În 1998, mulţumită vechiului meu prieten Mirel Palada, am parcurs cele patru volume din Cartea Soarelui Nou. Mai tîrziu, la începutul lui 2004, am primit cadou de la doamna Diana Enăchescu Hoehn un volum omnibus conţinînd al treilea şi al patrulea volum din serie, Sword and Citadel (Colecţia Fantasy Masterworks, nr. 12, Editura Gollancz, Londra, 2004). Iar în 2010 am ajuns să recitesc a doua jumătate a Cărţii Soarelui Nou - prin bunăvoinţa lui Tudor Popa.
Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:
Volumul al treilea din serie, apărut iniţial în 1982, se intitulează The Sword of the Lictor şi a fost publicat în ţara noastră sub titlul Spada lictorului de către Editura Leda, în traducerea doamnei Irina Horea. La începutul acestui volum, Severian lucrează ca lictor în oraşul Thrax (construit pe pantele abrupte ale unei văi, între munţi), dar, întrucît o ajută să evadeze pe o femeie, în loc să o ucidă fără judecată, aşa cum îi ceruse arhontele oraşului, trebuie să fugă şi devine proscris. Peregrinările îl poartă spre o confruntare cu un animal fabulos, peste munţi, apoi la un conflict cu un uriaş cu două capete, la un trib de pe insule plutitoare şi în cele din urmă la un castel unde se reîntîlneşte cu Baldanders, cu doctor Talos şi cu nişte extratereştri.
În cel de-al patrulea volum, apărut iniţial în 1983, The Citadel of the Autarch, Severian călătoreşte spre nord, în zona de război, petrece o perioadă de convalescenţă într-un spital organizat de Pelerine, se alătură unei companii de mercenari, luptă împotriva ascienilor, apoi e salvat de autarh, capturat de Vodalus, oferit ascienilor şi (după ce absoarbe spiritul autarhului muribund) ajutat să evadeze. Revenit în Nessus, oraşul său de baştină, Severian (devenit acum noul autarh) revizitează cîteva cunoştinţe vechi, dezleagă cîteva mistere, îşi scrie memoriile şi se pregăteşte să călătorească printre stele pentru a aduce Soarele Nou.
Această a doua jumătate a Cărţii Soarelui Nou extinde lumea imaginară conturată în prima jumătate. Astfel, Urth (sau Terah, dacă doriţi un echivalent aproape românesc) pare populată de mamuţi, smilodoni, zoantropi care, deşi cîndva oameni, au preferat să-şi extirpe centrii vorbirii, femei cu capete de pisică, undine, creaturi înaripate, oameni-maimuţă şi o puzderie de alte fiinţe exotice. Una dintre ele, în special, numită "alzabo", are capacitatea de a folosi spiritul creaturilor pe care le devorează, iar prezenţa ei oferă o explicaţie plauzibilă pentru abilitatea unor personaje umane de a absorbi spiritul altora.
Căci, dacă în volumele precedente Severian absorbise spiritul Theclăi, îndeplinind literalmente promisiunea evanghelică de a face unu din doi şi de a face femeile aidoma cu bărbaţii, în The Citadel of the Autarch conducătorul suprem al Comunităţii se dovedeşte a fi locuit de mii de spirite umane pe care i le transmite protagonistului.
Dezvoltarea personajelor este de asemenea urmărită cu grijă, fie că e vorba de protagonistul-narator, fie de personaje secundare, precum Dorcas sau Agia, ori de simple personaje episodice, cum ar fi pustnicul Ash, care locuieşte într-o casă ale cărei etaje ocupă fiecare altă eră geologică viitoare.
Cel mai bun semn al construcţiei romaneşti grijulii îl constituie însă încheierea minuţioasă a tuturor firelor narative. Dacă în The Sword of the Lictor Dorcas îl părăseşte pe Severian pentru că îşi dă seama că a fost resuscitată şi vrea să îşi regăsească soţul şi copilul, în finalul ultimului volum Severian îi găseşte fiul şi îl roagă să aibă grijă de ea. (Şi mai sînt multe asemenea exemple, dar am să vă las plăcerea să le descoperiţi singuri.)
Conexiunile intertextuale, care făcuseră deliciul primelor două volume ale seriei, se regăsesc din abundenţă aici, fie că e vorba de Evanghelii, de Stăpînul inelelor, de Prinţesa marţiană sau de piesele lui Samuel Beckett (în The Sword of the Lictor), fie de 1984, de Povestirile din Canterbury sau de Sfîrşitul Eternităţii (în The Citadel of the Autarch). Trebuie să fac o menţiune specială referitoare la poveştile-din-poveste, precum "Povestea băiatului numit Brotăcelul" din The Sword of the Lictor (în care fuzionează postmodernist Cartea junglei, mitul întemeierii Romei şi povestea lui Squanto) sau concursul de poveşti din The Citadel of the Autarch - bun prilej pentru personaje ca să dezbată dacă stilul e mai important decît subiectul şi pentru Gene Wolfe ca să dea un răspuns la problema lui George Orwell privitoare la relaţia dintre vocabular şi gîndire.
Şi aceste volume se încheie cu apendice - The Sword of the Lictor cu unul referitor la administraţia provincială, organizarea oraşelor din provincii, demnitari locali şi aşa mai departe, The Citadel of the Autarch cu unul despre tipurile de armament din epoca lui Severian şi despre nave - atît cele oceanice cît şi cele spaţiale.
După această a doua lectură, mult mai lentă şi mai temeinică decît cea dintîi, nu îmi rămîne decît să vă îndemn să citiţi şi dumneavoastră Cartea Soarelui Nou, fie în original, de la Nautilus, http://nautilus.ro, fie în traducere de la Editura Leda. Cu siguranţă că, după această experienţă agreabilă, am să reiau continuarea tetralogiei, The Urth of the New Sun şi am să parcurg şi seria lui Jack Vance care l-a inspirat pe Gene Wolfe, Tales of the Dying Earth. Dar despre asta vom discuta cu altă ocazie...
(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu