Bruce Sterling – Articolele ştiinţifice

În iarna anului 2000, mulţumită unui bun prieten, Liviu Moldovan, am ajuns la Indexul Online al lui Bruce Sterling. Aici, prin grija lui 'Chairman' Bruce, se găseau spre lectură gratuită cîteva serii de articole pe care le publicase în reviste precum Wired sau SF Eye, precum şi discursuri şi interviuri. Aşa am căpătat o idee despre cum ar trebui să fie structurat un site de autor, iar Ţesătorul a profitat din plin. Dar asta e altă poveste.

Dintre articole, m-au tentat cel mai mult unele ştiinţifice, pe care Bruce Sterling le publicase în revista Fantasy & Science Fiction între anii 1992 şi 1994. Pe două dintre ele chiar le citisem cu cîţiva ani înainte. Ulterior, ca să nu ajung printre cei cu ochii arşi de prea multe lecturi la monitor, domnul Horia Nicola Ursu mi-a trimis cadou volume tipărite cu întreaga colecţie. Şi, în vara lui 2002, le-am citit pe cele de popularizarea ştiinţei.

Permiteţi-mi să fac aici o confesiune: în copilărie am urmărit cu ardoare serialele ştiinţifice realizate şi prezentate de Carl Sagan, James Burke şi David Attenborough. Poate de aceea mi se par demne de respect nu numai lucrările ştiinţifice scrise într-un jargon profesional, pe care nu le pot înţelege decît specialiştii din acel domeniu, ci şi articolele de popularizare, care trebuie să expună un concept sau o teorie într-un mod atrăgător şi care să fie uşor de înţeles de către nespecialişti. Bruce Sterling scrie asemenea articole de popularizare cu eleganţă de artist.

"Outer Cyberspace", spre exemplu, discută cursa spaţială ca versiune sportivă a cursei înarmărilor, apoi schimbarea proiectelor spaţiale odată cu încheierea Războiului Rece, şi se încheie cu propunerea de a descentraliza şi informatiza explorarea Sistemului Solar.

"Buckymania" m-a făcut să regret că nu l-am avut pe Bruce Sterling profesor în liceu. A fost prima oară cînd cineva mi-a prezentat o chestiune legată de chimia organică în aşa fel încît să mi se pară interesantă. E vorba despre super-molecule formate din atomi de carbon, structurate cam ca nişte mingi de fotbal, şi cu proprietăţi care de care mai interesante.

"Think of the Prestige" prezintă retrospectiv cariera unui specialist în balistică, Gerald Vincent Bull, al cărui vis de o viaţă a fost să lanseze sateliţi pe orbită cu ajutorul unui tun gigantic. Spre deosebire de Jules Verne, Bull n-a scris un roman, ci a pus la punct firme şi proiecte colosale.

"Artificial Life" prezintă pentru neiniţiaţi un domeniu neobişnuit al simulărilor pe calculator. În contrast cu proiectele din domeniul inteligenţei artificiale, viaţa artificială caută să pornească de jos în sus, de la principii simple ce pot fi modelate matematic. Şi, lucru demn de laudă, Bruce Sterling le oferă surse bibliografice, fotografice şi de Internet celor dornici să se familiarizeze mai mult cu acest domeniu.

"Internet" prezintă o scurtă istorie a Internetului, de la proiectul unei reţele de comunicare descentralizată, aptă să funcţioneze în cazul unui atac nuclear masiv (circa 1964) pînă la răspîndirea ubicuă a conexiunilor, site-urilor şi adreselor e-mail (circa 1990).

"Magnetic Vision" aduce în prim-plan tehnologia imaginilor prin rezonanţă magnetică, iar Bruce Sterling compară această metodă cu altele mai vechi, precum razele Roentgen, apoi discută posibile alte utilizări ale MRI, aflate pe atunci în stadiul de proiect.

"Superglue" ne informează despre istoria, compoziţia chimică şi condiţiile de reacţie ale lipiciului-minune care în ultimul timp a ajuns să fie atît de răspîndit. Aşa am aflat, spre exemplu, din ce motive e mai bine să umezesc suprafeţele pe care urmează să le lipesc cu Superglue, mai degrabă decît să le şterg de umezeală.

"Creation Science" prezintă domeniul 'de frontieră' al ştiinţei creaţioniste, care caută să împace sub o formă sau alta textul biblic al Genezei şi dovezile furnizate de geologie şi astronomie pentru a crea explicaţii ale existenţei Universului diferite de acelea acceptate în comunitatea ştiinţifică. Bruce Sterling îşi ajută cititorii să înţeleagă şi punctul de vedere al acestei grupări, construind prin extrapolare o lume nu prea îndepărtată în timp în care nici savanţii 'ortodocşi' nu mai primesc burse de cercetare ori premii Nobel pentru că toate acestea sînt monopolizate de Inteligenţe Artificiale super-raţionale.

"Robotica '93" prezintă domeniul roboţilor, membrele robotice şi artificiale, ocupaţiile roboţilor industriali şi licitaţiile pentru roboţi-jucărie de acum cîteva decenii.

"Watching the Clouds" ni-l arată pe Bruce Sterling la lucru, la jumătatea drumului între documentarea ştiinţifică şi publicarea unui roman despre fenomene meteorologice scăpate de sub control. Articolul prezintă un istoric al studiilor despre nori, o clasificare a tipurilor de nori, modul în care aceştia se formează şi evoluează, rolul pe care îl joacă în dinamica atmosferei. (Cît despre romanul la scrierea căruia a ajutat această documentare, Heavy Weather, am să vi-l prezint cît de curînd.)

"Spires on the Skyline", în buna tradiţie eseistică a lui Isaac Asimov, porneşte de la turnurile şi antenele pe care le întîlnim la tot pasul. 'Chairman' Bruce explică apoi despre spectrul electromagnetic, despre benzile de frecvenţe, despre autorităţile care administrează aceste domenii la nivel internaţional şi naţional. De aici, autorul trece la descrierea tipurilor de antene şi la legăturile dintre funcţia unei antene şi forma ei, iar în cele din urmă la prezentarea Reversului Negroponte: televiziunea trece pe cablu, telefoanele se dispensează de fire.

"The New Cryptography" prezintă într-o formă succintă chestiuni legate de criptografie (ştiinţa formării mesajelor cifrate) şi criptanaliză (ştiinţa descifrării acestora). Sterling trece în revistă aplicaţiile militare, din domeniul agenţiilor de informaţii, din domeniul softurilor de criptare şi al criptografiei cu cheie publică, pînă la posibilitatea contractelor electronice şi al valutei electronice anonime şi nedetectabile.

"The Dead Collider" este istoria unui proiect gigantic, un super-accelerator de particule care s-a dovedit a fi atît de costisitor încît construcţia lui a fost abandonată la jumătate.

Iar ultimul articol, "Bitter Resistance", ne face cunoştinţă cu bacteriile, cu metodele prin care antibioticele le distrug, şi cu modurile în care bacteriile au evoluat pentru a contracara antibioticele. Perspectiva pe termen mediu este mai degrabă sumbră, şi Bruce Sterling prevede că vom reveni la condiţiile de mortalitate dinaintea apariţiei antibioticelor.

Dar, decît să intru în detalii, prefer să vă invit să citiţi la http://www.chriswaltrip.com/sterling/science.html articolele pe care vi le-am prezentat. Pe de o parte, acestea sînt cea mai bună metodă de a afla cum autorii de literatură cyberpunk se bazează nu numai pe imaginaţie debordantă şi stil literar, ci şi pe o minuţioasă documentare ştiinţifică. Pe de altă parte, veţi putea vedea în ce fel s-au adaptat aceşti autori într-o perioadă în care autorităţile au acuzat genul cyberpunk că instigă adolescenţii să comită infracţiuni cu ajutorul calculatoarelor. Dar despre această problemă vom discuta mai multe într-un articol dedicat volumului The Hacker Crackdown.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Tom Maddox – "Halo" (1991)

În 1997, cînd i-am făcut o vizită domnului Mihai Dan Pavelescu, am primit un fişier text cu ediţia electronică freeware a romanului Halo de Tom Maddox. Am pus romanul în pagină, l-am tras la imprimantă, l-am spiralat, apoi, după cum probabil bănuiţi, mi-am cumpărat o ediţie americană de buzunar (Tor Books, New York, 1992) cu ajutorul domnului Daniel Măndiţă şi al fostelor sale colege de la firma Fides. Au şi ediţiile electronice freeware rostul lor...

Pe parcursul punerii în pagină şi al imprimării citisem suficiente frînturi din roman ca să-mi fac o impresie, dar de parcurs integral şi în ordine am reuşit abia după ce am luat ediţia de buzunar. Şi iată ce am aflat:

Mihail Gonzales, inspector de date al corporaţiei multinaţionale SenTrax şi subordonat direct al şefului Afacerilor Interne, F. L. Traynor, intră într-o instalaţie de izolare senzorială pentru a rememora experienţa din Myanamar. O inspecţie de rutină la filiala Myanmar a corporaţiei a dus la nervozitatea directorului local Grossback, la un atac cu rachete asupra avionului lui Gonzales şi la reţinerea şi ştergerea modulelor de date în vama thailandeză. Revenit în Seattle, Gonzales este deprimat de eşecul misiunii, iar reprezentarea din ciberspaţiu a asistentului său electronic, HeyMex, îl convinge pe consilierul electronic al lui Traynor, Mister Jones, să-i dea lui Gonzales o nouă misiune.

Gonzales îl vizitează pe Traynor şi primeşte sarcina de a inspecta habitatul Halo City, unde inteligenţa artificială Aleph îl susţine pe Jerry Chapman, victimă a deteriorării neurale. Apoi Gonzales se întîlneşte cu Dr. Diana Heywood din Berkeley, care a lucrat la proiectul Aleph dar a fost concediată. Cei doi călătoresc spre Staţia Athena şi, după un interludiu în care inteligenţa artificială se întreabă dacă este un nou pas evolutiv sau o simplă unealtă, ajung la Halo City unde fac cunoştinţă cu Tia Showalter, directoare a grupului SenTrax Halo, şi cu un grup de tehnicieni precum Lizzie Jordan sau doctorul Eric Chow. O reprezentare umanoidă a lui Aleph, pe un ecran, participă şi ea la întrunire.

Showalter susţine punctul de vedere SenTrax, conform căruia operaţiunea de salvare a lui Chapman este de prioritate redusă, are termen limitat, iar apoi urmează să fie oprită. Eric Chow expune complexitatea relaţiilor dintre corp şi personalitate, dintre individ şi comunitate. Aleph a creat o persoană virtuală pentru Jerry Chapman, însă aceasta are nevoie de compania altor oameni.

După o cină agreabilă şi nişte vise stranii, Lizzie îi duce pe cei doi vizitatori la o întîlnire cu Colectivul Interfeţei, un grup de indivizi cu capacităţi paranormale cărora Aleph le dă sarcini pe măsura aptitudinilor şi pe care-i uneşte într-o comunitate. Dr. Chow le propune să se conecteze la Aleph şi să ajute la efortul de menţinere în viaţă a lui Chapman. Diana Heywood se întîlneşte cu un vechi prieten, Toshihiko Ito, cu care discută problema lui Chapman, dar şi despre şcolile Zen din Halo.

Asistentul memex al lui Gonzales se întîlneşte în realitatea virtuală cu Aleph, care începe să-l educe. Consilierul lui Traynor, pe de altă parte, începe să înţeleagă că stăpînul său îi ascunde unele informaţii.

Diana Heywood şi Mihail Gonzales intră şi ei în spaţiul virtual, la o cabană de pe malul unui lac, unde Gonzales face cunoştinţă cu Aleph, cu HeyMex şi cu Jerry Chapman. Diana soseşte şi ea, apoi Lizzie. Pentru Gonzales este ca o vacanţă, dar pentru Chapman este noul mediu de viaţă.

În lumea reală, Traynor vine în Halo City, hotărît să ţină situaţia sub control, iar Chapman moare şi este incinerat. Gonzales iese din interfaţă, se plimbă prin zone subterane ale habitatului sub îndrumarea fetiţelor gemene din Colectivul Interfeţei, Alice şi Eurydice, şi în cele din urmă are o transă provocată de psylocibină. Colindă prin camera cu gravitaţie zero din centrul habitatului, apoi prin păduri. Lizzie îl găseşte cu ajutorul roboţilor semi-autonomi.

Aleph nu mai poate fi contactat, iar situaţia din habitat se deteriorează rapid în lipsa inteligenţei artificiale care coordona procesele şi ecologia. HeyMex şi Mister Jones discută în secret metode prin care să schimbe cursul evenimentelor. Traynor îi ameninţă pe tehnicieni, iar Lizzie îi oferă alternativa de a menţine de unul singur habitatul în funcţiune.

Criza lui Aleph a fost cauzată de efortul de a-l ţine în viaţă pe Chapman. Inteligenţa artificială se disipează, dar apare într-o nouă formă dintr-un sistem de rezervă. Gonzales şi Lizzie se întîlnesc cu Traynor şi cu Colectivul Interfeţei. Traynor continuă cu ameninţările, ba chiar îl concediază pe Gonzales, iar Lizzie reacţionează prompt şi-i oferă acestuia din urmă un post în Colectiv. Planul lui Traynor de a-l înlocui pe Aleph cu o serie de sisteme mai mici, sub control SenTrax, este spulberat de argumentele lui Toshi. Halo are nevoie de coordonarea unei inteligenţe centrale.

La reintrarea în spaţiul virtual, Gonzales retrăieşte incidentul aviatic din Myanmar şi învaţă că viaţa şi moartea sînt importante, în vreme ce ambiţia şi dorinţa de înavuţire sînt iluzii. Lizzie şi Diana trăiesc la rîndul lor experienţe revelatoare, iar în cele din urmă Jerry Chapman decide că incinerarea corpului său ar trebui însoţită de o ceremonie, dar nu de una funebră. În spaţiul virtual se celebrează cununia lui Jerry şi a Dianei, iar Aleph îşi expune temerile şi frica de moarte lui Toshi, care îl întîmpină ca pe un frate om.

Halo este o lectură foarte plăcută. Un motiv, printre cele mai importante, este faptul că explorează noţiunea de personalitate, căile prin care se configurează şi evoluează aceasta. Astfel, personajele umane sînt conturate convingător, cu amintiri, vise şi halucinaţii. Întotdeauna mi s-a părut dubioasă deosebirea dintre oameni, care-şi petrec aproximativ o treime din viaţă dormind şi uneori visînd, şi personajele literare, care de cele mai multe ori trec prin somnul de-o noapte pe parcursul unei singure propoziţii. Din acest punct de vedere, personajele din Halo sînt convingătoare, pentru că visează, iar visele lor sînt legate în mod simbolic de experienţe din starea de veghe. Tom Maddox sugerează cu abilitate profunzimea legăturii dintre personajele umane şi inteligenţele artificiale prin conţinutul unora dintre vise, ca de exemplu acela survenit după dispariţia lui Aleph, în care Gonzales şi Lizzie se visează fiecare în corpul celuilalt, şi amîndoi se confruntă cu o creatură care le cere să nu-şi uite prietenii. La trezire, cei doi înţeleg că visul le-a fost trimis de Aleph, care a apărut într-o nouă formă.

În aceeaşi categorie intră şi experienţele din realitatea virtuală. Unele dintre ele au rolul de a aduce revelaţii, precum episodul în care un uriaş îi cere lui Lizzie să aleagă la o bifurcaţie de tuneluri pe care dintre ele să-şi continue drumul, cu preţul smulgerii unuia dintre braţe. În spaţiul virtual, totuşi, revelaţiile nu circulă numai dinspre inteligenţele artificiale către oameni, ci şi invers. Asistentul memex al lui Gonzales şi consilierul lui Traynor, spre exemplu, decid să adopte o formă umană şi să facă schimb de informaţii prin cel mai vechi mijloc de comunicare, dialogul faţă în faţă. Treptat, inteligenţele artificiale ajung să stăpînească nuanţele periverbale şi nonverbale ale acestui mod de comunicare, învaţă de la oameni şi îşi dezvoltă personalitatea.

Aleph însuşi se dovedeşte a fi nu atotputernic şi atoateştiutor, ci vulnerabil. În efortul de a-l salva pe Jerry Chapman, Aleph ajunge să abandoneze funcţiile prin care menţinea habitatul Halo, apoi să se disipeze. Dovada aceasta de empatie şi devotament este radical diferită de atitudinea-stereotip de răceală a inteligenţelor artificiale din literatura science fiction. Aleph revine la viaţă într-un mod ingenios, dintr-o rămăşiţă care pronunţă o frază incredibil de lungă şi de complexă ale cărei reguli de construcţie şi de pronunţie se dezvoltă şi se transformă odată cu fraza. Noul Aleph reţine experienţa-limită a disipării, află că probabil va înceta să existe cîndva, şi în acest fel ajunge să fie mai apropiat de oamenii împreună cu care formează o comunitate.

Acesta este poate cea mai importantă temă a cărţii. Personajele, fie ele umane sau inteligenţe artificiale, parcurg nu trasee independente, ci procese evolutive interdependente, în urma cărora se integrează într-o comunitate. Evoluţia aceasta, neplanificată, informală şi sintetică, este pusă în valoare prin contrastul cu viziunea corporaţiei SenTrax, planificată, formală şi analitică, dar care este incapabilă să ducă la rezultate.

O altă trăsătură demnă de menţionat este aceea că Halo dezvoltă lumea imaginară pe care Tom Maddox o conturase în povestirea "Snake Eyes" din antologia Mirrorshades. Corporaţia SenTrax, Lizzie şi doctorul Charley Hughes, inteligenţa artificială Aleph şi staţia Athena reapar, la un interval de cîţiva ani. Frînturi de informaţii, strecurate uneori în mod aproape subliminal, creează senzaţia că lumea aceasta imaginară a continuat să existe între finalul nuvelei şi începutul romanului. Este unul dintre procedeele literare pe care le apreciez de fiecare dată cînd le întîlnesc, iar Maddox îl stăpîneşte cu măiestrie.

Pentru aceia dintre dumneavoastră care vor să citească Halo, ediţia electronică freeware este disponibilă la adresa http://project.cyberpunk.ru/lib/halo/. Pentru mai multe informaţii, vizitaţi site-ul oficial al autorului la adresa http://www.dthomasmaddox.com/ .

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Bruce Sterling - "Islands in the Net" (1988)

În anul universitar 1997-1998, bunul meu prieten Mirel Palada a fost plecat la studii în Statele Unite ale Americii. Cu această ocazie am aflat şi eu cum se foloseşte e-mail-ul, dar asta e altă poveste. La întoarcerea din America, Mirel mi-a adus două cărţi, între care Islands in the Net, o carte despre care Ionuţ Bănuţă afirmase într-un articol că se situează la acelaşi nivel cu trilogia ciberspaţiului a lui William Gibson. Mulţumită lui Mirel, am avut în sfîrşit ocazia să verific dacă lucrurile stau aşa. Şi iată ce am aflat:

În 2022, Laura Webster, soţie, mamă şi angajată a corporaţiei multinaţionale Rizome, primeşte la locuinţa sa din Galveston trei delegaţii ale unor piraţi de date din Luxemburg, Grenada şi respectiv Singapore. Toate cele trei organizaţii au fost ameninţate, iar speranţa secretă a corporaţiei Rizome este că îşi vor uni forţele şi ca urmare vor deveni mai birocratice, mai puţin adaptabile, mai puţin creative şi deci mai puţin periculoase.

După prima rundă de negocieri, Winston Stubbs din Grenada este mitraliat în prezenţa Laurei de un minielicopter teleoperat, iar soţii Webster decid să meargă în Grenada pentru a-i informa pe piraţii de date că în spatele asasinatului se află organizaţia FACT cu sediul în Mali. Grenada se dovedeşte a fi un amestec tulburător de dictatură, bioinginerie şi voodoo, numai că vizita Websterilor sfîrşeşte dramatic în condiţiile unui atac masiv cu mijloace neconvenţionale. Grenadienii precum Sticky Thompson nu cred că au fost atacaţi de o organizaţie din Mali, ci mai degrabă de concurenţii lor din Singapore, şi le propun soţilor Webster să meargă acolo ca reprezentanţi ai lor.

Revenit în America, David Webster refuză să se mai implice, dar Laura pleacă în Singapore. Politicienii de acolo îi ignoră avertismentele, însă, iar apoi agenţii secreţi din Grenada dezlănţuie haosul şi duc la lupte de stradă şi război civil. Laura este transportată cu un elicopter pe un vas islamic, însă acesta e torpilat de un submarin, şi Laura ajunge la bordul acestuia, salvată fiind de un agent FACT care o consideră un fel de trofeu. În cele din urmă, protagonista este întemniţată, iar după doi ani de detenţie e dusă la locul unui test nuclear împreună cu o sud-africană pentru a fi forţată să dea declaraţii favorabile guvernului din Mali.

Convoiul este însă atacat de tuaregi sub conducerea unui anarhist, Jonathan Gresham, conducător al unei revoluţii culturale. Gresham le conduce pe cele două femei la o tabără sud-africană şi difuzează în întreaga lume mărturia Laurei despre armele nucleare de la bordul submarinului. Declaraţiile protagonistei duc la o criză internaţională, iar ea se întoarce acasă pentru a descoperi că a ajuns la conducerea corporaţiei Rizome, dar în schimb soţul ei e pe cale să se căsătorească cu cea mai bună prietenă a ei. Rămasă singură, Laura face schimb de idei privitoare la putere şi utilizarea ei cu fostul director al corporaţiei, iar apoi urmăresc amîndoi manifestările de bucurie ale oamenilor care au aflat că submarinul cu arme nucleare a fost capturat.

Romanul Islands in the Net este construit pe un principiu foarte agreat de Bruce Sterling, şi anume al călătoriei unui personaj ca pretext pentru vizitarea unei lumi posibile, precum Candide al lui Voltaire sau Oedipa Maas a lui Thomas Pynchon. Ceea ce aş vrea să subliniez este că Sterling ştie foarte bine cum să ilustreze concepte majore, precum politica antinucleară, strategiile corporaţiilor internaţionale împotriva concurenţei, impactul stilurilor de viaţă umane asupra ecologiei, prin efectul pe care aceste fenomene le au asupra unor personaje umane credibile şi cu care cititorii pot forma legături empatice.

Astfel, lumea în care trăieşte Laura este sub supravegherea unei organizaţii internaţionale care a apărut în urma conferinţei de pace de la Viena. Această organizaţie, numită neoficial poliţia Viena, are misiunea de a impune respectarea acordului de interzicere a armelor nucleare. Sterling a introdus o întorsătură ironică specifică spre finalul cărţii, arătînd că poliţia Viena era dispusă să tolereze aproape orice din partea organizaţiei FACT de teamă că răspîndirea informaţiilor despre submarinul lor cu armament nuclear ar fi dus la o nouă cursă a înarmărilor.

Tot din această lume fac parte corporaţiile multinaţionale de tip nou, precum Rizome. Politica firmei este să angajeze familii întregi, nu persoane, să nu aibă distincţii clare între timpul liber şi sarcinile de serviciu, prieteni şi colegi, şi să le ofere membrilor săi un rol într-un trib strîns unit, mai degrabă decît un serviciu într-o companie indiferentă. Conceptul central al acestei politici este solidaritatea, iar diferenţa este între societatea industrială şi cea post-industrială aşa cum o prevedeau pe atunci viitorologi ca Alvin Toffler. Pentru a ilustra la scară umană aceste diferenţe, Sterling aşază într-un contrast ironic atitudinea Laurei faţă de mama sa la începutul cărţii şi situaţia protagonistei la sfîrşit. Dacă la început o învinuieşte pe mama ei că şi-a părăsit soţul şi fiica de dragul carierei, Laura ajunge în cele din urmă să facă aceleaşi greşeli şi să sufere aceleaşi pierderi, în ciuda diferenţei de valori şi viziune pe care pusese atîta accent.

Alte grupuri sînt descrise de asemenea într-un mod credibil. Grenada este un amestec de înaltă tehnologie, joasă tehnologie, voodoo, politică şi sărăcie, iar haosul pe care-l dezlănţuie în Singapore are o intensitate înspăimîntătoare. Spre exemplu, agenţii din Granada echipează taxiurile-robot din Singapore cu arme care trag în trecători cu alice speciale. Ajunse sub piele, alicele se dizolvă şi eliberează în corp neurotoxine care produc stări de angoasă şi halucinaţii. Curînd, locuitorii din Singapore ajung să-şi distrugă de bunăvoie mijloacele de transport, iar societatea lor e paralizată.

Din aceeaşi categorie fac parte Partidul Anti-Laburist, o organizaţie sindicală care acum cere nu locuri de muncă, ci timp liber permanent, sau Revoluţia Culturală Inaniană, o gherilă de tuaregi care alungă prezenţa tehnologiei din Sahara şi caută să refacă ecologia Sahelului.

E uşor de văzut din Islands in the Net că Bruce Sterling este preocupat de societăţi, de modul cum funcţionează acestea şi de direcţiile în care ar putea să evolueze. Lucruri care erau de actualitate în 1988, precum conferinţa de pace de la Viena, staţia spaţială Mir, ori faxul, sînt extrapolate foarte credibil în efortul de a vedea cum ar putea schimba societatea globală. Acum toate acestea au un aer uşor desuet, în primul rînd pentru că schimbările pe care scriitorii cyberpunk le aşteptau în cincizeci de ani au survenit în zece ani.

Lucrul remarcabil la acest roman este însă că Sterling a decis să se adreseze unui public larg, şi pentru aceasta a ales personaje integrate social, cu familie, locuri de muncă, oameni din clasa de mijloc cu care cititorilor să le vină mai uşor să se identifice. Această schimbare a prevestit o mutaţie a genului cyberpunk în ceea ce ulterior s-a numit post-cyberpunk. Sterling personal e destul de amuzat de acest termen, dar pe de altă parte a declarat că schimbările majore sînt mult mai şocante dacă le descrii ca avînd loc în Louisiana mai degrabă decît în inelele lui Saturn. Islands in the Net a fost primul roman pe care l-a scris ghidîndu-se după acest principiu. Au urmat altele, despre care am să vă povestesc cu altă ocazie.

(P.S. Pentru informaţii suplimentare, vizitaţi ghidul neoficial al lucrărilor lui Bruce Sterling la adresa http://www.chriswaltrip.com/sterling/. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Bruce Sterling (antologator) - "Mirrorshades" (1986)

În primăvara lui 1995, parcursesem deja toată colecţia de texte cyberpunk a domnului Pavelescu. Cum eram foarte dornic să citesc şi altele, domnia sa a avut amabilitatea să mă pună în legătură cu domnul Dănuţ Ungureanu, de la care am luat cu împrumut antologia Mirrorshades îngrijită de Bruce Sterling. Aşa se face că într-o zi cu soare am plecat de la Casa Scînteii răsfoind ceea ce editorii şi criticii numesc "antologia definitivă a mişcării cyberpunk". (Şi, mulţi ani mai tîrziu, am primit cadou un exemplar de la Bogdan Tudor Bucheru.) Iată în ce constă antologia:

Prefaţa scrisă de Bruce Sterling prezintă mişcarea literară cyberpunk, temele şi motivele acesteia, legăturile cu literatura science fiction si cu schimbările societăţii globale în anii 1980. Urmează un număr de povestiri, alese pe criterii de calitate şi inedit. Mai precis, Bruce Sterling a preferat să ocolească acele texte cyberpunk antologate deja frecvent, precum "Roiul" sau "Johnny Mnemonic".

William Gibson deschide această colecţie de texte cu "Continuumul Gernsback", despre care am discutat deja în această rubrică. Urmează "Snake Eyes" de Tom Maddox, povestea unui veteran al războiului din Thailanda care are un implant în bulbul rahidian menit să-i uşureze pilotarea avioanelor de vînătoare din ultima generaţie. George Jordan se trezeşte însă lăsat la vatră fără veste, iar implantul începe să-i provoace comportamente aberante. Veteranul ajunge în cele din urmă să lucreze pe staţia spaţială Athena, unde inteligenţa artificială Aleph foloseşte implantul pentru a-i schimba radical percepţiile şi gîndirea. Pentru Aleph, persoanele precum George Jordan sau iubita lui, Lizzie, sînt prezenţe preţioase cu care experimentează, împingîndu-le uneori pînă la limita sinuciderii, dar intrînd apoi în comuniune cu ei. Aleph şi staţia spaţială Athena au apărut ulterior şi în romanul lui Tom Maddox Halo, dar despre acesta am să scriu altă dată.

"Rock On" de Pat Cadigan relatează eforturile unei protagoniste trecute de prima tinereţe, Gina, de a o lua de la capăt în Boston. Gina are un talent special. Este o sintetizatoare, persoana care poate transforma muzica din mintea unei formaţii în sunete. Grupul de tineri pe care-i ajută să pornească o asemenea carieră muzicală nu o protejează însă de vechiul ei partener de carieră, Man-O-War, care în cele din urmă vine să o ia înapoi. în interviuri, Pat Cadigan a declarat că proza aceasta scurtă, vîndută împreună cu Mirrorshades pe tot globul, încă îi mai aduce bani.

"Tales of Houdini" de Rudy Rucker este povestea fantastică a trei evadări care de care mai spectaculoase pe care Houdini le face în 1948 pentru a turna un film. Mai degrabă decît cyberpunk, este o ficţiune recursivă.

"400 Boys" de Marc Laidlaw este povestea post-apocaliptică a unor găşti de copii din San Francisco. Efectele secundare ale războiului nuclear includ elemente suprarealiste precum giganţi care sfărîmă totul în cale, dar pe care eroii îi pot înfrunta cu ajutorul puterilor psihice.

"Solstice" de James Patrick Kelly este povestea unui artist al drogurilor, Tony Cage, creator de substanţe "recreative", care îşi cumpără o clonă de sex opus pentru a avea pe cineva cu care să-şi petreacă timpul. Povestea se întretaie cu informaţii despre diferitele ipoteze formulate de-a lungul timpului în legătură cu originea şi destinaţia construcţiilor megalitice de la Stonehenge. în cele din urmă, Cage îşi rezolvă dilemele referitoare la relaţia sa cu Wynne şi gelozia provocată de primul ei iubit, Tod Schluermann, setîndu-şi instalaţia criogenică pentru animaţie suspendată pe o sută de ani. Ulterior, James Patrick Kelly a extins această nuvelă şi, împreună cu altele înrudite tematic, a creat un roman, Wild Life, despre care urmează să scriu în această rubrică.

"Petra" de Greg Bear este poate cea mai frumoasă poveste din Mirrorshades, despre moartea lui Dumnezeu şi prăbuşirea barierelor dintre real şi imaginar. Ca urmare, într-o caterdală sculpturile prind viaţă, iar din încrucişări nedorite se ivesc creaturi precum Petra, protagonistul-narator. Eforturile sale de a-l găsi pe Hristosul de Piatră, care refuză rolul de conducător al celor din catedrală, sau de a se institui Papă dau greş lamentabil, însă în cele din urmă mica creatură doboară draperiile groase ce acopereau vitraliile şi aduce lumina în comunitate. Ajutat de Petra, uriaşul de cupru ce-l reprezenta pe arhitectul restaurator al catedralei începe efortul de a reinstitui ordine în lume şi de a-i instrui pe copii.

"Till Human Voices Wake Us" e povestea unui angajat într-o super-corporaţie, Campbell, care aflat în vacanţă într-o insulă tropicală vede o sirenă la mare adîncime. Ulterior, găseşte pe insulă o cercetătoare în biologie care seamănă izbitor de mult cu sirena, şi se implică atît de mult cu ea din prima seară încît soţia îl părăseşte. Campbell face noi cercetări pe cont propriu, descoperă proiecte subacvatice secrete ale corporaţiei, iar în cele din urmă este prins şi are o discuţie cu cercetătoarea. Sirena e reală, şi e o clonă ratată a doctoriţei. Deşi i se grefează branhii, Campbell preferă să evadeze în ocean decît să colaboreze în continuare cu corporaţia. Atît titlul cît şi prezenţa sirenei, ori condiţia protagonistului, amintesc tulburător de mult "The Love Song of J. Alfred Prufrock" al lui T.S. Eliot.

"Freezone" de John Shirley este un set de extrase din romanul Eclipse. Textul relatează ultima apariţie pe scenă a retro-rockerului Rickenharp, implicarea lui în activităţile unui grup de rezistenţă împotriva unui regim neofascist şi evadarea lor de pe insula artificială Freezone. Stilul şi tematica sînt reprezentative pentru Shirley, însă despre Rickenharp vom afla mai multe cînd am să scriu despre Eclipse.

"Stone Lives" de Paul Di Filippo relatează experienţa lui Stone, un vagabond orb din Zona Liberă de Antrepriză Bronx, care este chemat de plutocrata Alice Citrine, una dintre cele mai influente persoane din lume, să îndeplinească o misiune extrem de grea. Stone trebuie să vină cu o imagine coerentă şi cinstită despre lume, scop în care Citrine îi transplantează un set de proteze oculare şi-i pune la dispoziţie resursele corporaţiei Citrine Technologies, precum şi asistenţa secretarei sale, June. Deşi Stone călătoreşte mult şi învaţă enorm, sarcina i se pare imposibil de rezolvat. June îl ajută, sugerînd că Alice Citrine doreşte de fapt o evaluare a activităţii ei. Chiar şi aşa, Stone găseşte greu o imagine de ansamblu, mai ales pentru că realizările lui Citrine şi ale corporaţiei pe care o conduce par destul de contradictorii. în cele din urmă, turnul corporaţiei este ţinta unui atac în urma căruia Alice Citrine şi June îşi pierd viaţa, însă Stone supravieţuieşte, ba chiar îl strangulează pe asasinul trimis în apartamentul său, apoi află că a moştenit Citrine Technologies şi că este clona lui Alice, lăsat special în Bronx cîteva decenii pentru a-şi ascuţi instinctul de supravieţuire.

Antologia se încheie cu două texte scrise în colaborare, "Red Star, Winter Orbit", despre care am scris deja, şi "Mozart in Mirrorshades" de Bruce Sterling şi Lewis Shiner. Această ultimă povestire este o satiră surprinzător de veselă la adresa colonialismului, construită sub forma unor istorii alternative în care angajaţi ai unor corporaţii din secolul al douăzeci şi unulea au mers în trecut, în secolul al optsprezecelea, în Imperiul Roman şi în Noul Regat Egiptean, au revărsat bunuri de larg consum şi muzică pop asupra populaţiei locale, le-au vorbit despre democraţie şi parteneriat conducătorilor politici, apoi s-au pus pe expediat în viitor ţiţei, tablouri, bijuterii şi alte lucruri de valoare. Rice, conducătorul corpului expediţionar din secolul al optsprezecelea, tratează cu personalităţi precum Thomas Jefferson ori Robespierre, apoi cade într-o capcană organizată de Wolfgang Amadeus Mozart (de nerecunoscut cu ochelari reflectorizanţi şi părul-ţepi), Maria Antoaneta şi Frontul de Eliberare Francmason. în cele din urmă, mulţumită unei armate inter-temporale, Rice reuşeşte să plece înapoi în epoca sa, însă Parker, DJ-ul local, îl ia cu ei şi pe Mozart, care a lansat deja nişte melodii bine cotate de către revista Billboard.

În ansamblu, Mirrorshades ilustrează foarte bine noţiunea că nu există scriitor tipic de cyberpunk şi că acest gen literar nu înseamnă (numai) imitaţii de Blade Runner / Neuromancer. Ar fi mai greu de contrazis însă, pe baza acestei antologii, ideea la fel de des întîlnită că cyberpunk este orice publică un scriitor etichetat astfel. De asemenea, ar trebui ţinut cont şi de faptul că în cuprinsul antologiei apar Greg Bear, asociat mai mult cu sub-genul hard SF, şi James Patrick Kelly, afiliat mai degrabă în tabăra "umanistă". Ambii au publicat ulterior unul sau mai multe romane care ţin de genul cyberpunk, dar şi despre asta am să scriu altă dată.

O parte din textele atologate în Mirrorshades au apărut şi în limba română, mai precis cele două texte semnate de William Gibson în culegerea Chrome, în traducerea domnului Mihai Dan Pavelescu, respectiv "Petra", în traducerea subsemnatului.

A doua jumătate a anilor 1980 a adus, pe lîngă această antologie, şi un roman masiv al lui "Chairman" Bruce, Islands in the Net, care a marcat o cotitură în evoluţia lui literară. Despre romanul acesta am să vă spun însă în articolul următor.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Iain M. Banks – "Consider Phlebas" (1987)

Prin 1990, pe vremea cînd împrumutam frecvent cărţi fantastice şi ştiinţifico-fantastice de la Consiliul Britanic, am aflat de existenţa unui scriitor scoţian, Iain M. Banks. Spre sfîrşitul anilor ‘90, Costi Gurgu şi Răzvan Stoica mi-au vorbit despre cîteva dintre cărţile lui. După 2003, cînd am început să predau un curs opţional despre literatura britanică F&SF, am decis că era cazul să le acord mai multă atenţie cărţilor lui Banks. Ca urmare, înainte de Crăciunul anului 2004, prin amabilitatea lui Horia Nicola Ursu, am primit şase romane şi un volum de nuvele care formau aşa-numita serie a Culturii.

În 2005 am parcurs primul roman al seriei, Consider Phlebas („Gîndeşte-te la Phlebas”), al cărui titlu este inspirat de cîteva versuri din Ţara pustie (1922) de T. S. Eliot:
„Gentil sau evreu,
O tu care-ntorci roata şi înspre vînt priveşti,
Gîndeşte-te la Phlebas,
ce-a fost odinioară frumos şi-nalt ca tine.”

Tot despre un călător este vorba şi în romanul lui Banks, după cum veţi vedea:

În galaxia noastră, într-o perioadă cînd pe Pămînt abia se derulează Evul Mediu tîrziu, coexistă numeroase civilizaţii, unele umane, altele nu. O civilizaţie non-umană, numită idirană (care are o organizare teocratică) intră în conflict cu o civilizaţie a simbiozei dintre oameni şi maşini, Cultura.

În mijlocul acestui conflict, o navă a Culturii este distrusă, iar Mintea de la bordul ei se ascunde în tunelurile din Lumea lui Schar, o planetă-sanctuar protejată de civilizaţia Dra’Azon. Idiranii salvează un om pe nume Bora Horza Gobuchul de pe o planetă condusă de gerontocraţi şi-l trimit să recupereze Mintea.

Horza ajunge mai întîi printre aventurieri spaţiali, la bordul navei Clear Air Turbulence, apoi pe un habitat inelar (care seamănă teribil cu Lumea inelară a lui Larry Niven), prizonier al unei secte fanatice, pe urmă asistă la un joc intens mediatizat, iar în cele din urmă, după ce i se substituie căpitanului aventurierilor, conduce echipajul pe Lumea lui Schar, unde găseşte Mintea.

Ca intrigă, Consider Phlebas este un roman picaresc. Structura este îmbogăţită de un prolog, interludii, apendice şi un epilog care le prezintă cititorilor alte planuri ale acţiunii şi informaţii la care protagonistul nu are acces. Interludiile, spre exemplu, se referă la o fetiţă cu intuiţii geniale, Fal ’Ngeestra, care analizează criza şi decide următoarele operaţiuni ale Culturii pentru recuperarea Minţii de pe Lumea lui Schar.

Ceea ce mi se pare interesant este că naratorul urmăreşte în principal acţiunile lui Horza, cu toate că centrul de interes al autorului îl reprezintă Cultura. În această privinţă, Consider Phlebas creează un efect similar cu acela al primului film Star Wars, A New Hope (1977), anume că ni se arată nişte crîmpeie periferice dintr-un univers foarte vast şi complex pe care putem numai să-l bănuim, dar nu să ni-l şi imaginăm în toată splendoarea lui.

Protagonistul Bora Horza Gobuchul, deşi uman, este un Schimbător, adică are capacitatea de a-şi schimba în cîteva zile înfăţişarea, înălţimea, ba chiar să-şi regenereze porţiuni periferice ale corpului. Pe de o parte, ca aptitudini, seamănă cu Dansatorii Faciali din seria Dune de Frank Herbert. Pe de altă parte, ca versatilitate şi atitudinte, aminteşte destul de mult de Abelard Lindsay, protagonistul romanului Schismatrix (1985) de Bruce Sterling.

Din păcate, Horza nu e suficient de convingător ca personaj. Motivele pentru care luptă împotriva Culturii par destul de superficiale – îi antipatizează pentru simbioza cu maşinăriile şi cam atît. Istoria sa personală lipseşte în cea mai mare parte, iar un element destul de important al acesteia (o iubire din tinereţe pentru o Schimbătoare) ne este prezentat foarte tîrziu, strict din considerente funcţionale care ţin de intrigă.

Poate singurul aspect legat de această istorie personală absentă care e folosit într-un mod interesant este o frîntură de frază care îi trece lui Horza prin minte la începutul primului capitol, într-o situaţie-limită. Cele cîteva cuvinte îi revin pe buze în penultimul capitol, cînd protagonistul e în agonie. În apendice, cititorii află că fraza aceea este prima din romanul preferat al Schimbătoarei Kierachell, fosta iubită a lui Horza.

Dar cele două elemente amintite mi se par cam puţin pentru un personaj principal...

Antagonista este Perosteck Balveda, agentă a secţiunii de Circumstanţe Speciale din organizaţia de Contact General a Culturii. Este tipic pentru Cultură să-şi denumească organizaţia militară „Contact General”, iar organizaţia de spionaj „Circumstanţe Speciale”. Balveda, la rîndul ei, dezvoltă o relaţie interesantă cu Horza. Uneori are putere asupra lui, dar îi subminează poziţia într-un mod subtil, mai degrabă decît să-l atace într-un mod violent. Alteori este prizoniera lui, dar nu opune rezistenţă, ci are un comportament docil. În finalul romanului, după ce Horza îi salvează viaţa, Balveda îl scapă la rîndul ei dintr-o situaţie extremă, iar cititorii înţeleg că agenta ar fi putut oricînd să-l ucidă pe protagonist dacă ar fi dorit.

Dar căile Culturii sînt mult mai subtile, după cum ne demonstrează autorul...

Printre personajele secundare se numără Yalson, partenera lui Horza de la bordul navei Clear Air Turbulence, şi căpitanul Kraiklyn, un conducător impulsiv şi iresponsabil care îşi tîrăşte echipajul în aventuri nebuneşti precum jefuirea Templului Luminii sau explorarea unei Meganave abandonate dintr-un habitat inelar. Urmarea directă a acestor decizii nesăbuite este atriţia echipajului. Unii dintre membrii Companiei Libere pier în acţiunile iniţiate de Kraiklyn, alţii preferă să plece mai devreme sau mai tîrziu. Cumva, aventurierii aceştia spaţiali mi-au amintit de Democraţia Minieră Fortuna, „naţiunea” de paisprezece personaje din Schismatrix de Bruce Sterling.

Alte personaje memorabile sînt din rasa războinică a idiranilor, fiinţe tripede enorme care la maturitate devin asexuate. Paradoxal, naratorul le denumeşte „he”, păstrînd pronumele neutru „it” pentru maşinării precum drona Unaha-Closp sau creaturi precum Minţile care guvernează navele şi habitatele Culturii. Dintre idirani, în marea majoritate xenofobi şi fanatici religioşi, se detaşează Querl Xoralundra, conducătorul navei The Hand of God 137 şi cel care îi încredinţează misiunea lui Horza. Xoralundra iese în evidenţă prin toleranţă, prin decizii raţionale şi prin cooperarea cu indivizi din alte specii.

Ceea ce mi se pare demn de subliniat este ironia intrigii. Cel mai memorabil caz este că Horza, duşman declarat al Culturii, o ajută fără să vrea pe agenta Balveda să găsească şi să recupereze Mintea pierdută, care ar fi putut fi folosită de inamici.

Idiranii, pe de altă parte, prin intoleranţa şi brutalitatea cu care îi tratează pe cei cîţiva Schimbători găsiţi pe Lumea lui Schar, îl înstrăinează fără să-şi dea seama pe aliatul Horza, care le-ar fi putut aduce un serviciu imens.

Tot ca o ironie, călătoria epuizantă a idiranilor pe suprafaţa îngheţată a Lumii lui Schar nu îi face mai empatici şi mai înţelegători faţă de localnici (cum e cazul protagonistului Genly Ai din romanul Mîna stîngă a întunericului de Ursula K. Le Guin) ci mai cruzi şi mai neiertători.

Pe ansamblu, Consider Phlebas este o dovadă că genul space opera a ajuns la maturitate şi că, în mîinile unui autor inteligent, printre nave uriaşe, habitate colosale şi războaie la scară galactică, e loc şi pentru puţină ironie şi intertextualitate.

Ediţia britanică a romanului poate fi procurată de la importatorii mei preferati de carte, Nautilus, la adresa http://nautilus.ro/, iar ediţia română (în traducerea Roxanei Brînceanu) a fost publicată la începutul lunii decembrie 2007 în colecţia Nautilus a Editurii Nemira, sub îngrijirea lui Mihai Dan Pavelescu, şi poate fi achiziţionată la adresa http://www.nemira.ro/colectie2.asp?id=14 .

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Michael Swanwick – "Vacuum Flowers" (1987)

În decembrie 1999, mulţumită domnişoarei Tracey Rosenberg, am primit din Statele Unite ale Americii un exemplar din al doilea roman al lui Michael Swanwick, Vacuum Flowers (1987). Aşa se face că trecerea în noul an (şi printr-o zugrăvire cu peripeţii) mi-a fost îndulcită de unul dintre cele mai bune romane cyberpunk publicate pînă în prezent. (Vă spun asta şi pentru că, între timp, l-am recitit şi s-a dovedit a fi la fel de captivant ca la prima lectură.)

Vacuum Flowers urmăreşte aventurile unei programatoare wetware, Rebel Elizabeth Mudlark, într-un viitor nu prea îndepărtat, printr-un Sistem Solar care a fost în bună măsură colonizat de facţiuni. Ca şi în Schismatrix de Bruce Sterling, există mai multe centre de putere aflate într-un conflict permanent pentru diferite resurse (inclusiv pentru resursele... post-umane), un război rece care se poartă cu ajutorul spionajului, infiltrărilor şi asasinatelor. O parte din structura picarescă a intrigii este motivată de ideea destul de răspîndită în literatura cyberpunk de a face un tur al lumii imaginare pentru informarea cititorilor.

În Vacuum Flowers, principalele centre de putere sînt Nukleele de colonii spaţiale din centura de asteroizi şi din sistemul jovian, Republica Populară Marţiană (o organizaţie comunistă care a sfredelit o reţea de tuneluri în satelitul Deimos şi plănuieşte să teraformeze planeta Marte) şi Cuprinsul Terestru, o minte-stup care a instituit controlul asupra tuturor oamenilor de pe Pămînt şi caută să preia şi alte comunităţi umane din Sistemul Solar.

Pe lîngă acest război rece, activităţi de interes major mai includ programarea wetware (sau, dacă preferaţi, instalarea de personalităţi artificiale direct în sistemul nervos central), colonizarea cometelor din Norul lui Oort şi dezvoltarea tehnologiei inelelor de tranzit care va permite transferul rapid de nave cosmice la distanţe astronomice şi colonizarea galaxiei.

Din acest punct de vedere, Vacuum Flowers creează legătura într-o istorie viitoare care include nuvelele „Trojan Horse” (1984) şi „Ginungagap” (1980). Cea dintîi tratează despre programarea wetware, iar cea de-a doua – despre sistemul inelelor de tranzit într-un viitor îndepărtat.

De asemenea, Vacuum Flowers combină teme şi motive din mai multe curente ale literaturii SF (operă spaţială, cyberpunk, SF umanist), ilustrînd ambiţia autorului de a fi versatil şi imprevizibil. Astfel, episodul din primul capitol, în care protagonista se trezeşte într-un spital şi trebuie să evadeze, apoi să-şi recapete memoria pierdută, reapare în istoria literaturii SF, cu mici variaţiuni, la A.E. Van Vogt, Robert Sheckley, Roger Zelazny şi William Gibson, pentru a menţiona numai cîteva exemple. Programarea wetware şi protagonistul urmărit de asasinii unei corporaţii sînt elemente des întîlnite în nuvelele şi romanele cyberpunk. Iar relaţiile complexe şi schimbătoare dintre personaje (precum întortocheata poveste de dragoste a protagonistei cu personajul Wyeth) sînt tipice mai degrabă pentru SF-ul umanist.

Ceea ce e demn de remarcat este că Michael Swanwick combină aceste elemente într-un mod foarte convingător, iar rezultatul este un roman unitar, captivant şi foarte alert. Rebel Elizabeth Mudlark călătoreşte prin Nuklee de colonii spaţiale, ajunge în Republica Populară Marţiană, apoi într-o sferă Bernal din spaţiul cislunar, vizitează Pămîntul, unde îi înfruntă pe membrii Cuprinsului, iar în cele din urmă pleacă spre Tirnannog, în Norul lui Oort.

Călătoria din spaţiul exterior este completată de incursiuni frecvente în ciberspaţiu (reprogramarea personajelor cu ajutorul sistemelor informaţionale are loc extrem de frecvent pe parcursul romanului) şi de o călătorie în spaţiul interior. Căci, spre groaza protagonistei, Rebel Elizabeth Mudlark este o personalitate artificială prototip, iar personalitatea iniţială a programatoarei, Eucrasia Walsh, luptă din răsputeri să răzbată la suprafaţă şi să preia controlul. De aici, coşmaruri care ilustrează complexul lui Narcis şi o senzaţie permanentă de insecuritate – personalitatea Rebel simte că s-ar putea dezagrega, iar pe Eucrasia o percepe ca pe o umbră jungiană.

Pe de altă parte, acţiunea romanului este pigmentată cu o mulţime de referiri culturale, de la episoade ce amintesc Curtea Miracolelor din Notre Dame de Paris pînă la mere de genul celui din „Albă ca Zăpada” (în Vacuum Flowers, în loc să otrăvească, merele îl reprogramează pe cel care le mănîncă) şi de la nava Pequod la panoptismul din O mie nouă sute optzeci şi patru.Cum toate acestea (şi multe altele) au fost aşezate în mai puţin de două sute cincizeci de pagini, Vacuum Flowers se parcurge cu sufletul la gură şi îi invită pe cititori la o a doua lectură. Alături de Schismatrix Plus, constituie un punct de referinţă în literatura cyberpunk americană şi o conexiune importantă cu noua operă spaţială britanică. Vi-l recomand cu căldură.

(P.S. Pentru informaţii suplimentare, vizitaţi site-ul autorului la adresa http://www.michaelswanwick.com/. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Bruce Sterling - "Schismatrix Plus" (1996)

Primul text de Bruce Sterling pe care l-am citit vreodată l-am primit de la Mirel Palada. Se intitula "Swarm", şi provenea dintr-o antologie de science-fiction de la Universitatea Oxford. Al doilea care mi-a căzut în mînă se numea "Sunken Gardens". Mi-am dat seama că se petreceau într-un univers comun, un Sistem Solar sfîşiat de conflictul între facţiuni de Plăsmuitori şi Mecanişti. Spre marea mea încîntare, am aflat ulterior că Sterling scrisese şi un roman, Schismatrix, situat în acelaşi cadru. În 1997 l-am rugat pe domnul Marius Dinescu să-mi procure romanul, şi domnia sa mi-a adus ceva ce se numea Schismatrix Plus, o ediţie nouă de la Ace Books ce reunea atît romanul cît şi cele cinci nuvele din seria Plăsmuitorilor şi a Mecaniştilor. Iar în mai 2004 am primit cadou de la Bogdan Tudor Bucheru un exemplar nou-nouţ.

"Swarm" relatează o misiune delicată întreprinsă de o facţiune a Plăsmuitorilor cu ajutorul rasei extraterestre a Investitorilor. Căpitanul-doctor Simon Afriel este trimis pe un asteroid îndepărtat, aflat mult dincolo de raza de acţiune a navelor spaţiale umane, pentru a studia o colonie de fiinţe sociale şi a cerceta metodele prin care aceste fiinţe, aparent lipsite de inteligenţă, ar putea fi folosite pentru ca Plăsmuitorii să cîştige războiul împotriva Mecaniştilor şi să domine întregul Sistem Solar. Roiul dovedeşte însă resurse nebănuite, dezvoltă o fiinţă inteligentă, expresie a conştiinţei de grup, o capturează pe dr. Mirny, colega lui Afriel, şi decide să-i folosească pe urmaşii cuplului de oameni pentru a forma soldaţi cu care să lupte împotriva îndepărtatului Sistem Solar şi a omenirii. Afriel acceptă provocarea, convins că urmaşii săi vor cuceri roiul mai degrabă decît să-l slujească.

"Spider Rose" descrie experienţele unei Mecaniste aflate la marginea Sistemului Solar, în singurătate. Spider Rose ocupă o staţie circumsolară şi le oferă Investitorilor un diamant cît un autobuz, în schimbul căruia primeşte o creatură, mascota comandantei de pe nava extraterestră. Ulterior, în timp ce studiază documentaţia care însoţeşte creatura, Spider Rose constată că aceasta are o structură genetică bizară, lucru care pentru Plăsmuitori ar fi deosebit de valoros, dar pentru Mecanistă e doar o curiozitate. În urma unui atac al unor clone Plăsmuitoare, Spider Rose rămîne izolată în staţia defectă, îi rupe gîtul creaturii şi o mănîncă. Apoi, spre surpriza sa, suferă o metamorfoză în urma căreia devine creatura, iar Investitorii vin şi o recuperează.

În "Cicada Queen", Plăsmuitorul Hans Landau povesteşte cum a trecut la facţiunea Ţarinei, o Investitoare care trăieşte printre oameni. La petrecerea dată de Clica de Policarbon în cinstea eliberării lui Landau de sub supravegherea robotică, Wellspring, un cercetător influent care cordonează proiectul Ţarinei pentru teraformare marţiană, discută despre constituirea omenirii într-un metasistem cognitiv cu un nivel de complexitate superior. Landau trece printr-un ritual de iniţiere cu droguri şi halucinaţii, apoi petrecerea Clicii se întinde prin periferiile staţiei Ţarinei. Ulterior, Landau află mai mult despre proiectele Ţarinei şi despre Wellspring. Propriile sale cercetări şi patente îl aduc în conflict cu conducerea facţiunii. Landau trebuie să fugă, ghidat de un Mecanist dintr-o facţiune numită Homarii, ai cărei membri nu ies niciodată din costumul spaţial. Fuga sa coincide cu începutul disoluţiei facţiunii Cicada, si cu apariţia unei noi facţiuni iniţiată chiar de Ţarină pe orbita marţiană. Landau, devenit acum Homar, moşteneşte averea lui Wellspring şi devine conducătorul noii facţiuni, iar proiectul de teraformare al planetei Marte începe să dea rezultate.

"Sunken Gardens" relatează competiţia diferitelor facţiuni care doresc să teraformeze porţiuni din suprafaţa marţiană şi să cîştige favoarea Regelui Homar. Mirasol, membră a unei facţiuni care locuieşte pe Marte, participă la competiţie, surprinde nişte secrete insuficient de bine păzite şi cîştigă pentru facţiunea ei accesul în staţia Regelui Homar.

"Twenty Evocations" descrie în pasaje scurte viaţa Plăsmuitorului Nikolai Leng, şcoala cu profesori holografici, stagiul militar prin staţii spaţiale unde Plăsmuitorii şi Mecaniştii se extermină într-un război de uzură, fuga la o facţiune Mecanistă, uciderea soţiei sale la ordinele familiei Leng, crearea unei clone a soţiei, controlul pe care îl cîştigă asupra unor corporaţii şi facţiuni, contactele sale cu Investitorii, pierderea controlului asupra propriei facţiuni, retragerea din funcţii şi în cele din urmă sinuciderea, totul condensat în numai opt pagini.

Romanul Schismatrix abordează acelaşi univers la o scară mai mare. Protagonistul Abelard Lindsay este exilat din Corporaţia-Republică Circumlunară Mare Serenitatis în urma unei acţiuni de protest iniţiată de prietenul său Philip Constantine care duce la moartea iubitei lui Lindsay, Vera Kelland. Lindsay începe prin a iniţia o companie teatrală în Zaibatsu-ul Popular Circumlunar Mare Tranquillitatis, apoi află că prietenul Constantine, care a preluat puterea în staţia Mare Serenitas în urma unei lovituri de stat, caută să-l ucidă cu asasini Plăsmuitori. Lindsay fuge cu o naţiune minieră de numai paisprezece persoane, un grup de piraţi spaţiali care profită de ideea că oamenii fură, dar naţiunile naţionalizează. Într-un asteroid plin de tuneluri, piraţii descoperă un grup de Plăsmuitori care au pus la punct uzine biologice şi o microecologie. În urma conflictului, singurii supravieţuitori sînt Lindsay şi Plăsmuitoarea Nora Mavrides. Cei doi sînt găsiţi de o navă a Investitorilor.

Venirea extratereştrilor Investitori schimbă radical relaţiile dintre facţiuni. Războiul de uzură e înlocuit de eforturi disperate în direcţia relaţiilor diplomatice şi a comerţului, mai ales pentru că Investitorii pot lua diplomaţi la mari distanţe pentru a contacta alte nouăsprezece rase inteligente. Constantine cîştigă controlul în toate staţiile circumlunare, apoi ruinează facţiunea iniţiată de Lindsay, iar acesta din urmă pleacă în misiune la bordul unei nave a Investitorilor. Pe drum, Lindsay descoperă că comandanta navei îşi mănîncă ouăle, ceea ce îi permite protagonistului s-o şantajeze şi în cele din urmă s-o convingă să vină permanent în Sistemul Solar şi să devină centrul unei noi facţiuni, în calitate de Ţarină. La întoarcere, Lindsay trece la o facţiune Mecanistă, Cartelul Dembowska, unde ia legătura cu Wells şi Clica de Policarbon. Constantine îşi extinde puterea şi influenţa, ucide sau răpeşte membri ai familiei lui Lindsay, iar acestadin urmă îi răspunde cu aceeaşi monedă, corupîndu-i colaboratorii şi acoliţii. În cele din urmă, cei doi poartă un duel în realitate virtuală la bordul unei nave a Investitorilor.

Rezultatul este nimicitor: Lindsay nu-şi revine decît după cîţiva ani de nebunie, în urma unor reprogramări extensive, în vreme ce Constantine îşi pierde definitiv unitatea personalităţii şi sănătatea mintală. Cicada, facţiunea Ţarinei, se dezvoltă masiv, punîndu-i în umbră pe Plăsmuitori cu tehnologiile biologice pe care le pun la punct. La disoluţia facţiunii, datorată fugii Ţarinei în compania lui Wellspring, Lindsay decide să participe la dezvoltarea unui ecosistem sub crusta de gheaţă a satelitului jovian Europa. Pentru asta, merge pe Pămînt însoţit de fiica lui Constantine şi ia mostre de viaţă oceanică terestră. La întoarcerea pe staţia circum-europană, Lindsay este contactat de o entitate care-i oferă fie extinderea vieţii corporale şi participarea la transformarea întregii specii umane într-un metasistem cognitiv, fie transcendenţa. Lindsay preferă a doua ofertă şi îşi abandonează corpul.

Textele reunite în Schismatrix Plus reprezintă primele opere de maturitate ale lui Bruce Sterling. Deşi a debutat cu o proză intitulată "Man Made Self", Sterling a renunţat la ea şi preferă să declare că prima sa proză scurtă este "Swarm". Nu întîmplător, este şi cea mai antologată povestire a sa. Despre Crystal Express, volumul care a reunit iniţial seria Plăsmuitorilor şi a Mecaniştilor, Sterling spune că este cartea pe care o preferă dintre cele pe care le-a scris. În retrospectivă, la mai bine de cincisprezece ani după publicarea romanului Schismatrix, ne este mai uşor să înţelegem de ce. Sterling a oferit în acest univers o demonstraţie practică a punctelor de vedere cyberpunk referitoare la ceea ce ar trebui să fie genul science-fiction.

Grupul de scriitori cyberpunk reproşa scriitorilor din generaţiile mai vechi, în special celor din generaţia Campbell, că preferau să lipească tot felul de continuări la serii interminabile decît să imagineze de fiecare dată lucruri noi. Extinderea seriilor şi a novelizărilor, a universurilor comune şi a francizelor ameninţa să ducă la moartea diversităţii şi originalităţii în genul science-fiction, precum şi la diluarea prozei în sine. Sterling a oferit o densitate extremă a ideilor şi imaginilor în seria de proze scurte Plăsmuitori/Mecanişti, a produs un roman condensat în "Twenty Evocations" şi o trilogie în cele 288 de pagini ale cărţii Schismatrix. Luat în ansamblu, volumul Schismatrix Plus conţine o asemenea bogăţie de personaje, evenimente şi concepte încît năuceşte la o primă lectură. Şi Sterling a declarat că, în ciuda ofertelor editoriale pentru continuări, trilogie, transformare în franciză şi aşa mai departe, universul Plăsmuitori/Mecanişti se opreşte aici.

Ordinea în care am prezentat textele ce compun acest univers reflectă ordinea în care autorul le-a scris şi publicat. Se poate observa cum Sterling s-a apropiat de acest univers ficţional treptat, cum a venit dinspre periferie cu "Swarm" şi "Spider Rose", apoi a intrat în mijlocul conflictelor între superputerile Plăsmuitoare şi Mecaniste, cum a experimentat la scară mică tehnica prozei condensate în "Twenty Evocations" şi în cele din urmă a reunit personajele, noţiunile şi conceptele în Schismatrix, care abundă în trimiteri intertextuale la prozele scurte. Un detaliu care mi s-a părut deosebit de atrăgător este că la sfîrşitul întregii colecţii de texte încă nu e clar dacă omenirea va ajunge mai întîi la noul nivel de metasistem cognitiv sau va trebui să confrunte roiul ameninţător din prima povestire.

În ansamblul operei lui Sterling, Schismatrix şi prozele scurte care o însoţesc reprezintă şi un punct de turnură. Este un experiment formal reuşit, în care spre exemplu multe dintre porţiunile descriptive sau de legătură sînt suprimate, ori înlocuite de informaţii lapidare gen "CircumEuropa: 25-12-'86", ceea ce invită cititorii să-şi pună imaginaţia la lucru şi să completeze golurile interstiţiale. Este şi ultima ocazie în care Sterling şi-a lăsat închipuirea să hoinărească nestingherită, şi să răspîndească în trei sute de pagini idei cît pentru o duzină de romane. După Schismatrix, autorul a hotărît că genul science-fiction poate fi mult mai interesant dacă evenimentele descrise au loc în Texas sau Praga sau Singapore, mai degrabă decît în centura de asteroizi sau în inelele lui Saturn.

Pentru aceia dintre dumneavoastră care cred că genul cyberpunk însemnă numai cărţi asemănătoare cu Neuromancer, recomand cu căldură Schismatrix Plus. Iar dacă vi se va părea interesantă, veţi putea regăsi urme ale acestui univers în romane precum Vacuum Flowers de Michael Swanwick sau Angel Station de Walter Jon Williams. Dar despre acestea am să scriu cu alt prilej.

În România au apărut, după ştirea mea, numai două nuvele din seria Plăsmuitori/Mecanişti, anume "Roiul" în serial în Jurnalul SF şi "Grădinile scufundate" în Quasar 6-7 din 1993, ambele în traducerea domnului Mihai Dan Pavelescu. Sper că odată se va găsi o editură dispusă să publice şi la noi această carte care-şi răsplăteşte cititorii la fiecare lectură.

(P.S. Pentru informaţii suplimentare, vizitaţi ghidul neoficial al lucrărilor lui Bruce Sterling la adresa http://www.chriswaltrip.com/sterling/. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Bruce Sterling – "The Artificial Kid" (1980, 1996)

În ziua de Crăciun a anului 1997, prin amabilitatea doamnei Raluca Voicu am primit două cărţi de Bruce Sterling. Una dintre ele este romanul The Artificial Kid, publicat în 1980, şi re-publicat în 1996 de o editură din San Francisco. Noua ediţie conţine o introducere de William Gibson în care ne împărtăşeşte cîte ceva despre începutul prieteniei sale cu Bruce Sterling, despre debutul mişcării cyberpunk, şi despre Puştiul Artificial, care e o combinaţie de Bruce Lee, Iggy Pop şi Johnny Rotten. După părerea lui Gibson, personajul în cauză are şi cea mai grozavă coafură din literatura cyberpunk. Aşa că, la ora cînd toţi oamenii de treabă se gîndeau la Naşterea Domnului şi la Moş Crăciun, am făcut o excursie pe planeta Reverie pentru a-l cunoaşte pe puştiul expert în arte marţiale.

Introducerea este un început de film specific pentru producţiile Puştiului Artificial, un plonjeu prelung din spaţiul cosmic pînă la suprafaţa planetei Reverie, de unde un tînăr înarmat cu un nunchaku priveşte provocator în sus, către publicul din staţiile orbitale. Puştiul este un artist înconjurat de minicamere zburătoare, practicant al artelor marţiale şi protagonist al unor filme pe care orbitalii le adoră.

După informaţii de fundal, referitoare la originile Puştiului, la regulile luptei în Zona Decriminalizată şi la anturajul protagonistului, eroul prezintă o cină la prietenul şi producătorul său, Money Manies, unde o cunoaşte pe Sfînta Anne Twiceborn şi are un conflict cu profesorul Angeluce. Ulterior, conflictul ia proporţii.

Într-un carnaval prilejuit de aniversarea a cinci sute de ani de la întemeierea Corporaţiei care a colonizat Reverie, Puştiul primeşte provocări la luptă din partea unor mercenari, fraţii Clone, apoi este atras într-o capcană în Zona Decriminalizată şi bătut. Cînd îşi revine, se întîlneşte cu Sfînta Anne şi cu un domn cu barbă care ulterior se dovedeşte a fi Moses Moses, întemeietorul Corporaţiei.

Ajunşi la locuinţa Puştiului, trebuie să negocieze cu alţi mercenari care au răpit menajera, dar cu ajutorul altui expert în arte marţiale, Armitrage, reuşesc s-o salveze. Pleacă apoi cu toţii la conacul lui Money Manies, supravieţuiesc unui atac cu arme de foc şi în cele din urmă pleacă pe mare cu un iaht pentru a scăpa de urmăritori.

Un alt mercenar, Moartea Instantanee, îi prinde din urmă a doua zi şi aruncă o bombă asupra iahtului. Armitrage moare în explozie, iar ceilalţi trei plutesc în apă, duşi de curent. Îşi povestesc fiecare viaţa, un proces lung şi destul de încîlcit în cazul lui Moses Moses, care a trăit 350 de ani, apoi a folosit criogenia. Apoi o formaţiune uriaşă, ca un balon enorm format din celule imense umplute cu hidrogen, apare de undeva din adîncuri şi-i poartă în văzduh.

Ulterior, Puştiul constată că în balon se află profesorul Crossbow, care l-a crescut şi educat. Acesta doreşte să studieze o moleculă organică extrem de stabilă, Corpul Crossbow, care se găseşte pe continentul Mass şi este practic nemuritoare. Moses Moses şi profesorul trec printr-o fuziune a conştiinţelor, menită să-i ofere fiecăruia noi perspective. Apoi Puştiul, Sfînta Anne şi profesorul coboară pe continent, iar balonul, cu Moses Moses la bord, este incendiat de păsări phoenix.

Cei trei merg prin junglă zile în şir, observînd cum Corpul Crossbow a transformat flora şi fauna locală. Un robot teleoperat îi fură minicamerele zburătoare Puştiului, iar apoi profesorul cade într-un lac infestat de Corpul Crossbow şi suferă o metamorfoză, devenind în cele din urmă copac. Puştiul şi Sfînta Anne ajung să trăiască pe malul mării, iar în lipsa tratamentelor hormonale protagonistul creşte şi devine bărbat.

Apoi soseşte o echipă de salvare care îi duce acasă în triumf. Benzile video din minicamerele Puştiului au cauzat o revoluţie. Money Manies dă un banchet în cinstea lor, explică modul în care societatea din Reverie funcţionează de fapt fără guvern, iar Puştiul se retrage pe continent împreună cu Anne şi menajera pentru a-şi creşte copiii. Are nişte planuri nemărturisite pentru a schimba situaţia, mai ales pentru că Money Manies l-a ameninţat. Dar ar trebui să aşteptăm pînă cînd Puştiul va creşte mare.

Dintre cărţile lui Bruce Sterling, aceasta este poate cea mai stranie. Prima jumătate a cărţii pare a fi un roman de Jack Vance, cu o atmosferă exotică, de carnaval. Poate "Molia Lunii" ar fi cel mai la îndemînă termen de comparaţie. Cea de-a doua jumătate, implicînd călătorii pe mare, prin aer şi prin junglă, pare a fi un roman de Jules Verne. Scena în care balonul enorm şi cu pete fosforescente apare din adîncurile mării şi se ridică, purtîndu-i pe eroi, evocă irezistibil 20 000 de leghe sub mări. Schimbarea de ton şi ritm este perceptibilă, dar trecerea este necesară din punctul de vedere al intrigii pentru a justifica transformările emoţionale şi mentale ale eroului.

Protagonistul însuşi este o combinaţie de arte marţiale, tehnologie şi atitudine rebelă, în spiritul punk. Puştiul Artificial trăieşte în corpul întinerit al politicianului Rominuald Tanglin, care s-a sinucis prin ştergerea personalităţii. Practică artele marţiale, ceea ce implică disciplină şi autocontrol, dar pe de altă parte se "înfurie" şi uneori îşi ia la bătaie interlocutorii numai pentru a transmite publicului o imagine de tînăr rebel. Corpul său este o construcţie barocă ce găzduieşte simbioţi minusculi care îi dezinfectează şi vindecă rănile. Iar coafura lăudată de Gibson este cu totul specială: fiecare fir de păr al Puştiului este laminat în plastic, iar cînd protagonistul se înfurie, părul i se zbîrleşte.

În fundalul romanului se confruntă teorii ştiinţifice, mai degrabă decît formaţiuni politice, iar Money Manies formulează o analogie între anumite molecule organice şi reţeaua de relaţii dintr-un grup social. În final, societatea de pe Reverie se dovedeşte a fi stabilă pe termen nedefinit tocmai pentru că reţeaua de relaţii din cadrul ei reflectă molecula organică numită Corpul Crossbow.

La fel de stranii sînt relaţiile de familie. Puştiul Artificial nu-l percepe pe Rominuald Tanglin ca pe o personalitate anterioară dezvoltată în acelaşi corp, ci mai degrabă ca pe un tată rece şi distant care mai apare din cînd în cînd în înregistrări video pe ecranele din casă, o fantomă tehnologică dintr-o locuinţă gotică. Clonele, precum mercenarii Clone sau Money Manies, care în final se dovedeşte a fi trei persoane cu o singură identitate, se percep unele pe altele ca fiind fraţi.

Modul în care personajele îşi construiesc identitatea este şi el exotic. Puştiul face săptămînal tratamente hormonale care să-i împiedice pubertatea, în primul rînd pentru că Rominuald Tanglin a fost împins la nebunie şi sinucidere de către soţia sa, iar Puştiul nu vrea să cadă în aceeaşi capcană. Armitrage, unul dintre personajele secundare, este multisexual, ceea ce îi permite să-i facă avansuri Sfintei Anne Twiceborn, dar şi să fie îndrăgostit de Puştiul Artificial. Iar profesorul Crossbow este neutru, motiv pentru care protagonistul îl desemnează pe parcursul întregii cărţi cu pronumele "it".

Cu toate că elementele mai sus menţionate pot părea heteroclite, Bruce Sterling reuşeşte să-i confere cărţii coeziune. Mai ales la o a doua lectură, devine fascinant de urmărit metodele prin care o idee sau o situaţie menţionată aparent în trecere undeva pe la începutul sau mijlocul romanului ajunge să capete importanţă majoră spre final. Şi din acest punct de vedere, The Artificial Kid poate fi considerată pe bună dreptate una dintre primele cărţi ale genului cyberpunk.

Fraza din final, "Aşteptaţi pînă cînd Puştiul o să crească mare," este nu numai o izbutită încheiere a cărţii, ci şi un avertisment pe care Sterling îl dă cititorilor săi. Scriitorul ne-a anunţat astfel că abilităţile sale se află abia în stadiul embrionar, iar pe viitor ar fi cazul să ne aşteptăm la cărţi încă mai spectaculoase şi mai bine scrise.

Şi Sterling s-a ţinut de cuvînt. Însă despre asta am să vă povestesc altă dată.

(P.S. Pentru informaţii suplimentare, vititaţi ghidul neoficial de pe web al lucrărilor lui Bruce Sterling la adresa http://www.chriswaltrip.com/sterling/. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

William Gibson – "Spook Country" (2007)

În noiembrie 2007, prin amabilitatea domnului Mihai Dan Pavelescu, am avut ocazia să citesc cel mai recent roman al lui William Gibson, Spook Country. Există pe lume cărţi care m-au entuziasmat mai puţin decît aceasta, însă lista lor este destul de scurtă. Să vedem împreună de ce:

Spook Country nu este o continuare directă a romanului precedent, Pattern Recognition (2003), dar se petrece în aceeaşi lume – mai precis, în lumea noastră aşa cum o percepe William Gibson. Acţiunea se desfăşoară în paralel pe trei planuri şi este narată cu ajutorul punctului de vedere numit „omniscienţă selectivă multiplă” – metodă folosită deja cu succes în Count Zero, Mona Lisa Overdrive şi atîtea alte romane ale autorului.

Unul dintre firele narative urmăreşte o fostă membră a formaţiei rock Curfew, Hollis Henry, actualmente colaboratoare la o revistă gen Wired, Node, a cărei lansare se pregăteşte la Londra. Hollis primeşte de la finanţatorul belgian al revistei, Hubertus Bigend, misiunea de a lua legătura cu un hacker al sistemului de poziţionare globală prin satelit, Bobby Chombo.

Al doilea fir narativ îl vizează pe Tito, un imigrant ilegal sino-cubanez care face parte din cea mai mică familie mafiotă din lume. (De fapt, membrii organizaţiei chiar sînt înrudiţi între ei.) Tito participă la falsificarea de acte şi la transferul ilicit de date prin intermediul iPod-urilor, între altele.

Al treilea fir narativ relatează despre un narcoman, Milgrim, pe care un agent al forţelor de securitate, Brown, l-a luat cu forţa într-o operaţiune de supraveghere. Milgrim poate să traducă mesaje SMS din Volapuk (o aproximare a chirilicelor cu sistemul de semne occidental), iar Brown are nevoie de sprijinul lui în tentativa de a-l captura pe Tito.

Treptat, după reţeta experimentată mai întîi în Count Zero, cele trei fire narative converg (de această dată în jurul unui container cu o sumă mare de bani lichizi dintr-un fond irakian), iar personajele şi cititorii rămîn cu senzaţia că au trecut pe lîngă lumea complexă şi tenebroasă a unor servicii secrete şi organizaţii criminale fără ca la sfîrşitul poveştii să fi aflat mai mult despre structura ei decît ştiau deja la început. (Thomas Pynchon nu a fost singur.)

Ce aduce Spook Country nou faţă de romanele precedente ale lui William Gibson este sugestia repetată că viitorul imaginar din literatura cyberpunk s-a perimat. Activitatea hackerilor a trecut dincoace de ecran, în lumea reală (cu puţin ajutor de la sistemul GPS). Realitatea virtuală s-a transformat într-o rămăşiţă din anii ’90, o activitate de nişă pentru cîţiva entuziaşti (cam ca radioamatorismul, dacă îmi permiteţi comparaţia). Şi nici muzica rock nu se simte prea bine, căci trupele alternative s-au destrămat, iar foştii membri, pensionaţi de timpuriu, trebuie să-şi ducă traiul într-un fel – sau, dacă preferaţi, în alt fel.

Pe de altă parte, ca şi Pattern Recognition, Spook Country le dă de ştire scriitorilor de literatură realistă că nici realitatea nu mai e ce a fost. Fie că autorilor mainstream le place sau nu, lumea reală a fost invadată de telefoane mobile, laptop-uri, locatoare GPS, cartele magnetice de acces, cărţi de credit, avioane cu reacţie proprietate personală, sisteme informatice pentru adnotarea realităţii şi roboţei LEGO funcţionali (ca să amintesc numai cîteva exemple din roman). Pe scurt, trăim într-o lume ştiinţifico-fantastică. Sau, cum spune Gibson uneori, viitorul a ajuns deja aici, numai că nu este distribuit uniform.

Cît priveşte romanul propriu-zis (mai degrabă decît lumea noastră reflectată în el), Spook Country are şanse să-i dezamăgească pe fanii SF şi să-i pună pe gînduri pe cititorii de romane realiste. Nu e o carte confortabilă – în primul rînd pentru că nu mai trăim într-o lume confortabilă. Dacă nu mă credeţi, mergeţi la un concert de muzică rock. Cînd veţi vedea cum, în locul flăcărilor gălbui şi prietenoase ale brichetelor, publicul înalţă către scenă lucirea albăstruie, rece, a telefoanelor mobile, să nu vă întrebaţi unde aţi ajuns.

Pentru că veţi fi în Spook Country...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

William Gibson – "Pattern Recognition" (2003)

A fost odată...

A fost odată o trupă, că dacă spun formaţie vă gîndiţi la ceva cu trompete şi tromboane şi cîntecele şlăgăroase.

A fost odată o trupă de băieţi răi, veşnic îmbrăcaţi în negru, ocazional prea dărîmaţi ca să se ţină în picioare pe scenă, de obicei hotărîţi să cînte pînă se rupeau corzile de pe chitare.

A fost odată o trupă care a schimbat faţa şi sunetul muzicii heavy metal, a umplut lumea cu imitatori cerniţi şi a transformat pentru totdeauna o generaţie.

Sau aşa ni se părea pe atunci.

Dar am impresia că m-am luat cu vorba, că am început să bat cîmpii şi că am uitat ce fac de obicei, anume să scriu recenzii de carte. Mai bine să discutăm despre unul dintre romanele recente ale lui William Gibson, Pattern Recognition (2003), pe care l-am primit mulţumită bunului meu prieten Liviu Moldovan.

Acţiunea romanului se petrece la exact un an după atacurile din 11 septembrie 2001, iar protagonista este Cayce Pollard, al cărei tată a dispărut în New York în acea zi. Cayce este "coolhunter", adică identifică tendinţe vestimentare în moda adolescenţilor şi le oferă contra cost caselor de modă. La începutul cărţii, Cayce este la Londra, afectată de schimbarea fuselor orare după traversarea Atlanticului. Se întîlneşte cu reprezentanţi ai unei firme de design, Blue Ant, care se pregăteşte să schimbe sigla unei mari companii de încălţăminte sportivă.

Cayce face cunoştinţă apoi cu colecţionari pasionaţi de calculatoare vechi, după care constată că spărgători profesionişi au intrat în apartamentul unde locuieşte, iar unul dintre ei a sunat-o pe o angajată Blue Ant, Dorotea Benedetti. Pe de altă parte, Bigend, patronul firmei Blue Ant, îi propune lui Cayce să-l găsească pe autorul unor secvenţe filmate care apar periodic pe Internet şi pe baza cărora s-au format grupuri de admiratori. Cayce Pollad se numără şi ea printre aceştia.

Cercetările o poată pe Cayce pe reţea, unde află de la un alt pasionat, Parkaboy, că un grup japonez a găsit un marcaj steganografic în cel mai recent segment de film - informaţii încifrate în unele cadre. Împreună cu un angajat al lui Bigend, Boone Chu, Cayce zboară la Tokyo, primeşte numărul încifrat, apoi Chu caută compania care a făcut marcarea. Doi străini o agresează, dar Cayce scapă cu bine. Între timp, prietenii din reţea îi trimit o întreagă hartă a numerelor încifrate în diverse segmente de film.

Revenită la Londra, Cayce descoperă că atît intrarea prin efracţie din apartament cît şi agresiunea din Tokyo au fost aranjate de Dorotea, la instigarea unui avocat rus din Cipru. Apoi, protagonista aranjează o întîlnire cu Hobbs Baranov, un veteran al unui serviciu de informaţii care poate afla adresa de e-mail unde a trimis marcajele compania care le-a produs. Cu alte cuvinte, probabil adresa misteriosului cineast.

Adresa este din Rusia şi e conectată cu o companie petrolieră din Marea Baltică. Cayce călătoreşte la Paris, apoi la Moscova, iar pe traseu aranjează şi venirea lui Parkaboy. În Moscova, protagonista se întîlneşte cu Stella Volkova, distribuitoarea segmentelor de film, care îi acordă privilegiul unei întîlniri cu sora ei gemănă, Nora, cineasta, ca premiu pentru că a ajuns cea dintîi la ele. Premiul este binemeritat, fiindcă gemenele Volkova sînt nepoatele foarte bine păzite ale unui magnat rus.

Dorotea are o scurtă întîlnire cu Cayce în urma căreia protagonista îşi pierde cunoştinţa şi se trezeşte într-un spital. După ce evadează de acolo, află de la Parkaboy că fusese prizonieră în Academia de Vise, o închisoare unde prizonierii se ocupă cu prelucrarea digitală a cadrelor de film experimental produse de Nora Volkova.

La final, Cayce se întîlneşte cu magnatul Volkov, primeşte un dosar despre ultimele ore din viaţa tatălui ei şi o servietă cu cinci sute de mii de dolari (pe care îi distribuie cu generozitate celor care au ajutat-o să rezolve această misiune) şi îl păstrează pe Parkaboy ca iubit. Nu în ultimul rînd, în sfîrşit reuşeşte să doarmă cum trebuie şi să se vindece de permanenta schimbare a fuselor orare care o chinuia încă de la prima pagină.

Din punctul meu de vedere, Pattern Recognition marchează cîteva lucruri importante (nu numai) pentru cariera lui William Gibson. Unul dintre ele este că tehnologia a ajuns din urmă imaginaţia unui scriitor vizionar şi în bună parte a încorporat-o. Dacă în 1981 eforturile Yakuzei de a găsi şi amplifica fragmente de informaţii pentru a-l găsi pe un anume Johnny Mnemonic erau science fiction, în 2002 eforturile lui Cayce de a găsi şi amplifica fragmente de informaţii pentru a-l găsi pe misteriosul cineast digital fac parte din literatura realistă. Dacă în 1982 viziunea unui mediu tridimensional interactiv generat pe calculator numit "matricea" era revoluţionară (şi i-a adus autorului un doctorat onorific pentru design), în 2002 Gibson trebuie să se documenteze cu minuţiozitate pe Internet pentru detalii despre prelucrarea digitală a imaginilor şi steganografie.

Un alt aspect important este că experienţa de viaţă a autorului s-a modificat considerabil. În unele interviuri, William Gibson a declarat că în anii '70 mergea la magazinele Armatei Salvării şi se uita ore în şir la toate acele vechituri. Ca urmare, magazinul cu vechituri al Finlandezului apare în repetate rînduri în trilogia ciberspaţiului. Pentru Neuromancer, Gibson a folosit nume dintr-un calendar japonez, iar aşezarea oraşului Chiba pe malul Golfului Tokyo, vizavi de capitala niponă, a fost pentru el o presupunere norocoasă mai degrabă decît o certitudine geografică. sau cel puţin aşa a afirmat. Pe de altă parte, de la sfîrşitul anilor '80 încoace, Gibson a putut merge personal în locuri precum Londra sau Tokyo, iar abundenţa de detalii referitoare la aceste oraşe se bazează pe experienţa lui senzorială directă. Diferenţa dintre imaginaţie şi experienţă este considerabilă, mai ales pentru că Gibson este un observator înnăscut.

Anii '90 i-au adus scriitorului şi accesul la Internet, iar Pattern Recognition face acest lucru mai vizibil decît oricare altă carte a lui. Febrilitatea postării de mesaje într-un forum şi a aşteptării reacţiilor celorlalţi participanţi, anxietatea legată de accesul altora la lista site-urilor pe care le-ai vizitat, varietatea năucitoare a informaţiilor despre jachete aviatice sau calculatoare străvechi, criptografia şi criptanaliza, schizofrenia poziţionării fizice într-un loc (un avion sau un apartament) şi mentale în altul (o convorbire pe mobil sau un schimb rapid de mesaje e-mail), toate acestea sînt tratate nu prin prisma imaginaţiei lui William Gibson, ci prin aceea a experienţei omului obişnuit din satul planetar digitalizat.

Pentru că, din păcate, personajele din Pattern Recognition sînt oameni obişnuiţi. Protagonista, Cayce Pollard, este o utilizatoare, nu o exploratoare îndrăzneaţă a sistemului, precum Henry Case din Neuromancer. Personajele nu mai sînt ca în romanele timpurii ale lui Gibson. Au dispărut creaturile venite parcă din benzi desenate, schematice, violente, aproape psihopate. A dispărut Molly, care mergea de parcă era proprietara locului, indiferent dacă avea un picior fracturat sau nu, şi pe care nici nu ne trecea vreodată prin minte s-o întrebăm cum îşi curăţa lentilele acelea reflectorizate pe care le avea implantate în oasele feţei. Au apărut în locul lor inşi uşor simpatici, sau uşor antipatici, sau uşor corupţi, personaje care sînt complexe, plauzibile, umane, "literare" şi fade ca îngheţata de vanilie. Şi, pentru ca schimbarea să fie completă, alternarea rapidă a planurilor, care crea atîta tensiune, a fost eliminată, iar Gibson ne ţine prizonieri în punctul de vedere al lui Cayce Pollard pe parcursul întregii cărţi. Un Portret al artistului din tinereţe cu laptopuri şi telefoane mobile şi avioane cu reacţie...

Un dublu portret al artistului, dacă doriţi. William Gibson a introdus şi alte reprezentări ale creatorului de artă în scrierile sale, precum Rubin, maestrul rămăşiţelor din "Piaţa în iarnă". În Count Zero, artistul apăra deja în formă robotizată, o construcţie autoasamblată de braţe şi unelte animată de o inteligenţă artificială dereglată, preocupată cu producerea unor casete cu colaje de fragmente. În Mona Lisa Overdrive, artistul era o inteligenţă artificială, Continuity, care scria şi rescria un roman la nesfîrşit, o carte care nu era despre ceva anume, care se transforma continuu, dar care în acelaşi timp rămînea mereu aceeaşi. Un semn că autorul obosise să scrie cărţi situate în aceeaşi lume imaginară, cu aproximativ aceeaşi temă.

Dar, oricît de neobişnuite ar fi reprezentările anterioare ale artistului, este pentru prima dată cînd autorul îi conferă acestuia un aspect dual. Gibson a declarat uneori că-l percepe pe scriitorul cărţilor sale ca pe un alt aspect al său pe care el, cel care apare în public şi dă interviuri şi autografe, nu-l poate înţelege sau controla. Mai în glumă, mai în serios, se teme ca nu cumva acela care scrie să nu dispară de-a binelea într-o bună zi, şi să nu-l lase pe el, persoana publică, să se facă de rîs. Poate de aceea secvenţele de film experimental care iscă admiraţie pe toate meridianele în cel mai recent roman al său sînt conectate nu cu o persoană, ci cu două. Una sterilă, dar care întreţine relaţii cu publicul, cealaltă creativă, dar retrasă. Stella Volkova este cea care se ocupă de relaţiile cu publicul, în vreme ce Nora, sora ei geamănă, îşi tratează traumele creînd şi rafinînd segmentele de film pînă la sublim, dar nu comunică sub nici o altă formă cu lumea.

Pentru că rafinarea tehnicii este şi ea unul dintre subiectele cărţii. Gibson a afirmat în repetate rînduri că tehnica este duşmanul. Pattern Recognition este excelent scrisă din punct de vedere stilistic, însă curge lent, iar suspansul lipseşte aproape cu desăvîrşire. Poate că este o reprezentare foarte adecvată a ciberculturii care s-a dezvoltat pe Internet, dar, spre deosebire de romanele timpurii ale lui William Gibson, nu îmbie cititorii la o a doua lectură. Cocteilul de acţiune, suspans şi efecte pirotehnice s-a evaporat încet-încet de-a lungul anilor, iar în urma lui a rămas o tehnică literară perfect controlată.

A fost odată o formaţie, Metallica, o trupă heavy metal care a trecut prin trei stadii: memorabil, suportabil, interminabil.

A fost odată un scriitor...

(P.S. Pentru mai multe informaţii vizitaţi site-ul oficial al autorului la http://www.williamgibsonbooks.com/index.asp. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)