'Infernul fractal' (8) (din volumul 'Necropolis')

Revenirea la realitate era la fel de lentă. Derek avea de fiecare dată senzaţia că urcă din străfundul apelor, respectînd un echivalent virtual al normelor pentru decompresie.

Peste zgomotele obişnuite ale satului se auzea un vuiet din ce în ce mai puternic şi mai distinct. Motoarele unui hovercraft care se apropia.

Încercă să coboare din pat, însă nu reuşi din prima încercare. Se simţea încă furios în urma discuţiei cu managerul orbital, şi totodată slăbit. După atîtea ore în ciberspaţiu îi venea greu să-şi coordoneze mişcările.

Ieşi din colibă. Era seară, iar vîntul purta peste ape mirosul de peşte fript, laolaltă cu izul înţepător al fumului. Dinspre vest venea un vehicul galben pe pernă de aer, turtit şi urît ca o broască rîioasă. Pe capotă se vedea o siglă neagră, însă Derek nu reuşi s-o recunoască. Oricum, bănuia cine-l trimisese.

Vuietul turbinelor scăzu în intensitate şi hoverul se opri la cîţiva metri de coliba lui Derek, înconjurat de spumă. Pe punte urcă o siluetă îmbrăcată într-o manta portocalie de ploaie. Mantaua avea pe piept aceeaşi siglă.

- Eşti Derek O'Donnel, cunoscut în reţele ca Dervish D., tună vocea siluetei printr-un megafon. Era o afirmaţie, nu o întrebare. Strînge-ţi catrafusele!

- Unde mergem?

- Xanadu.

Uitînd de amorţeala muşchilor, Derek se întoarse în colibă. Puţinele lucruri pe care le adună încăpură cu uşurinţă într-o geantă din piele scorojită. În mai puţin de cinci minute coborî pe puntea hovercraftului.

Persoana care-l chemase era o femeie cu părul tuns perie, ras pe alocuri. Şuviţele şi fîşiile de piele dezgolită alcătuiau un model întortocheat, plin de unghiuri drepte, ca planul unui labirint.

- Miami Bitch, spuse ea, întinzîndu-i mîna. Prietenii îmi spun Miami.

Trăsăturile îi fuseseră întinerite printr-o delicată operaţie de chirurgie estetică, însă poziţia colţurilor gurii şi timbrul vocii îi sugerau lui Derek că femeia era mai vîrstnică decît părea.

- Îţi voi fi instructor personal pînă la plecarea în misiune. O să te însoţesc permanent. Acum mergem la centrul de pregătire din Xanadu.

Numele avea o rezonanţă magică, fabuloasă. Xanadu, ca şi Oz, Asgard şi multe altele, fusese construit de inginerii de la General Electric. Era o structură enormă din materiale superuşoare, alimentată prin fuziune la rece, protejată de domuri geodezice, locuită de elita financiară, politică şi militară a vechii lumi. Asemeni celorlalte oraşe zburătoare, trasa pe cer o traiectorie variabilă care ocolea de departe turbulenţele atmosferice. Derek nu-l văzuse decît în National Geographic Online.

Înainte de a intra în cabina hoverului, aruncă o ultimă privire spre River's Bend. Prin întunericul albăstrui, care părea încă să mai păstreze amintirea luminii, se întrezăreau platformele din lemn, negre ca smoala. Printre ele erau întinse podeţe de scînduri, punţi de frînghie, năvoade pentru pescuit şi rufe puse la uscat. Mai jos, între piloni, pluteau bărci legănate de valuri. O Veneţie săracă, lipsită de eleganţa arcuită a gondolelor.

- Cred că zici mersi că pleci din mizeria asta, spuse Miami, închizînd uşa cabinei.

Cînd se aşeză lîngă el, Derek prinse sclipirea unui cercel minuscul, pe care femeia îl avea prins în lobul urechii.

- E un microcip de-ăla de trei tera? întrebă el, mai mult ca să se afle în treabă.

- Ce anume?

- Cercelul. Extensie de memorie pentru joker?

Uşor surprinsă, femeia îşi atinse cu vîrful degetelor mastoida, unde într-adevăr era implantat un joker.

- Ai ochiul format, Derek. E de mirare. Nu ştiu dac-au mai rămas zece compuri de la Ozark pînă-n Apalachi.

- Nu-ţi da aere, Miami. Şi tu ai plecat tot din stradă. Se vede.

Femeia îl privi cu coada ochiului, iar Derek avu certitudinea că de fapt Miami se mîndrea cu asta.

- Ia zi, cine era tipul care m-a căutat în Fractal Hell?

- Kirilov.

- Ai zis-o de parcă el ar conduce tot bîlciul ăsta. E preşedintele Consiliului Orbital pentru Coordonare, sau ce?

- Nu fi idiot. Kirilov e mult mai puternic de-atît. Ar fi de-ajuns să dea un telefon şi toţi membrii Consiliului şi-ar prezenta demisiile, discret şi fără figuri. Inclusiv preşedintele.

Derek îşi aminti într-o fracţiune de secundă cum îşi dorise să-l strîngă de gît pe Kirilov încă de la prima întîlnire, şi simţi cum de-a lungul spatelui îi aluneca, încet, un ţurţure teribil de rece.

- Şi ce-o să am de făcut, pînă la urmă?

- Uite cum stă treaba: o să-ţi implantăm în osul frontal o capsulă etanşă din inox, conţinînd un microcip ROM de-ăla vechi, din siliciu, pe care am înregistrat toată documentaţia rahatului în care ne găsim. Cauze, evoluţie, tot.

- De ce nu un biocip din proteine sintetice?

- Fiindcă te vom expedia în trecut. Acum o sută de ani, ăia de-abia visau la biohardware. Dar cu siliciul se descurcau de minune. Aşa că le trimitem ceva la care se pricep. În plus, dacă intervine ceva...

- Cum adică "ceva"?

- Un accident, îi explică Miami fără menajamente. Dacă te întorci prea departe în timp, sau te cureţi, sau ajungi dincolo bucăţi, siliciul o să reziste şi fără tine. Un biocip e mult mai perisabil.

- Dacă mă curăţ?

- Da, flăcău. Sunt şanse destule, nu te-ngrijora.

- Stai niţel. Zici c-o să mă expedieze în trecut. Bun. Să presupunem că ajung, le predau mesajul, ei ţin cont de avertisment, cursul istoriei se modifică şi tot tacîmul. Cum mă întorc?

- Da' ce, îţi place chiar aşa de mult aici?

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)