Jack Womack – "Elvissey" (1993)

În septembrie 2002, mulţumită lui Daniel Măndiţă şi foştilor lui colegi de la Books Unlimited, am primit Elvissey de Jack Womack. Cumva, romanul acesta mi s-a părut, înainte de a-l citi, ceva mai puţin atrăgător decît celelalte, poate pentru că era cu vreo sută de pagini mai gros decît oricare altă carte din seria Ambient. Şi iată ce am aflat cînd l-am citit:

La mai bine de cincisprezece ani după evenimentele din Terraplane, Judy (cunoscută mai întîi sub numele de Avalon, dar căreia acum toţi angajaţii Dryco îi spun "Doamnă") plănuieşte să le dea lovitura de graţie tuturor bisericilor lui Elvis. Ca urmare, decide să-i trimită în lumea paralelă pe care o vizitaseră Luther Biggerstaff şi Jake pe protagonista-naratoare Isabel Bonney şi pe soţul ei, John, actualul şef al securităţii Dryco. Misiunea lor este să-l găsească pe Elvis Presley al lumii paralele.

Iz şi John călătoresc într-un 1954 unde s-au împlinit unele dintre visurile cele mai îndrăzneţe şi unele dintre coşmarurile cele mai sumbre ale primei jumătăţi a secolului al douăzecilea. Atunci cînd îl găsesc, Elvis tocmai îşi omorîse mama, iar călătoria lor înapoi spre casă este presărată cu brutalităţi şi crime. Adolescentul Elvis chiar încearcă s-o violeze pe Isabel, iar aceasta trebuie să-l ţină sub control pe John, care cu dragă inimă l-ar ucide pe agresor.

Revenirea în lumea Dryco inversează rolurile, căci Elvis e acela supus şocului cultural. Poate cel mai traumatizant este pentru el să asculte înregistrări cu cîntecele celuilalt Elvis, cel ce trăise cu mult timp în urmă în lumea dominată de corporaţia Dryco. Iar eforturile celor de la departamentul de publicitate de a-l face pe adolescent să arate ca idolul adult şi obez cu care sînt familiarizaţi admiratorii nu-l ajută cu nimic pe noul-venit.

La un festival Elvissey din Londra, Dryco pune la punct un spectacol grandios în care Elvis ar trebui să cînte şi să încînte hoardele de admiratori. Din păcate, tentativa eşuează, iar Elvis o convinge pe Iz să-l ducă înapoi în lumea paralelă, unde Al Doilea Război Mondial încă nu s-a încheiat pentru Marea Britanie, iar rachetele de tip V2 bombardează în continuare Londra.

În final, Judy o concediază pe Iz şi-i revocă privilegiile, iar John, măcinat de suspiciunea că Iz poartă copilul lui Elvis, nu al lui, îi propune soţiei sale să se sinucidă împreună. Iz preferă să nu-l urmeze, căci se simte responsabilă pentru copilul păstrat pînă atunci cu mari sacrificii.

Cu Elvissey, Jack Womack reuşeşte să extindă lumea Ambient în zone interesante. Astfel, Biserica lui Elvis şi cultul paralel al Divinităţii, abia schiţate în romanele Ambient, respectiv Heathern, capătă aici importanţa unor fenomene sociale majore. Biserica a lui Elvis, cel puţin, s-a ramificat într-o puzderie de culte (Prearmatiştii, Cetele din Memphis, Scuturaţii, Zguduiţii şi Legănaţii, Gracelandienii, Vegasienii, Gladyseenii, Biserica lui Now or Never şi nenumăraţi alţii) ale căror aderenţi sînt comparaţi de protagonistă cu lăcustele: cîte unul sau doi - inofensivi; în număr mare - devastatori. Acesta ar fi motivul pentru care Judy ar dori să-i pună sub control.

Tentativa ei eşuează însă pentru că Jack Womack ne arată într-un mod foarte convingător contrastul dintre hoardele de fani şi fenomenul mediatic Elvis, pe de o parte, şi tînărul cu voce minunată dar fără educaţie, valori morale ori direcţie în viaţă, pe de altă parte. Faţă de fenomenul cu adevărat global al adoratorilor lui Elvis (care include bulgari îmbrăcaţi ca Elvis, sau femei care şi-au lipit păr pe piept şi perciuni pe faţă ca să semene cît mai bine cu idolul lor), adevăratul Elvis apare neînsemnat, iar mulţimile care se roagă de ani de zile pentru revenirea lui îl iau în drîdere atunci cînd li se arată în finalul romanului.

Ceva mai sus am amintit împlinirea unor visuri şi coşmaruri în lumea paralelă al cărei timp curge mai încet. Printre ele se numără pe de o parte sisteme uluitoare de şosele pe care circulă bolizi aerodinamici, iar pe de altă parte sugestii persistente că rasismul din Terraplane a fost împins la extrem. Ca rezultat populaţia de culoare din Statele Unite a fost supusă unui genocid. Au mai rămas cimitire cu inscripţii funerare care protagonistei îi sună asemenea reclamelor la aparatele Burma Shave, cimitire pe care albii plănuiesc să le distrugă unul cîte unul. Iar Isabel se întreabă obsesiv "Unde sînt oamenii mei? Unde e poporul meu?" căci persoanele de culoare au dispărut pînă şi din cărţile de istorie,

Ca o metodă de a asigura succesul misiunii, Leverett, conducătorul diviziei Dryco pentru proiecte noi, insistă ca Iz şi John să fie supuşi unui tratament medicamentos pentru albire. Pe parcurs, Iz descoperă că medicamentele nu numai o albesc, dar sînt şi cancerigene. Iar Leverett îi dă lui John şi pastile care anulează tratamentul de "rebunare" prin care trec gărzile Dryco, crescîndu-i agresivitatea şi împingîndu-l la distrugerea căsniciei, la violenţă fizică şi în cele din urmă la sinucidere. Strategia ascunsă a lui Leverett duce la succesul misiunii în lumea paralelă, însă suferinţa pe care o cauzează este enormă şi ireparabilă.

Judy, prietena şi protectoarea lui Iz, se dovedeşte a fi la fel de calculată, rece şi nemiloasă în conflictul cu Leverett. Dacă misiunea în lumea paralelă oferă un prilej pentru distrugerea profesională a lui Leverett, Judy e dornică să-i rişte sănătatea şi viaţa lui Iz, iar după înfrîngerea şi moartea competitorului, "Doamna" care conduce Dryco în numele lui O'Malley o concediază pe cea care i-a adus victoria pentru că Iz şi-a luat libertatea de a-l duce pe Elvis înapoi în lumea de unde venise.

Dincolo de aceste evenimente şi relaţii, cele două lumi paralele capătă mai multă consistenţă şi contur. Un exemplu este satira la adresa artei postmoderne pe care Jack Womack o realizează sub forma artei fetale postambient. "Artiste" precum Tanya expun în galerii de artă fetuşi mutanţi pe care i-au pierdut prematur. Cînd Iz anunţă că a rămas însărcinată, Tanya insistă să-i transforme copilul nenăscut în artă postambientală. Iar alt exemplu este Marea Britanie a lumii Dryco, în care există un oribil Monument Thatcher (care nu îi este dedicat lui Thatcher Dryden) şi unde Complotul Prafului de Puşcă a ajuns să fie sărbătorit nu cu focuri de artificii sau cu momîi Guy Fawkes de paie, ci cu automobile-capcană şi cu oameni care ard de vii.

Tot la sporirea consistenţei seriei Ambient contribuie şi trimiterile care se fac în romanul Elvissey la romanele anterioare. Astfel, pe parcurs apar Seamus O'Malley, Enid şi Avalon/Judy din Ambient, Luther Biggerstaff şi soţia sa din Terraplane, portrete ale lui Joanna şi ale familiei Dryden din Heathern, ca şi cartea de aforisme "Knifelife" scrisă de Jake, mentorul gărzilor Dryco, ori religia lansată de Lester Macaffrey. Cu toate astea, sau poate tocmai din cauza abundenţei de sugestii, trimiteri şi elemente de fundal, Elvissey lasă impresia că e o carte mai lungă şi mai lentă, cu mai puţină acţiune şi mai puţin suspans. Din fericire, i-au urmat Random Acts of Senseless Violence şi Going Going Gone. Dar despre acestea am să vă povestesc altă dată.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)