Jack Womack - "Going, Going, Gone" (2000)

În primăvara anului 2002, Bogdan Tudor Bucheru mi-a adus cadou din Statele Unite romanul Going, Going, Gone, ultimul din seria Ambient. O vreme m-am perpelit pe lîngă carte, iar în cele din urmă am citit-o în februarie 2004, după ce parcursesem celelalte volume din serie. Mi-a părut bine că nu m-am grăbit şi că am citit-o abia la urmă. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

În anul 1968 al lumii paralele, Walter Bullitt este un narator-protagonist cu cîteva probleme neobişnuite. Una ar fi că lucrează în calitate de colaborator cu agenţii de informaţii ale Statelor Unite, mai precis testează efectele substanţelor psihedelice şi halucinogene pe care ulterior agenţiile le vor folosi în activitatea de spionaj. Pardon, culegere de informaţii.

Altă problemă este că agenţi guvernamentali numiţi Bennett, Hamilton şi Frye vor să-l implice pe Walter într-un complot contra familiei Kennedy. O alta este că Bullitt vede periodic două fantome străvezii, o fată şi un bărbat în costum, care îi cer ajutorul. Şi, nu în ultimul rînd, la un concert Velvet Underground, Walter face cunoştinţă cu două fete, Eulie şi Chlojo, care sînt foarte interesate de cele două fantome şi de relaţia lui Walter cu acestea. Pentru ca tacîmul să fie complet, Eulie şi Chlojo folosesc un jargon de neînţeles pentru Walter, iar eforturile lor de a vorbi jive duce uneori la rezultate amuzante.

Cum Walter nu vrea să se amestece în treburile familiei Kennedy, refuză oferta agenţilor şi încearcă să-şi diversifice activitatea, oferind droguri unui cult, Dinamurile Personalităţii. Dar ritualurile lor sînt atît de agresive încît Walter ajunge să accepte oferta agenţilor. Aşa află de la ei şi de la un nazist refugiat, Hermann Sartorius, despre cel de-al cincilea frate al familiei Kennedy, James, care împărtăşeşte cu Walter pasiunea pentru înregistrări vechi cu muzica negrilor şi pe care agenţii vor să-l folosească într-un complot.

Eulie şi Chlojo apar din nou, iar într-un incident cu nişte constructori Chlojo îi retează unuia o mînă şi Walter este dus la poliţie. Bennett îl eliberează, apoi Walter se întîlneşte cu o fostă iubită, Trish, şi în cele din urmă ajunge să-l cunoască pe Jim Kennedy. Acesta a avut probleme grave din cauza alcoolului, şi de doi ani nu a mai băut.

Eulie îi explică lui Walter despre cele două fantome - o savantă rusă şi Jake, fostul şef al securităţii Dryco - după care dispare în Central Park. Apoi, Walter află de la agenţi că planul este să-l împingă pe Jim Kennedy să-l ucidă pe fratele său, Bobby, pentru a-l opri din cursa prezidenţială. În spatele acestei conspiraţii sînt ceilalţi membri ai familiei Kennedy.

În aceeaşi seară, Walter îl lasă pe Jim în compania lui Trish, într-un local, iar el acceptă să le urmeze pe Eulie şi Chlojo la biroul lor, însă mai întîi le cere să-l însoţească la o întrunire a Dinamurilor. Din păcate, Chlojo reacţionează la comportamentul agresiv ale Dinamurilor, şi urmează un măcel în toată regula. Poliţiştii o ucid pe Chlojo, iar Eulie îl duce pe Walter în lumea Ambient, la sediul Dryco, unde corporaţia a ajuns să fie condusă de fiica lui Isabel sub îndrumarea "bunicii" sale adoptive, Judy.

Un dezastru de proporţii loveşte această lume, poate pentru că prezenţa lui Jake în zona care desparte universurile paralele le face să se apropie treptat, iar Eulie şi Walter se refugiază înapoi în lumea protagonistului, unde Jim Kennedy a maltratat-o pe Trish, iar ca urmare Bobby Kennedy s-a retras din campania electorală. Agenţii guvernamentali îi capturează pe Eulie şi Walter, devastează apartamentul protagonistului şi ameninţă să-i ucidă pe cei doi. Jake se materializează şi-i salvează pe protagonişti, dar e rănit mortal.

Apoi cele două lumi fuzionează, iar Walter se pomeneşte căsătorit cu Eulie, şi scriitor. Şi povestea (nu) se încheie aici.

Despre Jack Womack am aflat în 1996 din ediţia tipărită a Enciclopediei Science Fiction de John Clute şi Peter Nicholls. Autorii erau de părere că seria Ambient, din care la data publicării enciclopediei apăruseră patru romane, avea multă energie, însă nu neapărat şi finalitate. Cîţiva ani mai tîrziu, după apariţia volumului al cincilea al seriei (care se presupunea a fi ultimul) şi respectiv a versiunii CD-ROM a enciclopediei, Clute şi Nicholls erau în continuare de aceeaşi părere. Iar seria Ambient părea să se fi încheiat...

Din fericire, în anul 2000 a apărut Going, Going, Gone. Şi lucrurile s-au schimbat în multe privinţe.

În primul rînd, s-a schimbat punctul de vedere. Povestea din ultimul roman al seriei nu mai este spusă de un personaj din lumea Ambient, precum Seamus O'Malley sau Joanna sau Lola, ci de un locuitor al lumii paralele. Şi ce mai locuitor!

Walter Bullitt este echivalentul din anii '60 al lui Philip Marlowe din romanele lui Raymond Chandler. Dacă Marlowe acţiona în perioada prohibiţiei şi încălca atît legea cît şi bunele moravuri bînd alcool la orice oră din zi şi din noapte, Walter Bullitt trăieşte în anii '60 şi încalcă legea exprimentînd cu substanţe halucinogene, ba mai este şi plătit de autorităţi pentru asta. Şi pe parcurs, în maniera lui Marlowe, îi ofensează pe mulţi cu glume seci şi replici sarcastice.

Mai mult, Walter nu încalcă o singură lege sau normă socială. În Going, Going, Gone, sugestiile din Elvissey referitoare la exterminarea persoanelor de culoare din America lumii paralele sînt aprofundate. Walter a auzit zvonuri că genocidul a fost comis cu ajutorul expert al naziştilor fugiţi din Europa la începutul anilor '50, după căderea celui de-Al Treilea Reich şi extinderea Uniunii Sovietice. Iar represiunile continuă, cu echipe care fac analize de sînge şi cercetează arhivele în căutarea celor care au un strămoş negru, oricît de îndepărtat. Şi Walter este unul dintre cei care ar putea avea de suferit din această cauză.

Relevante în această direcţie sînt două episoade din roman. Unul dintre ele are loc la sfîrşitul capitolului al şaselea, cînd Eulie, Chlojo şi Walter vizitează un muzeu de istorie naturală din Central Park. Vizitatoarele din lumea Ambient sînt impresionate pînă la lacrimi de mamiferele mari, pentru că nu mai există în lumea lor. Walter are aceeaşi reacţie intensă faţă de un războinic african Masai, pentru că nu mai există în lumea lui.

Celălalt aspect este difuz, răspîndit în fundalul întregului roman. Dacă în Elvissey o urmă a populaţiei afro-americane o reprezintă cimitirele (şi morţii sînt la fel de segregaţi ca şi viii), în Going, Going, Gone alte urme ale lor, mult mai elocvente, sînt discurile cu muzică jazz, blues, negro spiritual sau rock'n'roll. Walter colecţionează şi păstrează aceste discuri cu o pasiune obsesivă, iar această pasiune de cunoscător îl ajută să se împrietenească cu James Kennedy. Informaţiile despre discuri, menţionate în treacăt pe aproape fiecare pagină, fac cu atît mai intens sentimentul de pierdere pe care îl au cititorii la final, cînd nazistul Sartorius îi distruge întreaga colecţie protagonistului.

Pe de altă parte, întreaga perioadă a anilor '60 din lumea noastră apare distorsionată ca într-o serie de oglinzi ciudate. Unele elemente sînt identice, precum interesul pentru muzica rock, formaţia Velvet Underground, poetul W. H. Auden, recrutările forţate pentru războiul din Vietnam sau pasiunea unor tineri pentru experimente cu substanţe psihedelice.

Alte elemente sînt distorsionate. Familia Kennedy are cinci fraţi, nu patru. Tatăl lor, Joe, este un şef al mafiei irlandeze. Joe junior conduce studiourile Paramount. John e ziarist de elită la Washington Post. Ted e cardinal în Boston. Bobby s-a lansat în politică. Iar James, oaia neagră a familiei, a fost exilat în New York. Fireşte, nici în lumea paralelă Lee Harvey Oswald nu a stat degeaba în 1963. Dar, ca în bancul despre Radio Erevan, nu a fost în Dallas, ci în New Orleans. Şi nu l-a împuşcat pe preşedintele John F. Kennedy, ci pe preşedintele Richard Nixon.

Alte elemente lipsesc. Pe lista aceasta intră mişcarea hippie, cu protestele politice şi atitudinea anti-establishment, vara iubirii (chiar 1968, dacă nu mă înşeală memoria), protestele feministe cu sutiene arse în public, şi, nu în ultimul rînd, televiziunea. Lumea lui Walter este într-un fel mai săracă, iar serialele gen I Love Lucy nu există decît în forma radiofonică.

Apoi, dincolo de încheierea celui de-al şaselea roman, oglinzile năstruşnice ale imaginaţiei autorului basculează, şi cititorii află dintr-un post-scriptum în format de dicţionar ce s-a întîmplat cu principalele personaje ale seriei Ambient în lumea cea nou-creată - care ar putea fi chiar a noastră. Unele n-au fost deloc, altele prosperă, iar unul seamănă suspect de mult cu însuşi autorul Jack Womack. Procedeul acesta al trecerii în revistă îmi este cunoscut, drag şi de folos, şi în sinea mea îl numesc "ieşirea la rampă a actorilor". Numai că nu toţi actorii lui Womack sînt umani. Unul este ALICE, inteligenţa artificială care a dus la ridicarea, supremaţia, apoi decăderea corporaţiei Dryco. Dar pentru ALICE va trebui să deschid o secţiune separată...

Probabil aţi remarcat deja, urmărind recenziile din acest blog, că lumile imaginare cyberpunk sînt înrudite, iar temele şi motivele au tendinţa să migreze de la un autor la altul. Întrebat pe care dintre imitatorii săi îi apreciază cel mai mult, William Gibson a răspuns că îl respectă pe Jack Womack pentru că, în loc să imite sau să preia, a reinventat genul cyberpunk de unul singur.

Dar genul acesta se bazează în bună parte pe remixare şi colaj.

Aşa se face că un frigider defect care se plînge în Ambient cu voce umană că a fost lăsat cu uşa deschisă are o apariţie episodică în Virtual Light de William Gibson.

Şi că romanele din seria Ambient au pe copertă recomandări din ce în ce mai călduroase semnate de acelaşi William Gibson. Şi de Bruce Sterling.

Şi că în Elvissey se spune povestea unei femei din echipele de securitate Dryco, echipată cu lame retractabile sub unghii, care a ajuns să nu mai poată stăpîni implanturile şi în cele din urmă s-a sinucis.

Şi că în epilogul seriei Ambient, "În lumea cea nouă", ALICE este o sclipire în ochii unui programator C++ care locuieşte în maşina sa în Menlo Park şi care a citit Neuromancer de mult, mult prea multe ori.

Şi că William Gibson i-a dedicat lui Jack Womack unul dintre cele mai recente romane ale sale, Pattern Recognition. Iar relaţiile de prietenie dintre scriitorii cyberpunk nu se opresc aici, pentru că Gibson a arătat la fel de multă simpatie şi pentru John Shirley. Dar asta e altă poveste.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)