinoasă a expozeurilor.

Probabil vă amintiţi că literatura science-fiction, de la Jules Verne la Greg Egan, a suferit dintotdeauna de problema comunicării unor informaţii despre concepte ştiinţifice sau arteface tehnologice care să-i ajute pe cititori să înţeleagă ce se întîmplă. Literatura realistă nu suferă de această problemă pentru că se ocupă de chestiuni obişnuite şi de tehnologii familiare. Jane Austen, spre exemplu, nu are nevoie să explice în Mîndrie şi prejudecată metabolismul cailor sau tehnologia producerii rochiilor de seară. Pe de altă parte, Greg Egan este obligat să înceapă unele romane ale lui cu procesul prin care, pe cale informaţională, se creează fiinţe inteligente, deoarece altfel nimeni n-ar înţelege cine sînt cetăţenii din polisurile virtuale şi de ce trăiesc aşa.

Cea mai veche şi poate cea mai răspîndită metodă de a face expozeuri este introducerea unui personaj naiv, precum Axel din O călătorie spre centrul Pămîntului, căruia un alt personaj, cum ar fi profesorul Lindenbrock, îi explică din cînd în cînd ce şi cum. Folosită cu stîngăcie, metoda poate duce la rezultate ridicole.

O altă metodă este cea a explicaţiilor directe, adresate de narator cititorilor, iar autorii pot fi tentaţi să abuzeze de ea. Mai mult, ambele metode folosesc adesea un limbaj elevat - nu din întîmplare personajele care oferă explicaţii sînt de cele mai multe ori profesori sau savanţi.

William Gibson a găsit cîteva metode elegante de inserare în text a expozeurilor şi am scris pe larg despre ele în această rubrică. Dar chiar şi cînd un personaj precum Finlandezul are de spus o poveste pe un ton colocvial, vocea naratorială intervine şi redă povestea într-un stil indirect sobru.

În Vurt, Jeff Noon foloseşte o metodă asemănătoare, dar la un nivel stilistic diferit. Între capitolele cărţii, Noon inserează recenzii ale înregistrărilor Vurt publicate de Motanul Jocurilor în reviste - articole dintr-o lume imaginară destinate unor personaje de acolo, obişnuite cu acea tehnologie. Tonul este colocvial, relaxat, argotic, iar membrii unor generaţii care au crescut urmărindu-i zilnic pe VJ-ii de la MTV şi detestînd lectura cărţilor se simt la ei acasă.

Cumva, îmi place să cred că Jeff Noon îi ia şi pe membrii acestor generaţii şi îi îndrumă spre lectură. Motanul Jocurilor, spre exemplu, cu obiceiul său de a apărea şi dispărea, de a trăi mai mult în Vurt decît în lumea reală, de a se lăsa văzut numai de unele personaje, e o versiune antropomorfică a Pisicii de Cheshire pe care ultima dată aţi întîlnit-o în Aventurile lui Alice în Ţara Minunilor. Nu întîmplător, numele pe care Motanul îl foloseşte pentru fiinţele de grad ultim din universul Vurt este Alice.

Grupul Stash Riders, pe de altă parte, intră pe la jumătatea cărţii în clubul Slithy Tove (referire la poemul "Jabberwocky" din Prin oglindă, şi ce a găsit Alice acolo ). Probabil că nu o să vă surprindă dacă vă spun că intrarea e păzită de un iepure cu jiletcă, are formă de vizuină şi duce la clubul propriu-zis printr-un tunel cu borcane de dulceaţă şi o sală cu lămpi. Iar un personaj secundar se numeşte Twinkle, precum poezioara parodică a Pălărierului Nebun - "Twinkle, twinkle, little bat/ How I wonder what you're at".

Tot din această categorie este şi incidentul prin care trece Beetle, conducătorul grupului. Poliţista Murdoch îl împuşcă pe Beetle cu un glonţ fractal care-i descompune corpul în culori năucitoare şi îi împinge mintea în delir. Cînd efectul glonţului Mandelbrot avansează, Beetle trebuie să ascundă cumva orgia de culori care-i emană din corp, drept pentru care se ascunde sub o pălărie, ochelari de soare, o eşarfă, un palton şi nişte mănuşi din piele. Prompt, Twinkle remarcă: "Arată ca Omul Invizibil!"

Poate că vă veţi face o idee despre nivelul de stranietate al acestui roman dacă am să vă spun că referirile la scrierile lui Lewis Carroll şi Herbert George Wells sînt cele mai cuminţi. Vurt abundă în creaturi şi situaţii bizare, ca robocîinii cărora li se văd prin piele oasele din plastic, fetele-umbră ce pot citi gîndurile, ori cartierul Bottletown unde întregul Manchester sfărîmă sticlele golite zi de zi, iar trotuarele scînteiază în nuanţele de curcubeu ale cioburilor.

Iar Noon a explorat mai departe lumile sale stranii, întreţesute, în romane precum Pollen. Dar asta e altă poveste.

(O ediţie britanică elegantă a acestui roman este disponibilă la importatorii mei preferaţi, Nautilus, la adresa http://nautilus.ro . Pentru mai multe informaţii, vizitaţi site-ul oficial al lui Jeff Noon la adresa: http://www.jeffnoon.com/index.php sau pe cel neoficial la adresa: http://www.vurt-feather.co.uk/ .)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)