Jack Womack - "Ambient" (1987)

În 1996, pe cînd mă documentam pentru lucrarea de licenţă, am constatat că fenomenul cyberpunk era mai mare decît mă aşteptam, şi cu siguranţă cuprindea mai mult de cinci autori. Răsfoind Enciclopedia Science Fiction de John Clute şi Peter Nicholls, pe care o luasem cu împrumut de la domnul Cristian Lăzărescu, am aflat de un anume Jack Womack care scrisese o serie de romane cu acţiunea plasată într-un viitor apropiat. Pe atunci erau patru, seria urma să se oprească după al cincilea, şi din fericire în cele din urmă au ajuns să fie şase.

După ce am citit şi cîteva recenzii pe Internet, am hotărît să fac o încercare cu primul volum din serie, Ambient, pe care l-am achiziţionat în 2001 cu ajutorul domnului Daniel Măndiţă şi a fostelor sale colege de la firma Fides. Am citit primele pagini şi nu m-am mai putut opri decît la ultima. Şi am să vă spun de ce.

Naratorul-protagonist, Seamus O'Malley, este şeful securităţii unei super-corporaţii, Dryco, şi în acelaşi timp garda personală a administratorului ei, Mister Dryden. O'Malley îi însoţeşte pe Dryden şi pe amanta acestuia, Avalon, la cumpărături în Manhattan, ceea ce implică umilirea şi torturarea vînzătorilor, la birou, unde ocazional se primesc bombe artizanale, şi la negocieri, în care funcţionarii superiori se luptă ca nişte gladiatori. Dryden administrează afacerile Dryco din Manhattan, dar în acelaşi timp plănuieşte să-l asasineze pe tatăl său, proprietarul companiei, pentru că acesta preferă să investească în Bronx.

În ciuda postului important pe care-l ocupă, O'Malley locuieşte într-un cartier sărac, Zona Crepusculară, împreună cu sora sa, Enid. Aceasta face parte din contracultura Ambient, ai cărei membri practică mutilarea voluntară.

În seara următoare, O'Malley îl însoţeşte pe Dryden la o petrecere dată de Dryden senior, unde atracţiile sînt biserica lui Elvis, sadomasochism cu fete abia ajunse la pubertate şi vînătoare de imigranţi. Dimineaţă, protagonistul plasează plastic exploziv sub biroul lui Dryden senior, apoi pleacă împreună cu Avalon, iar aceasta îi mărturiseşte că a setat detonatorul cu o oră mai devreme, în speranţa că îl va ucide şi pe fiu împreună cu tatăl. După ce sînt urmăriţi, cei doi ajung acasă la O'Malley, constată că locuinţa este supravegheată, iar dimineaţă fug pe acoperişuri, pe jos, cu o maşină şi cu metroul. În cele din urmă ajung la o întrunire de ambienţi, iar Enid şi iubita ei îi duc la un apartament sigur, unde cei doi petrec noaptea.

Dimineaţă, O'Malley descoperă că Avalon lipseşte, în schimb pe pat este o carte de vizită a lui Dryden. Contactează nişte militari locali şi cu ajutorul lor ajunge din nou la biroul lui Dryden, unde îi ucide garda de corp şi-l presează pe fostul său şef să-l ajute. Decît să-şi confrunte tatăl, care stăpîneşte o putere teribilă, deocamdată neelucidată, Dryden preferă să se otrăvească.

Lipsit de aliaţi, O'Malley merge la Dryden senior, unde o regăseşte pe Avalon, şi încearcă să blufeze. Dryden îl invită să identifice pretinsul secret într-un fişet plin cu documente confidenţiale, apoi îl duce într-un cartier numit Ţara Minunilor pentru a face cunoştinţă cu inteligenţa artificială a corporaţiei Dryco, Alice. O'Malley află cum Dryden senior şi-a ucis soţia, dar preţul cunoaşterii este enorm. Dryden vrea ca Seamus să devină supraveghetor în Ţara Minunilor. Pentru a descuraja un refuz, îi arată oameni deformaţi prin tratamente hormonale, inclusiv pe sora lui, Enid, care acum are sindromul lui Korsakov.

Alice îi spune însă şi sursa puterii lui Dryden: arme nucleare pe orbită, conectate la un dispozitiv portabil. Avalon îl împuşcă pe plutocrat, iar dispozitivul, împreună cu corporaţia Dryco, îi revin lui Seamus O'Malley.

Dacă ar fi fost dezvoltată de un om lipsit de imaginaţie şi talent, intriga aceasta ar fi devenit poate un roman de duzină, numai bun de uitat în tren. Jack Womack a folosit însă un număr de procedee literare care transformă Ambient într-o carte memorabilă.

Primul lucru pe care trebuie să-l menţionez aici este limbajul. Probabil aţi remarcat deja cum limbajul se modifică încet şi ireversibil de la un deceniu la altul. Jack Womack creează în Ambient nu unul, ci două limbaje noi, unul folosit în corporaţia Dryco pentru derutarea concurenţei, celălalt specific contraculturii Ambient. Jargonul Dryco este o satiră la adresa jargoanelor deja existente în anii '80, precum cel al avocaţilor sau al afaceriştilor yuppie, dar în acelaşi timp un pas evolutiv plauzibil. Spre exemplu, OK (despre care se spune că la origine era semnătura unui controlor de calitate de la uzinele Ford, Otto Kaiser) devenise în administraţia Reagan A-OK, adică OK de nota zece. Womack face pasul următor, iar Dryden şi angajaţii lui spun A-O. Flexibilitatea limbii engleze e împinsă la extrem, adjective şi substantive devin verbe, prescurtările şi acronimele abundă. Dryden şi anturajul său vorbesc jargonul acesta orwellian cu naturaleţe, iar cititorii înţeleg ce şi cum pot, ca nişte începători care au intrat din întîmplare la un curs pentru avansaţi.

Ambienţii, pe de altă parte, folosesc o combinaţie muzicală de dialect jamaican şi engleză renascentistă cu urme de pentametru iambic. E reversul medaliei, un limbaj criptic nu prin prescurtare, ci prin abundenţa barocă a figurilor de stil şi prin sintaxa aproape shakespeareană.

Şi, pentru ca impactul să fie deplin, naraţiunea în sine foloseşte o combinaţie a celor două ipotetice jargoane. Prima pagină este năucitoare, la fel ca paragrafele introductive din Count Zero. Apoi, treptat, din discursul dens şi opac încep să se ivească înţelesuri, iar după primele cîteva capitole cititorii au senzaţia că au învăţat o limbă străină. Efectul este magistral, asemănător întrucîtva cu prima lectură a romanului Zgomotul şi furia de William Faulkner. În privinţa limbajului folosit, Ambient a mai fost comparat pe bună dreptate cu cărţile lui James Joyce şi cu Portocala mecanică de Anthony Burgess.

Al doilea element care merită luat în discuţie este lumea ficţională. Ambient se petrece în poate cea mai sumbră şi violentă lume imaginară din cîte apar în genul cyberpunk. Efectul de seră a dus la topirea calotelor glaciare, în Long Island are loc un război de uzură între civili şi armata Statelor Unite, şomajul şi criminalitatea în Manhattan au atins cote de neînchipuit, iar conducătorii acestei lumi, precum Dryco tatăl şi fiul, duc o viaţă atît de scandaloasă încît clanul Tessier-Ashpool pare domestic prin comparaţie. Fiecare pagină a cărţii este saturată cu acţiuni şi detalii de o violenţă suprarealistă, stranii şi monstruoase, venite parcă din benzile desenate ale lui Frank Miller.

Lumea aceasta dominată de violenţă şi iresponsabilitate nu a fost imaginată accidental, ci este extrapolarea satirică a unor tendinţe ce au apărut în societatea americană în intervalul 1980-1992. Reducerea cheltuielilor bugetare pentru servicii publice precum sănătatea, învăţămîntul, siguranţa publică şi locuinţele a dus la consecinţe sociale pe care scriitorii cyberpunk le-au sesizat, extrapolat şi folosit în cărţile lor. Jack Womack a făcut acest lucru cu o asemenea intensitate încît lumea sa imaginară rămîne în memoria cititorilor ca o experienţă de neuitat.

Poate de aceea William Gibson a dat următoarea declaraţie: "Dacă ai lăsa personajele din Neuromancer în Manhattan-ul lui Womack, ele s-ar prăbuşi ţipînd şi ar suferi căderi nervoase." Cuvintele pot părea extravagante, însă redau cu precizie efectul cărţii. La sfîrşitul romanului Ambient, mi-am revenit doar după un timp, iar pentru reajustarea la viaţa de zi cu zi mi-a trebuit ceva asemănător unor tabele de decompresie. Cu greu mi-aş fi putut închipui că Womack ar fi avut cum să poarte lumea sa imaginară într-o direcţie şi mai surprinzătoare. Apoi am citit Terraplane, dar despre asta am să vă povestesc cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)