Jeff Noon, "Pollen" (1995)

În februarie 2004, laolaltă cu alte cărţi de Jeff Noon, am primit de la doamna Diana Enăchescu-Hoehn şi de la soţul său, Rudiger Hoehn, un exemplar din ediţia a doua a romanului Pollen (Pan Books, Londra, 2001). Deşi parcursesem cu plăcere alte cărţi ale aceluiaşi autor (în special Pixel Juice ), lectura lui Pollen s-a lungit şi s-a tot lungit, s-a întrerupt şi s-a tot întrerupt, pînă cînd am ajuns să mă întreb dacă aveam s-o mai duc vreodată la bun sfîrşit.

Să vedem împreună de ce:

Al doilea roman din seria Vurt relatează o invazie vegetală a oraşului Manchester venită din tărîmurile virtuale. Pe de o parte, protagonista-naratoare Sybil participă la o anchetă poliţistă pentru a identifica originea sporilor care provoacă alergii şi strănuturi (pînă la decesul celor infestaţi). Pe de altă parte, Sybil află cîteva lucruri despre o fiică a sa pierdută cu ceva vreme în urmă, Belinda, şi despre legăturile personajului virtual John Barleycorn cu regnul vegetal şi cu reînvierea morţilor.

Pollen construieşte o continuare credibilă a romanului Vurt, inclusiv o apariţie trecătoare a lui Blush, fiica lui Scribble, cel rătăcit pe tărîmurile virtuale. Cititorii află despre păsările Dodo, oameni care nu pot intra în Vurt, ca şi despre creaturi hibride, apărute din programe precum Fecunditate 10 care au dus la apariţia zombilor şi a creaturilor-umbră. Tehnologia Vurt este extinsă, spre exemplu spectatorii de la meciurile de fotbal ale echipei Manchester United pot folosi pene Vurt ca să perceapă competiţiile din punctul de vedere al unuia sau altuia dintre jucători.

Pe de altă parte, prin comparaţie cu primul roman din serie, Pollen este mult mai lung, iar imaginile suprarealiste capătă o importanţă crescîndă faţă de coerenţa intrigii. Dacă Vurt era un fel de Neuromancer plasat în Manchester pe care ar fi putut să îl scrie oricine (dar Jeff Noon a fost primul care a făcut-o, după cum declară chiar el), Pollen e un roman mai personal, mai colorat, mai excentric şi mai efervescent, dar şi mai îndepărat de etosul cyberpunk.

Unele imagini suprarealiste rămîn înfipte în mintea cititorilor, după reţeta lui Bruce Sterling, precum morţii îngropaţi în pămînt ca seminţele, care germinează după sosirea invaziei vegetale, sau precum scena văzută cu încetinitorul, cu gloanţe zburînd prin aer, un bullet time pus pe hîrtie cu patru ani înainte de primul film din seria Matrix.

Alte episoade par să îngreuneze desfăşurarea intrigii, iar cititorii simt încă o dată că romanele cyberpunk mai lungi de trei sute de pagini sînt cu adevărat rare. Destule pagini în care ni se serveşte discursul DJ-ilor locali sau comentariul unor meciuri de fotbal sau discursul autosuficient al cîte unui personaj negativ par aşezate acolo mai mult cu speranţa că un manuscris mai gros îi va aduce autorului un avans mai mare.

Pe ansamblu, Pollen este un pas înainte pentru Jeff Noon, o declaraţie de independenţă faţă de genul cyberpunk şi o contribuţie la un edificu literar personal suprarealist şi inimitabil. În ciuda încărcăturii sale imagistice şi emoţionale, Pollen rămîne însă numai o continuare, o carte lipsită de puterea de a-i atrage pe cititori către o a doua lecură. Se pare că Jeff Noon a păstrat această distincţie pentru volumul său de proză scurtă, Pixel Juice ...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)