"Icre negre" (din romanul "Gangland")

Nathaniel Murdoch o privea dintr-o interfaţă veche, plată, ca un ecran de cinematograf de la mijlocul secolului precedent. Perspectiva era ciudată, căci împrejurul figurii lui, care acoperea o bună parte din ecran, se vedeau copaci înălţîndu-se spre cer. Era aproape ca şi cînd Maria ar fi stat întinsă pe iarbă sau pe o bancă într-un parc, cu necunoscutul acela bărbos lîngă ea, inconfortabil de aproape.

Apoi imaginea se mototoli, iar Murdoch întinse o palmă uriaşă, murdară, şi o netezi la loc.

– Scuze. Bate vîntul destul de tare azi şi-mi ghemuieşte laptop-ul.

– De ce nu foloseşti funcţia de rigidizare? întrebă Maria nedumerită.

Murdoch zîmbi, cu aerul că se scuza din nou.

– S-ar putea să se fi şters din greşeală cînd s-a mai făcut curăţenia automată prin fişiere, şi acum ar trebui să reinstalez sistemul.

– Şi...? Reinstalezi sistemul, decît să te chinui aşa.

Murdoch se scărpină în barba încîlcită care-i acoperea faţa.

– Nu cred că mai am kit-ul de instalare. În fine... N-are importanţă, merge şi aşa.

Femeia simţea că ceva era foarte nelalocul lui. Murdoch avea figură de om inteligent, dar părea nebărbierit şi nespălat de cel puţin o lună. Purta costum bleu-marine şi cravată, dar cămaşa era murdară, ba chiar de-a dreptul neagră la guler. Laptop-ul părea să fie un model costisitor, dintre cele foarte subţiri şi flexibile, dar Murdoch nu avea kit-ul de instalare al sistemului de operare, şi foarte probabil nici creditul necesar ca să descarce kit-ul din reţea.

Maria se simţi ca şi cînd ar fi fost la plimbare pe un lac îngheţat şi ar fi auzit gheaţa pîrîind.

– Poate... am sunat într-un moment nepotrivit? încercă ea să-şi croiască drum spre o încheiere diplomatică. Revin cu altă ocazie.

– E un moment la fel de potrivit ca oricare altul, o asigură Murdoch. Chiar dacă revii cu altă ocazie, tot aici mă găseşti, iar laptop-ul probabil tot fără funcţia de rigidizare o să fie. L-aş prinde la colţuri cu nişte pietre, dar mi-e că-l sfîşie vîntul.

Maria îşi luă inima în dinţi.

– Poate n-am găsit persoana potrivită? Îl căutam pe Nathaniel Murdoch, consultant software.

– Şi l-ai găsit, o asigură el. E drept că de vreo şase luni am statut de freelancer, dar tot consultant software se cheamă că sunt.

– Sunteţi cumva în pauza de prînz?

Pusese întrebarea mai mult ca să păstreze aparenţele. Murdoch zîmbi strîmb, iar în barbă îi sclipiră cîţiva dinţi galbeni.

– Poţi să-i zici şi aşa. Sunt în pauza de prînz de aproape patru luni.

Maria închise ochii. O lua ameţeala.

– Şi... pentru ce ai sunat, Maria?

Deschise ochii. Bărbosul privea preocupat undeva în stînga ei, atingînd din cînd în cînd ecranul cu un deget sau două. Unghiile îi erau lungi şi îndoliate.

– Maria Conchita Alonzo. Inspector federal şef. Fost, începînd de azi-dimineaţă. Lasă-mă să ghicesc. Ai luat la rînd toate numele din agendă ca să-i întrebi pe cunoscuţi dacă te pot ajuta să-ţi găseşti un nou loc de muncă.

Femeia strînse buzele, stăpînindu-şi cu greu iritarea. Nu era atît de naivă ca să creadă că numai agenţiile federale şi serviciile secrete aveau programe pentru culegerea datelor despre populaţie, dar se enerva de fiecare dată cînd vedea asemenea programe pe mîna unor persoane fără autorizaţie.

Murdoch zîmbi, etalîndu-şi din nou dantura murdară.

– Hei, e în regulă. Am trecut şi eu pe acolo. Gîndeşte-te la mine ca la o versiune a ta aflată cu şase luni mai încolo pe axa timpului. În prima zi am luat la rînd numele din agendă. Pe urmă am căutat anunţuri în ziare. Ai să vezi.

– De ce ai fi o versiune a mea? Am casă, am familie...

– Cine zice că n-am avut şi eu? Am avut casă, dar era contractată cu credit ipotecar şi cînd am rămas în urmă cu plata mi-a luat-o banca. Am avut familie, dar soţia a intentat divorţ şi mi-a luat copiii şi economiile. Nici n-o învinuiesc. Cine ştie, dacă se întîmpla invers, poate că şi eu aş fi făcut la fel ca ea. Vremurile cînd o familie se ţinea cu un singur salariu s-au dus de mult.

– Poate n-ai avut noroc, zise Maria fără convingere.

– Ce ni se întîmplă nu se cheamă noroc, nu se cheamă ghinion, nu se cheamă karma, răspunse Murdoch pe un ton plin de amărăciune. Se cheamă macroeconomie. Azi dispare federaţia, mîine dispar agenţiile federale, poimîine ajunge în şomaj o armată de agenţi federali.

– Şi tu asta ai păţit? Ai ajuns în şomaj?

– Nu ştiu ce-ţi închipui că e ajutorul de şomaj, zise bărbatul, uşor încruntat, dar conform legislaţiei ţi se taie ajutorul dacă refuzi trei locuri de muncă pe care ţi le oferă serviciul de protecţie socială. Ca urmare, de cum te duci cu cererea pentru ajutor de şomaj, ei îţi oferă trei posturi de neurochirurg, traducător din norsa veche şi înghiţitor de săbii, tu nu le ocupi pentru că nu ai calificarea necesară şi ei îţi taie ajutorul de şomaj încă înainte să ţi-l acorde, cu legea în mînă. Oricum, ţi-am zis deja că am statut de freelancer.

Interfaţa se încreţi din nou, dar Murdoch o netezi la loc.

– Pe de altă parte, dacă ştii unde să cauţi, găseşti o economie paralelă.

– Piaţa neagră?

– Lasă piaţa neagră. Aia e doar motivul pentru care nu colapsează economia vizibilă, oficială. Eu mă refer la o economie interstiţială, dacă vrei, una care nici măcar nu e impozabilă.

Maria ridică o sprînceană.

– Cum să nu fie impozabilă?

– Pentru că nu se bazează pe bani, ci pe favoruri. Să-ţi dau un exemplu. I-am făcut cuiva o favoare şi i-am testat criptarea bazei de date, iar în schimb ea mi-a făcut o favoare şi mi-a trimis un laptop nou. I-am făcut altcuiva o favoare trimiţîndu-i o parolă de acces la o bancă online foarte discretă, iar în schimb el mi-a făcut o favoare şi mi-a trimis icre negre.

– Icre negre?

Bărbosul deschise un borcan de plastic şi-i arătă conţinutul.

– Uită-te aici, dacă nu mă crezi. De azi-dimineaţă mănînc icre negre de cea mai bună calitate. E drept că ar trebui să cerşesc de la careva niţică pîine, ca să nu le mănînc aşa, goale, dar, oricum, sunt icre negre.

– Poate că ar trebui să-i mai faci cuiva o favoare pentru pîine, sugeră Maria.

Bărbatul îi aruncă o privire bănuitoare. Remarca păruse destul de sarcastică, deşi tonul nu fusese.

– În fine, ce vroiam să-ţi arăt este că în toată reţeaua asta de favoruri – şi e o reţea globală – nu au loc nici un fel de transferuri de bani. Şi dacă nu se transferă bani, nici administraţiile de stat nu au ce să impozeze.

– Sună destul de... medieval, zise Maria, neîncrezătoare.

– Comunicarea e globală şi criptată, pachetele vin prin FedEx, majoritatea favorurilor sunt de natură informaţională... Sigur, admise Murdoch cu o sclipire ironică în ochi. Foarte medieval.

– Pe de altă parte, nimeni nu-ţi face favoarea să-ţi plătească chiria, continuă Maria.

Murdoch făcu o grimasă, ca şi cînd femeia i-ar fi atins un nerv.

– Ar implica bani şi prin urmare impozite.

– Am înţeles. Cel puţin am aflat unde nu vreau să ajung. Ăă... Murdoch, după ce termin cu telefoanele o să trec să-ţi aduc o pîine. Să-mi zici unde te găsesc.

(Ediţia electronică gratuită a romanului Gangland poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută! )