"Insectarul numelor uitate" (din romanul "Gangland")

Maria strînse castroanele de plastic şi le puse în maşina de spălat vase. Prin carcasa transparentă, urmări jeturi de săpun lichid şi de apă cum treceau ca nişte fîntîni arteziene în miniatură peste castroane. Juanita răsfoi revista, legănîndu-şi picioarele sub masă. Lenny îi aruncă din cînd în cînd priviri îmbufnate pe sub sprîncene.

Femeia puse apoi castroanele umede pe grătar, la uscat, şi umplu o ceaşcă cu cafea din aparatul Braun.

– Hai în sufragerie, le zise copiilor.

Pe ecranul televizorului din camera de zi, cameleonii fuseseră înlocuiţi de nişte ratoni care cotrobăiau în pubele. Maria lăsă ceaşca de cafea pe măsuţa de sticlă şi căută telecomanda, apoi, cînd o găsi, închise televizorul. Se aşeză pe canapea, cu un picior strîns sub ea, şi sorbi din cafea. Era călduţă şi amară.
Juanita se aşeză la celălalt capăt al canapelei, cuminte şi puţin speriată. Lenny se trînti într-un fotoliu, încruntat, refuzînd s-o privească în ochi pe maică-sa. Între braţele enorme, capitonate ale fotoliului, părea şi mai mic decît era în realitate. Mic şi neajutorat.

– Agenţia s-a desfiinţat, spuse Maria cu voce egală. Asta înseamnă că n-o să mai merg la serviciu. Nu acolo, oricum.

– Şi o să stai cu noi, acasă? întrebă fetiţa.

Maria puse ceaşca de cafea înapoi pe masă. Căută să pară convinsă de ceea ce spunea.

– Cîteva zile, poate. Am primit un cec de la agenţie şi o să ne descurcăm. Pe urmă o să găsesc alt post şi totul o să fie bine.

– Şi dacă nu găseşti? întrebă Lenny. Ce-o să ne facem?

Peste braţele încrucişate ale băiatului, imaginea solistului vocal de la Shoot 2 Kill părea s-o privească sfidător.

– O să găsesc.

– Dacă s-a desfiinţat agenţia, poate că sunt sute de mii de foşti agenţi care îşi caută posturi, insistă Lenny. Milioane.

Maria pufni.

– Nu fi absurd. Nu au fost milioane de angajaţi în agenţie nici pe vremea Războiului Rece. Pe toată coasta de est probabil că sunt cîteva zeci de mii. Aici, în Philadelphia, cel mult vreo trei sute.

Lenny clătină abătut din cap.

– Chiar şi aşa. O să fie o luptă pentru posturi, iar cei mai tari o să învingă.

Maică-sa făcu o grimasă.

– Nu mă lua cu poveşti de la orele de biologie.

– De pe Animal Planet. La orele de biologie, profesoara nu mai are voie să ne predea despre evoluţionism.

Maria sorbi iar din cafea. Răsuci ceaşca între degete.

– Chiar şi aşa... Dacă pot face flotări cu aplauze, crezi că nu pot concura cu oricine pentru un amărît de post? Ia, mergeţi sus şi jucaţi-vă frumos pînă dau nişte telefoane!

Copiii se ridicară, cam fără tragere de inimă, şi urcară scările. Maria îi urmări cu privirea, stăpînindu-şi un oftat. Măcar dacă ar fi fost de vreun folos flotările cu aplauze...

Luă de pe măsuţă cablul de fibră optică al reţelei, îi scoase capacul protector şi îl introduse în mufa neurală. Sigla AT&T, fluorescentă, argintie, i se roti cîteva clipe în cîmpul vizual, apoi agenda personală i se ridică dinaintea ochilor ca un perete acoperit cu panouri mici de lemn brun-roşcat. Sub fiecare panou se afla o plăcuţă de alamă lustruită pe care erau ştanţate cu litere cursive numele şi funcţia unei persoane. Sute şi sute de plăcuţe, sute de nume, unele proaspete, altele rămase acolo de cine ştie cînd. Un insectar al numelor pe jumătate sau pe de-a-ntregul uitate. Cîteva rude, cîteva cunoştinţe, cîţiva colegi – foşti colegi, se corectă Maria cu amărăciune – şi o majoritate covîrşitoare de oameni cu care venise în contact pe parcursul anchetării diferitelor cazuri pe care i le încredinţase agenţia.

Şi plăcuţa cu numele lui Sam, cu numărul lui de telefon mobil, pe care nu avea de gînd să-l şteargă vreodată din agendă. Pe care nu mai avea cum să-l apeleze...

Trase mai aproape colţul din stînga-sus al agendei şi începu să parcurgă numele în ordine alfabetică.

(Ediţia electronică gratuită a romanului Gangland poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută! )