William Gibson şi Bruce Sterling – "The Difference Engine" (1990)

Spre sfîrşitul anului 1992, Ionuţ Bănuţă mi-a povestit într-o seară despre ceea ce pe atunci era cel mai recent roman al lui William Gibson, în colaborare cu Bruce Sterling, o istorie alternativă. Cum eram obişnuit ca autorii în cauză să se ocupe de viitoruri apropiate mai degrabă decît de trecuturi alternative, ideea m-a pus pe gînduri. Mai tîrziu, în vara lui 1993, în numărul 25 al Jurnalului SF a apărut un articol tradus şi adaptat de Ana-Maria Negrilă despre romanul acela. Am citit şi recitit articolul, încercînd să mă lămuresc cum se configura acea lume ficţională. Apoi, în 1995, prin amabilitatea lui Mirel Palada am avut ocazia să citesc (şi să xerocopiez) cartea, iar în 1997 mi-am procurat o ediţie britanică. Şi iată ce am aflat:

Spre finalul secolului al douăzecilea, cineva, nu ni se spune cine, efectuează o retrospectivă cu ajutorul unor fotografii şi telegrame vechi. În secţiunea "Îngerul de la Goliad", prima fotografie face legătura cu Sybil Gerard, fiica unui agitator ludit, o prostituată care, în ianuarie 1855, în urma unei întîlniri cu fostul preşedinte al Texasului, Samuel Houston, şi cu secretarul acestuia, Mick Radley, a fugit în Franţa cu un pumn de diamante şi cu un program pe cartele perforate creat pentru calculatoarele mecanice proiectate de Lord Charles Babbage.

Cel de-al doilea episod, "Ziua Derby-ului", relatează o zi crucială din viaţa savantului Edward Mallory, descoperitorul primului schelet de brontozaur. În această zi, Mallory se îmbogăţeşte la cursele de automobile cu aburi, face cunoştinţă cu Lady Ada Byron (fiica primului-ministru, Regina Motoarelor Diferenţiale) şi primeşte în păstrare un exemplar al programului sus-amintit.

A treia secţiune, "Felinare oarbe", îl urmăreşte pe Mallory într-o serie de întîlniri cu Laurence Oliphant (agent al unui serviciu secret), cu Thomas Henry Huxley (susţinător al evoluţionismului), cu funcţionarii de la Biroul Central de Statistică (însărcinat cu spionarea populaţiei), cu Benjamin Disraeli (scriitor „la negru”) şi cu un grup de tineri japonezi dornici să înveţe în Occident şi să-şi modernizeze ţara. Rivalităţile academice ale lui Mallory şi agresiunile din partea unor agenţi care caută să sustragă programul Adei Byron au loc pe fondul unei poluări fără precedent a aerului din Londra.

Episodul al patrulea, „Şapte blesteme”, prezintă un moment critic în care bună parte din populaţia Londrei s-a refugiat în provincie, iar capitala a căzut pradă anarhiei. Edward Mallory, însoţit de doi dintre fraţii săi, traversează oraşul într-un automobil cu aburi, înfruntă bande de tîlhari, îl găseşte pe organizatorul unei campanii de calomniere şi-l deferă justiţiei. Episodul are două finaluri alternative, ca un omagiu adus romanului-strămoş al genului steampunk, Iubita locotenentului francez.

A cincea secţiune, "Ochiul Atoatevăzător", tratează despre Laurence Oliphant, creatorul metodei de a face să dispară oponenţii politici. După moartea primului-ministru, diversele facţiuni care luptă pentru putere au început să-i nimicească şi pe membrii serviciilor secrete. Pentru a scăpa de pericol, Oliphant călătoreşte la Paris, o contactează pe Sybil Gerard (care între timp a rulat programul Modus pe cel mai puternic calculator francez, Grand Napoleon) şi îi cere informaţii compromiţătoare despre liderul uneia dintre facţiuni, Charles Egremont. Oliphant, care e afectat de sifilis, se simte urmărit pretutindeni de un ochi atoatevăzător.

La sfîrşitul cărţii este ataşat un apendice numit "Modus", un colaj de texte despre Lord Charles Babbage şi calculatoarele sale mecanice, vremea Tulburărilor şi venirea la putere a Partidului Radical, înmormîntarea Lordului Byron, descoperirea de către mineri a unei gropi cu var în care zac nenumărate schelete omeneşti, o criză parlamentară, precum şi demiterea lui Charles Egremont din funcţiile publice. Ultimul text, Modus, relatează vizita la Paris a Adei Byron. Ada ţine un discurs despre programul Modus, menit să demonstreze că orice sistem formal este asemenea vieţii, incomplet şi incapabil să-şi stabilească propria consistenţă. Programul ar putea să trăiască din punct de vedere informaţional, să-şi dovedească propria existenţă şi să dezvolte o capacitate de autoexaminare. Pentru rularea programului pe un aparat cu suficientă putere de calcul, Ada Byron îşi pune speranţe în proiectele nefinalizate ale lui Charles Babbage, care s-au reorientat de la mijloace mecanice la sisteme electrice, cu "condensatori" şi "rezistenţe".

La plecare, Sybil îi cere Adei autograful şi îi oferă un inel cu diamant. Ada Byron are o viziune a Londrei în 1991, un oraş plin de Motoare Diferenţiale uriaşe, maşinării şi sisteme, în mijlocul căruia creşte o entitate, o prezenţă, un Ochi care a căutat prin imagini trecute spre a-şi găsi originea şi care acum se vede pe sine însuşi.

Prima dată cînd am citit această carte tocmai terminasem studierea unui curs despre literatura romantică din Marea Britanie. Ca urmare, a fost o adevărată încîntare să urmăresc prin această istorie alternativă ce s-ar fi putut întîmpla cu Wordsworth şi Coleridge (întemeietori de falanster în America), John Keats (specialist în "kinotropie" sau, dacă preferaţi, creator de animaţii cu ajutorul calculatoarelor mecanice), P. B. Shelley (agitator, apoi deţinut politic) şi Lord George Gordon Byron (prim-ministru) în cazul în care Charles Babbage s-ar fi preocupat să construiască un model funcţional al Motorului Analitic mai degrabă decît să se gîndească pe tot parcursul vieţii la noi şi noi metode de îmbunătăţire a acestuia. Totuşi, acest interes mi-a distras atenţia de la elementul central al cărţii, aşa încît în final am rămas cu impresia că romanul este mai mic decît suma părţilor, o colecţie de episoade nu foarte bine legate între ele care nu formează un ansamblu prea coerent. Pentru aceia care ar dori să urmărească toate aluziile istorice şi literare din The Difference Engine, recomand cu căldură o lucrare de Elieen Gunn intitulată "The Difference Dictionary" şi disponibilă pe adresa http://www.sff.net/people/gunn/dd. Ediţia japoneză a romanului a inclus şi acest dicţionar.

Tot prima lectură mi-a dezvăluit şi un alt aspect al cărţii, anume folosirea unei forme de intertextualitate pe care Borges ar fi numit-o magie parţială. În acest caz, personaje din romanul lui Benjamin Disraeli Sybil, sau Cele Două Naţiuni au acelaşi grad de realitate cu persoane istorice precum Laurence Oliphant, sau chiar... Benjamin Disraeli. O apreciere a romanului The Difference Engine nu poate exclude cunoaşterea prealabilă a celeilalte cărţi din care s-a inspirat. O importanţă la fel de mare o au şi comparaţia cu Iubita locotenentului francez de John Fowles, respectiv cunoştinţe despre tehnica literară a lui John Dos Passos pe care autorii au folosit-o în secţiunea "Modus".

Abia la a doua lectură am aflat pe de o parte că legăturile între personajele romanului sînt mult mai bine configurate decît crezusem iniţial, iar destinul fiecăruia e trasat complet. Reţeaua de relaţii între personaje este fascinantă în privinţa complexităţii şi reprezintă un foarte bun exemplu de construcţie literară.

Dar elementul central de coeziune al cărţii îl constituie de fapt efortul de a-şi afla originea al unei inteligenţe artificiale rezultată din rularea programului Modus. Întrucît vasta majoritate a cărţilor pe care le-am citit pînă acum tratează mai curînd despre evoluţia unor personaje umane, la prima lectură nu am înţeles de ce cartea lui Gibson şi Sterling avea un caracter atît de fragmentar. Răspunsul este că inteligenţa artificială reconstituie episoade din viaţa unor personaje umane numai în măsura în care acestea au avut legătură cu crearea, multiplicarea şi rularea programului Modus. Asemenea infractorilor din roman, care credeau în mod eronat că Modus e un sistem pentru cîştigarea pariurilor la curse, m-am înşelat la prima lectură a cărţii cu privire la ceea ce constituia principalul ei element de semnificaţie şi coeziune.

Cîteva cuvinte despre traducere: O ediţie românească a romanului a apărut la Editura Nemira sub titlul Machina Diferenţială în traducerea domnului Gabriel Stoian în anul 1998. Sarcina traducătorului a fost deosebit de dificilă, întrucît cei doi autori nord-americani au utilizat un vocabular specific britanic, în mod special victorian, condimentat pe alocuri cu termeni inventaţi de ei precum "clacker", prin analogie cu termenii "hacker" sau "cracker" de la sfîrşitul secolului al douăzecilea. În aceste condiţii - repet, dificile - domnul Gabriel Stoian a realizat o traducere destul de bună. Probabil că un mai mare grad de atenţie din partea redactorului literar în revizuirea ei i-ar fi urcat nivelul de la "destul de bună" la "excelentă". Sper că o a doua ediţie, revizuită, va merita cîndva acest calificativ.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)