"Tiranie de catifea" (din romanul "Gangland")

Maria Alonzo ajunse înapoi acasă ca niciodată, pe la douăsprezece. Era atît de obişnuită să vadă suburbia seara, la lumina lămpilor cu halogen, încît ziua casele şi aleile aveau un aer complet străin. Era ca un fel de duminică ciudată, în care nu se zărea nimeni tunzînd iarba ori plimbînd cîinii, nici o alergătoare, nici un biciclist. Dacă n-ar fi fost peluzele atent îngrijite şi perdelele din ferestre, ar fi zis că se afla într-un oraş părăsit.

Opri în faţa casei. Parcă pe alee cu faţa, mai degrabă decît cu spatele, cum îi stătea în obicei. Aşteptă ca Toyota şi sistemul de securitate al casei să facă schimb tăcut de informaţii, apoi coborî din maşină şi intră în casă.

De cum deschise uşa de la intrare, o întîmpină o rafală de zgomote sacadate, chitare electrice care forjau şi răgete de neînţeles. Îşi lăsă pantofii în holul de la intrare, lîngă cuier, şi luă papucii în formă de tigrişori pluşaţi pe care îi primise cadou de la Sam de ziua ei, cu un an în urmă. Traversă camera de zi. Televizorul Panasonic, uitat pe un canal despre animale sălbatice, debita fără zgomot imagini cu cameleoni sobri ca nişte senatori. Maria aruncă o privire în bucătărie, unde totul era exact ca la plecarea ei, apoi în frigider. Se întoarse şi urcă pe scările acoperite cu autocolant imitaţie de marmură. Melodia (dacă melodie era) se termină, dar imediat începu o alta, încă şi mai furioasă, întreruptă din cînd în cînd de cîte un solo isteric la baterie.

Femeia deschise încet uşa unuia dintre dormitoare. O fetiţă mulatră de vreo cinci ani stătea în pijama, întinsă de-a latul patului, ţinîndu-şi o pernă colorată peste cap şi urechi. Lîngă pat era o revistă cu păpuşa Barbie, deschisă la o ilustraţie cu caleşti.

Maria întinse mîna şi-i luă fetiţei perna de pe cap.

– Mami! Ce-i cu tine aşa devreme acasă?

Femeia zîmbi.

– E o poveste lungă, Juanita. Ai mîncat ceva azi?

Fetiţa încuviinţă.

– Da, mami, cu tine, dimineaţă.

Maria dădu ochii peste cap.

– Lasă ce-a fost dimineaţă. Cereale cu lapte şi-un pahar cu suc de portocale. Asta nu-i mîncare. Ţi-a făcut Lenny ceva de mîncare la prînz?

Juanita clătină din cap.

– Nu, şi nici n-a vrut să se joace cu mine. Ai zis că vacanţa e pentru copii ca să se joace, şi Lenny e în vacanţă, dar nu vrea să ne jucăm.

– OK, o să vorbesc cu el.

– Şi, mami, de ce ascultă zgomotul ăsta?

Maria rămase fără răspuns. Prin perete răzbătea acum glasul sumbru al unei chitare bas.

– Tati îi dădea voie. Tati îţi dădea şi ţie voie să faci ce vrei, să te joci cum vrei şi să asculţi ce muzică îţi plăcea în camera ta.

Juanita ridică spre ea o privire rugătoare.

– Da, mami, dar zgomotele astea fioroase sunt muzică?

– Poate că asta e muzica preferată a lui Lenny, spuse Maria fără prea mare convingere.

Ieşi pe coridor, apoi intră alături, în camera lui Lenny.
Băiatul, în vîrstă de vreo opt ani, ţopăia în pat şi scutura din cap, mimînd un solo la chitară. Pe ecranul televizorului dat la maximum, nişte mongoloizi cu bărbi rare şi cu plete făceau cam acelaşi lucru, dar în bătaia unor reflectoare cu ultraviolete. În lumina aceea spectrală, dinţii le luceau ca unor vampiri. Ochii le sticleau sălbatic.

– Lenny!

Băiatul continuă să ţopăie. Pe pereţi şi pe tavan, în postere lipite strîmb, se vedeau aceiaşi mongoloizi în diferite ipostaze şi o siglă cu litere pline de cîrlige împletite: Shoot 2 Kill.

– Lenny!!

Copilul aruncă o privire peste umăr şi rămase locului, pe patul răvăşit. Maria luă telecomanda de lîngă televizor şi-l închise.

– Ce-i debandada asta aici?

– Credeam că eşti la serviciu...

– Şi ce dacă eram la serviciu? De ce trebuie s-o torturezi pe Juanita cu mizeria asta?

– Da' n-o torturez, protestă Lenny. Ea stă în camera ei, poate să asculte ce vrea.

– Ai văzut-o cum stă în camera ei? întrebă Maria. Stă cu perna pe cap, pentru că tot zgomotul se aude prin perete. Ce-i dezordinea asta? De ce n-ai făcut curat la tine-n cameră? I-ai dat ceva de mîncare lu' aia mică la prînz?

Băiatul ridică din umeri.

– Are mîncare chinezească.

Femeia îl înşfăcă de tricoul negru inscripţionat cu sigla Shoot 2 Kill.

– Două felii de lămîie în zahăr caramel! Asta-i toată mîncarea chinezească din frigider! Ţi se pare o masă de prînz pentru un copil sănătos de cinci ani sau te aştepţi să trăiască numai cu suc de portocale?!

Lenny înghiţi în sec.

– Nici eu n-am mîncat nimic la prînz...

– Asta nu-i o scuză ca s-o înfometezi şi pe ea! Nu poţi să-i încălzeşti nişte supă sau tocană? La ce-am luat cuptor cu microunde?!

Privi împrejur, tremurînd de furie, şi smulse un poster de pe perete, apoi începu să-l sfîşie în bucăţi. Fîşii colorate de coală cretată îşi luară zborul prin cameră, ca penele unei păsări exotice.

– Aş fi vrut să creşti, şi uite că în loc să te porţi responsabil, te-au apucat la opt ani mofturi pe care trebuia să le ai la şaisprezece.

Trase discul optic din unitatea de sub televizor şi, cu un efort vizibil, îl îndoi şi-l sparse. Băiatul încercă s-o împiedice, dar Maria îl îmbrînci înapoi în pat. Azvîrli cioburile de plastic pe jos.

– Vrei dezordine, na dezordine! În loc să ai grijă de sora ta, dai din cap la mongolii ăştia.

– Uzbeci.

– Ce?!

Lenny îşi şterse o lacrimă de pe obraz şi-şi trase nasul.

– Uzbeci. Sunt din Uzbekistan.

– Uzbekistan, Afghanistan, nu mă interesează! O să am foarte mare grijă ce faci de-acum încolo.

– Păi nu te duci la serviciu?

– Uite că mulţumită noii administraţii federale şi reducerilor de buget, nu mă mai duc la serviciu pentru că de azi s-a desfiinţat agenţia.

Abia atunci băiatul se sperie cu adevărat.

– Ţi-ai pierdut serviciul, mami?

Maria îi evită privirea.

– Asta e. Nu numai eu. Suntem o mulţime de agenţi în situaţia asta. S-a terminat cu federaţia şi uite că se termină şi cu agenţiile federale.

– Şi ce ne facem, mami? Ce facem cu creditul ipotecar? O să rămînem pe drumuri?

Femeia se aşeză pe pat, peste cuvertura mototolită şi fîşiile de hîrtie colorată.

– Nu ştiu. Caut eu ceva şi n-o să rămînem pe drumuri.

Se uită împrejur, derutată.

– Hai să te ajut să strîngi. Îmi pare rău pentru poster.

Lenny îşi trase nasul din nou.

– Tati nu mi-a rupt niciodată posterele din cameră. Şi discul era cu ultimul lor album în concert, Velvet Tyrrany.

Maria încercă să înghită nodul care i se ivise în gît.

– Îmi... Îmi pare rău...

Îşi privi copilul dezolat, care adunase de pe jos cioburile discului optic.– Şi mie mi-e dor de Sam. Hai să strîngem aici.

(Ediţia electronică gratuită a romanului Gangland poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută! )