'Infernul fractal' (6) (din volumul 'Necropolis')

După ce intră prin tot felul de uşi în sute de saloane cu pereţii decoraţi altfel de fiecare dată, cu ferestrele de cele mai năstruşnice forme şi mărimi, cu corpuri de iluminat heteroclite, cu paturi invariabil goale, pe Derek îl cuprinse oboseala. În faţa ochilor începură să-i joace pete colorate. Îşi aminti cum parcursese odată cîţiva kilometri de coridoare prin aeroportul internaţional Narita, căutîndu-şi părinţii. Pe atunci avea zece ani.

Doctorul Pink Freud continua o expunere începută cu mult timp în urmă, ceva despre necesitatea materialului de studiu în cercetarea bolilor mintale, însă Derek nu mai avea puterea să-l asculte.

Treptat, începu să-i vadă şi el pe pacienţi. Nu era foarte sigur dacă nu era numai o halucinaţie, un efect al oboselii şi al lipsei de somn. Îi apăreau ca nişte umbre străvezii, la periferia cîmpului vizual, iar cînd încerca să-şi îndrepte privirea asupra lor, dispăreau. Din ceea ce reuşise să surprindă cu coada ochiului, nu era convins că ar fi vrut să vadă mai bine.

- Doctore Freud, cred că am vizitat destule saloane. Aş vrea să mă întind niţel undeva, fiindcă-s frînt.

- Sigur, se face, nici o problemă. Avem o rezervă pregătită pentru tine.

Îl conduse pînă la o uşă cu panouri pătrate din lemn, vopsită în alb, apoi îl invită într-o cameră destul de spaţioasă, cu două paturi.

- Fă-te comod, te rog. Mîine dimineaţă, cînd te trezeşti, are să te viziteze sora-şefă.

Derek se întinse pe pat, fără să se descalţe, şi închise ochii. Era pe cale să aţipească, dar uşa se deschise din nou.

- Derek! Ce-i cu tine aici, măi băiatule?

Gaffer. Prin mintea lui Derek se perindară amintiri din cîteva veri petrecute cu Gaffer în vremea liceului. Culturism. Surfing în reţea. Raves organizate pe şest în hale dezafectate. Plimbări cu maşina.

- Da' cu tine ce-i, Gaffer?

Celălalt se aşeză pe marginea patului liber, fără să răspundă. Derek îl privi, bucuros că-i ieşise în cale cineva cunoscut. Părul roşcat, lung şi ondulat, strîns în coadă, cercelul subţire, rotund, cu o mărgică de argint, prins în sprînceana dreaptă, surîsul ironic, aproape insesizabil, o mulţime de alte lucruri de care-şi amintea atît de bine. Gaffer părea neschimbat.

- Cum dracu' ieşim noi de-aici, Gaffer?

- Dă-o-ncolo, moşule, de-asta-ţi arde ţie acum?

- Pe bune, cum ieşim de-aici?

- Da' de unde-atîta grabă? Las-o şi tu mai moale. Mîncarea e bună, nu te bate nimeni la cap, dacă nu faci pe nebunu' nu-şi face nimeni injecţii de-alea - mă rog, nu prea des.

- Ce-nseamnă "nu prea des"?

- O dată pe zi.

Brusc, Derek îşi dădu seama ce era în neregulă. Gaffer era neschimbat. Arăta exact cum şi-l amintea, la vîrsta de şaptesprezece ani. Gaffer ar fi trebuit să aibă altă înfăţişare acum. Poate şi altă coafură.

- Nu eşti Gaffer. Eşti o imagine de sinteză. Care-i şpilul, ce-i cu tine în Fractal Hell? Eşti o amintire personală a mea. Ce cauţi într-un program distribuit prin multimedia?

- Nu fi naiv, Derek. Versiunea obişnuită a jocului Fractal Hell n-are decît cincizeci de niveluri.

Brusc, Derek simţi că nu mai avea aer.

- Cum adică cincizeci? Şi restul de unde-au apărut?

- Celelalte niveluri au fost sintetizate special pentru tine. Ai fost analizat, testat, evaluat. Ţi-a fost reconstituită istoria personală, atît de amănunţit cît s-a putut. Toate informaţiile pe care le-ai accesat vreodată. Frecvenţa accesării lor. Durata. Tot.

- Şi-atunci?...

- Şi-atunci tot ce-a fost de la nivelul cincizeci încoace îţi reprezintă dorinţele, spaimele, preocupările, obsesiile.

- Bine, dar chestia asta sinistră cu spitalul...

- Cea mai mare parte sînt atît de secrete încît nici tu nu le cunoşti.

- Dar de ce să rămîn prizonier aici?

- Poate că IA-urile care au construit pentru tine Fractal Hell au aflat că asta-ţi doreşti. Sau de asta te temi. Sau amîndouă.

Numai că Derek nu-l mai asculta. Mintea lui începuse să caute cu viteză nebună, să scormonească printre amintirile cele mai vechi, să parcurgă straturi succesive de memorie.

Se dezbrăcă repede, nerăbdător, făcînd să zboare dinţii fermoarului de la pantaloni. Cînd rămăsese numai în chiloţi, porni către baie.

- Ce te-a apucat, moşule? îl întrebă Gaffer.

- Mă duc să fac un duş.

Se udă, pe urmă se săpuni bine şi deschise la maximum amîndouă robinetele. Nu putea să-i spună lui Gaffer că dacă nivelele jocului îi reprezentau spaimele şi dorinţele ascunse, şi porţile dintre ele trebuiau să reflecte acelaşi lucru.

Nu putea să-i spună că, la vîrsta de cinci ani, avea o spaimă teribilă: se temea ca, odată cu săpunul, apa duşului să nu-l dizolve şi pe el, făcîndu-l să se scurgă la canal sub formă de spumă colorată; era o teamă atît de intensă încît luni de-a rîndul părinţii lui trebuiseră să-l ducă pe sus la duş, în timp ce el urla şi se zvîrcolea.

Bineînţeles că nu putea să spună asta. Poate şi-ar fi pierdut singura şansă de ieşire din acest nivel.

Cînd doctorul Pink Freud dădu deoparte perdeaua duşului, Derek se scursese deja în canalizare pînă la nivelul torsului, iar ceea ce mai rămăsese din reprezentarea lui virtuală avea consistenţa îngheţatei pe cale de a se topi. Mîinile medicului se afundară în bustul cleios, fără să întîlnească nimic ferm de care să se poată apunca.

Înainte de a se scurge, faţa lui Derek încercă să schiţeze ceva care ar fi putut trece drept zîmbet.

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)