"Carul cu fîn" (din romanul "Gangland")

... Şi atinse următoarea plăcuţă, Emmeline Miller, criptanalistă, iar panoul de lemn crescu şi se transformă într-o uşă masivă, lăcuită, şi Maria ciocăni avînd senzaţia distinctă că o dureau încheieturile degetelor de la atîta ciocănit în uşi virtuale, ceea ce i se părea ironic, căci o alegere stilată se dovedea acum propria ei pedeapsă, avînd în vedere că sistemul, sau mai degrabă interfaţa grafică a sistemului cu utilizatorul, îi păruse la început ceva cu mult stil, oarecum retro, ca echivalentul virtual al recepţiei unui hotel victorian cu lambriuri din lemn brun-roşcat şi lămpi de gaz cu abajururi aurii, iar magia grafică a micilor panouri care creşteau şi se transformau în uşi masive o încîntase de-a dreptul, numai că magia aceea îşi avea rostul ei cînd Maria ar fi trebuit să apeleze zece-douăzeci de numere telefonice într-o zi, aşa cum era o zi obişnuită la birou – fusese, se corectă ea – dar în nici un caz nu era interfaţa cea mai eficientă cînd încerca să ia la rînd toate numerele din agendă, iar operaţiunea era cu atît mai obositoare cu cît spectacolul grafic avea nevoie de ceva vreme, oricum, cîteva secunde bune, ca să se desfăşoare în toată splendoarea lui texturală, şi, înmulţit cu cîteva mii de nume listate în agendă, toate acele secunde de animaţie computerizată minuţioasă şi stilată însemnau o infernală pierdere de timp, cu atît mai frustrantă cu cît numerele de telefon, nefiind folosite de luni, sau în unele cazuri chiar de ani de zile, nu mai erau de actualitate şi fie le aparţineau unor persoane complet necunoscute, fie, cum aparent era cazul de faţă cu numărul lui Emmeline Miller, nu îi mai aparţineau nimănui, iar Maria n-ar fi vrut totuşi să renunţe înainte de a fi parcurs întreaga agendă pentru că ştia prea bine că relaţiile personale, cu substratul lor tribal, primau destul de des, mai des decît era oricine dispus să recunoască, în orice caz, faţă de ideea de a afişa un anunţ pentru un post şi a aştepta apoi candidaţii, şi chiar dacă, în ceea ce o privea, mai bine de trei sferturi dintre cei listaţi în agendă nu ar fi încadrat-o în categoria celor cu care aveau relaţii personale, tot prefera să-i caute unul cîte unul şi, în situaţia în care numerele de telefon mai erau de actualitate, să-i întrebe dacă o puteau ajuta să se angajeze, decît să ia la rînd anunţurile cu oferte de muncă din ziare, mai ales că nu avea abonament la nici un ziar şi i se părea o irosire a resurselor, cel puţin deocamdată, să facă abonamente de trei luni la ziare numai ca să cerceteze rubricile cu anunţuri de locuri de muncă timp de cîteva zile, cu toate că ediţiile online erau ceva mai ieftine decît cele imprimate pe hîrtie şi le putea vedea cu cîteva ore mai devreme, dar nu ajunsese acolo, nu deocamdată, şi prefera să privescă uşi virtuale care creşteau şi descreşteau, să ciocănească, de multe ori avînd impresia clară că nu făcea decît să caute acul într-un car cu fîn în care poate că, la urma urmei, nici nu se afla vreun ac, şi cîteodată, frustrant de rar, să constate că i se deschidea uşa – ce uşă era de data asta? Aruncă o privire furişă către plăcuţa de alamă: Nathaniel Murdoch, consultant software – şi că nimerise chiar la persoana pe care o căuta, cu toate că Murdoch, în cazul de faţă, numai a consultant software nu arăta...