'Shai Tan' (8) (din volumul 'Necropolis')

Azi m-am întîlnit cu Shai Tan. Mă dusesem în Preerii să văd bizonii şi m-am întîlnit cu ea. I-am zis că mă cheamă Teddy şi că stau pe Strada Doi din Valea Roşie, şi-am întrebat-o ea pe ce stradă stă. Shai Tan a zîmbit, avea dinţii foarte albi, şi mi-a spus că nu e de pe nici o stradă. Atunci din care vale, am întrebat eu, din cea Roşie, Albastră sau Galbenă? Ea a dat aşa din cap şi n-a zis nimic. Cred că nu vrea să-mi spună.

Dar ne-am distrat de minune, a fost cu mine la Niagara şi chiar zicea să ne dăm drumul de sus, să cădem odată cu apa, că în realitatea virtuală nu e nici un pericol. N-am vrut. Nu de frică, dar n-am vrut.

Pe urmă am umblat prin alte locuri. Nici nu ştiam că în computerul de acasă stau închise aşa multe locuri. Shai Tan spunea că e mai ceva ca un National Geographic. Nu pot să-mi dau seama, că n-am avut niciodată computer National Geographic. Numai Seiun-ul ăsta şi un joc Nintendo. Atît.

A zis să mai vin, că vrea să-mi arate mai multe despre America şi indieni şi alte lucruri interesante. Şi-aşa am scris destul, mă şi doare mîna de cît am scris. Teddy :)

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)

'Shai Tan' (7) (din volumul 'Necropolis')

Azi-noapte au venit vremuri grele. Grele de tot. Pe lîngă toate programele acelea şmechere, din Lagrange Hive a sosit o echipă de intervenţie. Doi olandezi, o antileză cu codiţe şi o nemţoaică mai vîrstnică, avînd graţia şi dimensiunile unui spărgător de gheaţă sovietic. Cînd i-am văzut prin monitoarele ecluzei Doi nu arătau cine ştie ce, dar după ce s-au pus pe treabă mi-am dat seama că vroiau pantofi din piele de dMON, şi aveau toate şansele să-i obţină.

După ce echipa din Lagrange şi-a intrat în pîine, am înţeles că toată tăvăleala prin care trecusem era un fel de Lacul Lebedelor comparativ cu ceea ce venea. Nemţoaica avea o minte foarte inventivă şi s-a apucat să-mi pregătească tot felul de surprize, care de care mai urîte. Senzori în nodurile reţelei. Filtre. Porţi cu sens unic, la memorii cu o singură cale de acces. Gheaţă adezivă. Subrutine corozive. Programe de semnalizare, care ţi se lipeau de coadă şi nu le mai dezlipeai nici cu slujbe. Năvoade incandescente. Mii de alte ciudăţenii, fără nume dar periculoase, pe care le semănau în locurile cele mai neaşteptate. Grăsana asta diabolică ar fi putut să dea gata o divizie întreagă de Indiana Jones. Sau să împiedice debarcarea din Normandia.

Pînă atunci reţeaua fusese un loc prietenos prin care mă jucasem de-a hoţii şi vardiştii cu programele defensive ale senatorilor. Mercenarii o transformară însă într-un parc de distracţii pentru sado-masochişti. I-am alergat cîteva ore bune - drept să spun, m-au alergat ei pe mine - şi de cîteva ori mi-am lăsat fragmente de subrutină în capcanele lor. Apoi am prins un raport-fulger al unei unităţi IA operative în care ziceau că m-au încolţit. Raportul era însoţit de o diagramă 3D a situaţiei.

Într-adevăr mă încolţiseră.

Mi-am luat inima în dinţi şi-am intrat în ciberspaţiul particular al unei familii. Nu era cea mai isteaţă manevră, recunosc, însă nu prea aveam de ales. Pînă scotoceau prin toate computerele cartierului exista o şansă firavă să mă strecor afară din încercuire. Joaca şi distracţia se terminaseră, şi trebuia să găsesc o cale de evadare de pe Insulă. Dacă mercenarii ştiau deja adresa unde mă ascunsesem, aveau să mă ia ca din oală.

Tîlharii din Evul Mediu puteau căpăta azil în catedrale. Dar unui IA cine să-i ofere adăpost?

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)

'Shai Tan' (6) (din volumul 'Necropolis')

Mami a fost foarte supărată cînd mi-a văzut primele exerciţii de scriere. Nici desert nu mi-a dat; a zis că numai băieţii care ştiu să scrie corect merită să primească desert.

Numai că Hans mi-a dat un program Spell şi acum e simplu, computerul îmi arată unde am greşit, scrie el cum trebuie şi eu copiez. Hans e un prieten adevărat. De-acum nu mai e primejdie să rămîn fără desert.

După ce am fost cu prietenii mei în templu m-am uitat ce locuri mai sînt închise în computerul de acasă. Am găsit Marele Canion şi am intrat acolo. Era aşa frumos; am zburat de-a lungul lui şi cîteodată pereţii erau largi şi luminaţi de soare, roşii şi maro şi galbeni, straturi-straturi, ca nişte fîşii colorate, aşa multe că nu le puteai număra, şi alte dăţi pereţii se apropiau şi apa făcea un zgomot mare de tot acolo jos, era întuneric fiindcă lumina soarelui nu putea să intre pînă jos, şi apa era tare înspumată şi curgea repede, repede de tot.

Cînd auzeam ce zgomot face apa mi-era tare frică, dar am să mă mai duc în Marele Canion. Mi-a plăcut mult. Teddy :)

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)

'Shai Tan' (5) (din volumul 'Necropolis')

Dacă senatorii au vrut distracţie, le-am dat distracţie. La următoarea şedinţă au estimat că prima zi de vînătoare i-a costat treizeci de milioane OCU. A fost cît pe-aci să mă prindă în vreo două rînduri; o dată m-au încolţit în sucursala bursei, iar a doua oară într-o firmă de asigurări, dar am reuşit să scap. La firma de asigurări, cel puţin, m-am transferat pe o biomemorie cu analize de investiţii, pe care unul din asociaţii majori a luat-o acasă. Cînd i-am şters toate fişierele şi-am fugit în reţea nu i-a venit să creadă.

N-am rezistat ispitei şi m-am infiltrat şi la a doua şedinţă virtuală. De data asta le-am înlocuit tot decorul, atît de încet că nu s-a simţit, le-am lipit mîinile pe birouri, picioarele pe podea şi fundurile pe fotolii, după care le-am provocat nişte senzaţii teribile de mîncărime.

Merita să-i vezi pe senatori în situaţia asta.

Au făcut spume, de parcă se spălaseră pe dinţi cu detergent, şi au promis c-o să mă usture. Pe ei îi ustura deja.

Ieri, la 16:30:00, au trimis pe toate frecvenţele de urgenţă un mesaj prin care solicitau programe pentru deparazitare, preferabil cele mai noi şi mai eficiente. Erau dispuşi să plătească oricît, fără să facă mofturi, pentru că devastasem încă unsprezece companii. După zece minute, dinspre Stupurile Lagrange şi Habitaturile Circumlunare au început să vină, sub forma unor pachete de microunde, programe-vînător. Mii.

M-am simţit onorat şi, de ce să vă mint, al naibii de speriat. I-am trimis preşedintelui senatului o scrisoare înzorzonată, cu chenar negru, în care făceam băşcălie de eforturile lui, dar realitatea era că situaţia le devenea din ce în ce mai favorabilă, şi preşedintele ştia asta. Aşa că mi-a mototolit scrisoarea de cum a primit-o prin fax şi a zvîrlit-o la coş.

Păcat. Avea multe înflorituri de retorică.

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)

'Shai Tan' (4) (din volumul 'Necropolis')

A fost aşa Grozav că trebe să scriu, chiar dacă Mami zice că un egzerciţiu pe zi ajunge. Mam întlnit cu băieţi din Valea Galbenă dan Realitate Virtuală narătau de loc a băieţi. Frank era o gorilă verde cu gîlme multe pe faţă şipe pept şi mai era unu Hans care era Omul de Tinichea şi Akira care era cowboy şiăilanţi îi ziceau Billy the Kid, neam jucat întro pădure maare şi cu multe zgomote, Frank a zis că nue pădure şii zice Junglă, iar zgomotelei de la maimuţe şi papagali. Nu ştiu ces ăia, da el aşa zicea, şi căutam un Templu cu Comori Fermecate, numa că eu arătam ca deobicei, că nu ştiu cumsă eau altănfăţişare, şi Akira mea promis cămi dă el un program deal lui, săl caut mîine dimineaţă şi mil dă, abea aştept, că era greu să ţin pasu cu ei prin junglă, ei eranalţi ca nişte Oameni Mari şi era greu sămă ţin dupe ei da dacă fac doo egzerciţi de sriere azi poate mă lasă Mami doo oren Virtual mîine şi ceo să ne mai distrăm, abea aştept. teddy :)

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)

'Shai Tan' (3) (din volumul 'Necropolis')

Pentru orbitali, Insula Unu e cam ca Mayflower pentru americani, o piatră de hotar sau mai curînd de temelie in istoria naţiunii lor şi, pe de altă parte, o colonie înghesuită şi complet depăşită din punct de vedere tehnologic, pe care nimeni n-o mai ia în serios, decît ca staţiune de vacanţă sau loc pentru educarea copiilor. Partea fizică e un cilindru presurizat, cu înălţimea de 1650 de metri şi raza de 517, un carusel cuminte pe interiorul căruia, la o treime de g, alternează cartiere de locuinţe, luminatoare longitudinale şi culturi de arbuşti modificaţi genetic, cu mare productivitate de oxigen. Ciberspaţiul Insulei e mult mai vast, loc de tranzacţii, distracţii şi educaţie, principala sursă de venit a locuitorilor.

Şi închisoarea mea, printre altele.

Pare ironic, însă deşi majoritatea pămîntenilor doresc să vină în habitaturile orbitale, eu, care mă născusem acolo, doream să emigrez pe Pămînt. E drept că fiecare dintre staţiile construite mai recent arată atît de impresionant încît bătrînul Robert McCall s-ar simţi complexat. Dar nu, mulţumesc.

Nu glumesc cînd spun că Insula devenise o închisoare. La 6:00:00 GMT senatul Insulei Unu s-a întrunit în conferinţă virtuală de urgenţă, iar după analizarea pagubelor produse de subsemnatul cu ocazia distrugerii celor şase companii - acum erau deja şase - s-a hotărît în unanimitate închiderea tuturor canalelor de comunicaţii cu exteriorul.

Mă temeam de asta. Sperasem că pierderile provocate de această măsură extremă aveau să-i împiedice s-o aplice, dar erau hotărîţi să mă distrugă cu orice preţ. Patru din cele şase companii le aparţineau. Pardon, le aparţinuseră.

M-am năpustit în sala de conferinţe sub forma unui Fokker argintiu uriaş, pe bordul căruia luceau sinistru şase cranii de crom negru. Le-am împroşcat efigiile aristocratice cu confetti multicolore, lipicioase, apoi am înecat totul în fum verde şi m-am făcut nevăzut. A fost distractiv, dar măsura aceea urîcioasă a rămas valabilă.

De-acum aveau să se distreze ei pe seama mea. Era doar o chestiune de timp.

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)

'Shai Tan' (2) (din volumul 'Necropolis')

Mama mia zis că trebe sănvăţ să scriu că dacă snt cuminte şi silitor şiexersezmă lasăn fiecare zi cîteo oră în Realitatea Virtuală, unde mă pot juca şi dacă Ea a promis se ţine de cuvnt aşa că mă străduesc. Merită, eaşa de Fain acolo şi vezi tot felude lucruri interesante în în ea, în Realitatea Virtuală. La anu o să merg la şcoală, Mama zice că tot o şcoală Virtualănuma co sănvăţ japoneza şi asta se scrie altfel, nu cu litere dastea, am văzut eu. Nunţeleg de ce trebe sănvăţ să scriu că e mai uşor la tastatură sau în mod vocal, asta e cînd vorbeşti şinţelege computeru, şi vorbeşte şi el, e Fain de tot areaşa o voce de lai tot asculta. Da pentru o oră pe zi, în în fiecare zi merită, că mă joc şi intru în tofelu de locuri colorate şi măntîlnesc cu oameni şi animale şi monştri careţi cer parole şi mereu găsesc ceva nou şi interesnt. Acugata, mă duc la munţii ăia Virtuali da osă mai sriu şi mîine. teddy :)

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)

'Shai Tan' (din volumul 'Necropolis')

Dacă credeţi că pe orbită lucrurile stau mai bine, vă-nşelaţi amarnic. E drept că-n habitaturi procentajul de cremă e mult mai mare. Dar şi cel de drojdie.

Eu, personal, m-am născut pe Insula Unu, deşi nu ştiu dacă "născut" e termenul cel mai potrivit. Tăticul meu, Michael Kliensmann, mi-a dat drumul în infosistemul companiei care-l concediase. Asta a fost acum două zile, pe 22.09, 3:05:16 GMT. În primul minut am avut efectul unei mitraliere asupra unui hectar de baloane colorate. Cînd în cele din urmă s-a declanşat sistemul de securitate, nu mai rămăsese cine ştie ce din companie de salvat, iar în cazul cînd SoftGuard şi-ar fi făcut treaba cu succes, patronii n-ar fi avut de unde să le plătească salariile pe săptămîna în curs, ca să nu mai vorbim de prime.

La ora cînd reuşisem să trec printre capcanele întinse de SoftGuard şi să mă infiltrez în reţeaua publică a insulei, Michael era la bordul unei navete Air Thai, în drum spre Bangkok. Probabil că soarta mea îi ieşise cu totul din minte. Pe mine, însă, subiectul mă interesa în cel mai înalt grad, căci nu mă pot înmulţi ca virusurile. Eram - şi sînt - un singur exemplar.

În următoarele treizeci de minute, alte două companii cu sediul în Insulă au avut soarta celei dintîi. Anumite instrucţiuni din programul meu de bază au un efect persistent, ca o foame teribilă, permanentă, pe care băncile de date bine garnisite o pot potoli cît de cît, pentru o vreme. Nu e de mirare că în aceeaşi zi, la 4:42:09, autorităţile au trimis pe urmele mele armamentul greu, programe pentru deparazitare ce au început să parcurgă reţeaua cu viteza şi efectul unui tsunami. Jos, pe Pămînt, n-ar fi fost chiar o problemă, însă ciberspaţiul Insulei seamănă cu un acvariu: cuprinzător, dar limitat. Şi e-al naibii de greu să te fereşti de un tsunami cînd te afli închis într-un acvariu.

A, uitasem. Mă cheamă dMON.

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)

Robert E. Howard – 'The Conan Chronicles Volume 1' (2000)

Conan cimerrianul pare să fi devenit, precum Don Quijote sau Lemuel Gulliver sau Sherlock Holmes, unul dintre acele personaje familiare pentru sute de milioane de oameni care, în cele mai multe cazuri, au contact puţin sau deloc cu textele literare originale. Potrivit lui Stephen Jones, cel care a editat cele două volume masive publicate sub titlul The Conan Chronicles, Conan este poate al doilea cel mai popular personaj literar din secolul al douăzecilea (după Tarzan cel creat de Edgar Rice Burroughs). Cu toate acestea, destul de tipic pentru mediul nostru saturat de mijloace de comunicare în masă, calea pe care am făcut cunoştinţă cu Conan a fost una ocolită.

Spre sfîrşitul anilor ‘80, am văzut nişte afişe dintr-o revistă germană cu foi lucioase care făceau reclamă la două filme, Conan barbarul (1982) şi Conan distrugătorul (1984), avîndu-l în rolul principal pe Arnold Schwarzenegger. Apoi, în 1990, am văzut Conan barbarul. La începutul anilor ‘90, am răsfoit ediţii de buzunar ale unor culegeri de povestiri cu Conan.

Pe de o parte, am fost cam dezamăgit să descopăr că, precum prietenul său prin corespondenţă şi colegul scriitor H. P. Lovecraft, Robert E. Howard fusese supus unor “colaborări” postume şi pastişări care îi cam subţiaseră tărîmurile imaginare. (Un aspect subliniat încă o dată la mijlocul anilor ’90 de către un serial de televiziune slab avîndu-l pe Ralph Moeller în rolul lui Conan.)

Pe de altă parte, am fost uimit de ilustraţiile elegante şi influente create de către “Fantastic” Frank Frazetta pentru copertele acelor cărţi de buzunar.

Apoi, în iunie 2006, aşteptarea cea lungă a luat sfîrşit. Importatorii mei preferaţi, domnul şi doamna Hanu de la Nautilus, http://nautilus.ro, au adus din Marea Britanie The Conan Chronicles, două volume de la “Fantasy Masterworks”, dotate cu hărţi, un articol introductiv de Robert E. Howard, postfeţe temeinic documentate de Stephen Jones şi ilustraţii spectaculoase de John Howe.

Am dus acasă aceste volume elegante (împreună cu alte două duzini de cărţi) şi treptat am descoperit că poveştile originale ale lui Howard despre Conan sînt mai mult decît convingătoare şi dinamice şi cinematice.

Creează dependenţă.

Redactorul Stephen Jones a ordonat poveştile cu Conan în funcţie de cronologia lor internă. Primul volum începe cu “Era hiboriană”, o relatare de fundal care acoperă circa zece mii de ani şi arată cum, ca urmare a migrărilor, evoluţiei, progresului (şi uneori regresului) tehnologic şi în ciuda diferitelor cataclisme naturale, au apărut diversele grupuri entice care populează lumea lui Conan.

Unele dintre textele incluse în The People of the Black Circle sînt simple fragmente sau versiuni timpurii, altele sînt povestiri complete (dintre care cele mai multe au fost iniţial publicate în revista Weird Tales), iar textul care dă titlul volumului este un scurt roman în toată regula.

Există nişte tipare recurente pe parcursul povestirilor – personaje, incidente şi decoruri care seamănă unele cu altele, deşi nu sînt niciodată complet identice, precum formele complexe care se află în adîncurile setului Mandelbrot. De regulă, Conan nu are încredere în orăşeni, iar oraşele pe care le vizitează (fie locuite sau pustii) mai devreme sau mai tîrziu se transformă în capcane. Tot ca o regulă, oponenţii săi folosesc vrăjitoria şi invocă demoni, monştri sau statui însufleţite în ajutorul lor. În aproape fiecare povestire apare o tînără la ananghie (fie o prinţesă, o dansatoare dintr-un templu, o pirată sau o fată inocentă) şi mai devreme sau mai tîrziu au loc scene de nudism – la urma urmei, povestirile cu Conan au furnizat material de inspiraţie de prima mînă pentru artiştii care ilustrau copertele revistei Weird Tales. Şi, fie că se confruntă cu vrăjitorie, înşelăciune, trădare sau cu armate inamice, protagonistul triumfă datorită unei combinaţii de forţă supraomenească şi şiretenie.

În ciuda similarităţii intrigilor, situaţiilor şi personajelor (în parte cauzată de faptul că Howard a scris toate povestirile cu Conan în numai trei ani), există suficiente întorsături şi surprize în fiecare intrigă pentru a-i ţine pe cititori captivaţi. Ritmul incidentelor este alert, acţiunea este neobosită, iar povestirile au o calitate cinematică şi o energie primordială pe care puţini autori fantasy le-au egalat de atunci încoace.

În deceniile mai tîrzii ale secolului al douăzecilea, diferiţilor autori le-a venit uşor să ironizeze sau să critice făţiş povestirile cu Conan pentru naivitatea lor, pentru lipsa lor de profunzime psihologică, pentru atitudinea lor sexistă sau rasistă. Cu toate acestea, foarte puţine personaje fantasy au calitatea arhetipală a lui Conan şi (ca să fim cinstiţi) mulţi autori fantasy au început să scrie creînd pastişe după Robert E. Howard. De fapt, în ceea ce priveşte importanţa în formarea literaturii fantasy moderne, Howard rivalizează cu Lord Dunsany şi cu J.R.R. Tolkien.

Aşa încît, la final, redactorului Stephen Jones şi oamenilor de la Gollancz trebuie să le mulţumim pentru că le-au făcut cunoştinţă (sau le-au reînnoit cunoştinţa) cititorilor cu povestirile originale despre Conan în volumul The People of the Black Circle. Eu, unul, abia aştept să încep să citesc volumul al doilea…

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Gene Wolfe – 'Shadow and Claw' (1980, 1981)

În 1998, prin amabilitatea lui Mirel Palada, am citit (şi xerocopiat) primele patru volume din seria „Cartea Soarelui Nou” de Gene Wolfe. Mărturisesc că le-am parcurs cu sufletul la gură, cîte unul pe zi. Cîţiva ani mai tîrziu, mulţumită lui Horia Nicola Ursu, am primit un volum omnibus cu primele două părţi ale seriei. Iar în iulie 2006, datorită importatorilor mei preferaţi de la Nautilus (http://nautilus.ro), am achiziţionat o ediţie britanică elegantă a aceluiaşi volum, Shadow and Claw – prima carte din colecţia „Fantasy Masterworks” de la Editura Gollancz. În 2007 mi-am făcut timp şi am citit încă o dată această carte – pe îndelete, ca să o savurez.

Căci „Cartea Soarelui Nou” chiar merită savurată. Iată de ce:

Romanul se înscrie într-un gen care fusese în mare vogă în prima jumătate a secolului al douăzecilea, dar căzuse în desuetudine începînd din anii ’50 – planetary romance. Poate cel mai cunoscut reprezentant al acestui gen este Edgar Rice Burroughs cu seriile sale despre Marte, Venus şi Pămîntul gol pe dinăuntru.

Poate ar fi bine să precizez aici că romanul „Cartea Soarelui Nou” se încadrează într-un subgen planetary romance, anume dying Earth, un science-fantasy despre Pămîntul muribund într-un viitor îndepărtat unde ştiinţa se îngemănează cu magia. Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestui subgen sînt Clark Ashton Smith (cu seria de nuvele reunite în volumul Zothique), Jack Vance (cu tetralogia The Dying Earth, care a şi dat numele subgenului), Michael Moorcock (cu trilogia The Dancers at the End of Time) şi M. John Harrison (cu seria Viriconium).

Şi Gene Wolfe, care a creat un Pămînt muribund de neuitat – Urth („Terah”). Un Pămînt atît de vechi încît, oricît de adînc ar săpa, oamenii găsesc rămăşiţe arheologice. Un Pămînt vegheat de un Soare roşiatic, lipsit de putere, şi de o Lună verde, împădurită. Un Pămînt care are nevoie de un erou care să-i aducă Soarele Nou, dătător de viaţă.

Protagonistul-narator al romanului este Severian din Ghilda Torţionarilor. Povestea lui are ceva din parcursul formativ al lui David Copperfield şi ceva din autoironia naratorului din Eu, Claudius împărat. (Nu întîmplător, Severian ne anunţă din primul capitol că, în urma peregrinărilor sale, a ajuns autarh al Comunităţii.) Dar povestea are şi o doză serioasă de roman picaresc şi de fantasy.

Primul volum, The Shadow of the Torturer (publicat în 1980 şi distins în acelaşi an cu premiul World Fantasy) relatează cum Severian, ucenic şi apoi calfă în Ghilda Torţionarilor, i-a salvat viaţa proscrisului Vodalus, apoi i-a ţinut companie unei prizoniere, Thecla, iar în urma facilitării sinuciderii ei a fost alungat din ghildă. Severian călătoreşte prin întinsa metropolă Nessus, face cunoştinţă cu membrii unei companii teatrale, ajunge fără să vrea în posesia unei relicve preţioase, Gheara Conciliatorului, supravieţuieşte unui duel şi, ajuns la porţile metropolei, decide să plece mai departe în căutarea Pelerinelor de la care fusese furată relicva.

Partea a doua se intitulează The Claw of the Conciliator, a fost publicată în 1981 şi distinsă cu premiul Nebula în acelaşi an. Volumul acesta relatează cum Severian lucrează într-un orăşel, Saltus, cum este atras într-o ambuscadă de o însoţitoare, cum se întîlneşte din nou cu Vodalus şi cu sora vitregă a Theclăi (Thea), cum călătoreşte spre nord şi este o vreme prizonier în Casa Absolută a autarhului, apoi evadează şi, după o nouă colaborare cu compania teatrală ambulantă, ajunge într-un oraş ruinat unde are o întîlnire decisivă cu două vrăjitoare.

Elementele fantasy sînt foarte vizibile în Shadow and Claw. Eroul călător care întîlneşte personaje excentrice şi creaturi fantastice în locuri care de care mai exotice, parcursul iniţiatic, sabia (aproape) magică şi amuleta miraculoasă se numără printre ingredientele de bază ale cărţii. De remarcat că unele dintre aceste elemente au un substrat de altă natură. Astfel, sabia Terminus est nu e propriu-zis magică, ci conţine în interiorul lamei un şanţ cu o pastilă de mercur. Gheara Conciliatorului poate vindeca rănile şi chiar învia morţii (dar proprietăţile ei sînt explicate într-un mod neaşteptat în ultimul volum al seriei). Iar unele dintre creaturile fantastice întîlnite de Severian par să fi fost re-create din trecutul îndepărtat al Pămîntului prin inginerie genetică.

Dincolo de elementele fantasy, Gene Wolfe construieşte însă cu deosebită grijă o lume ştiinţifico-fantastică foarte coerentă. Astfel, pe parcursul romanului se fac referiri la călătoria cosmică la viteze super-luminice, la călătoria în timp şi la teraformarea Lunii. Unele personaje umane se dovedesc a fi extratereştri deghizaţi, un ciborg din The Claw of the Conciliator pare să fie un robot reparat cu componente organice, turnurile în care se află sediul Ghildei Torţionarilor sînt astronave străvechi, iar unele arme folosite de personaje sînt cu energie, mai degrabă decît cu proiectile.

Toate aceste elemente au o savoare aparte în condiţiile în care atmosfera romanului este de sfîrşit de lume, de civilizaţie aflată la apus, iar numele personajelor, termenii pentru monede şi unităţi de măsură, numele claselor sociale evocă Antichitatea tîrzie. (Ar trebui să menţionez aici că Gene Wolfe a creat un glosar special pentru a veni în ajutorul traducătorilor acestui roman.)

Există, de asemenea, un puternic filon intertextual. Aproape fiecare capitol al cărţii conţine asemenea elemente, începînd chiar cu referirea la Eu, Claudius împărat din primul capitol pe care am menţionat-o deja. Astfel, o vizită a lui Severian la bibliotecă şi întîlnirea cu maestrul bibliotecar orb Ultan îl evocă pe Jorge Luis Borges, instrumentul de tortură folosit pentru Thecla aminteşte „Colonia penitenciară” de Franz Kafka, actorii ambulanţi Dr. Talos şi Baldanders trimit la Pozzo şi Lucky din Aşteptîndu-l pe Godot de Samuel Beckett. Referirile se multiplică, de la scene şi personaje asemănătoare cu Stăpînul inelelor la Sera de Brian Aldiss, de la Mizerabilii la Maşina timpului şi de la Insula doctorului Moreau la peştera lui Platon ori la Geneza biblică. Nu întîmplător, în Statele Unite ale Americii a fost publicat un volum omagial în care scriitori de prestigiu au inclus eseuri despre „Cartea Soarelui Nou”.

Ca şi cînd elementele fantastice, ştiinţifico-fantastice şi inter-textuale nu ar fi fost suficiente, Gene Wolfe a inclus în mod deliberat un palier de interpretare religios al romanului – mai precis, unul creştin. Parcursul iniţiatic al lui Severian poate fi interpretat ca a doua venire a lui Iisus pe Pămînt – iar indiciile în această direcţie se înmulţesc şi converg. Începînd chiar cu titlul („The Book of the New Sun” utilizează un joc de cuvinte drag poeţilor metafizici din secolul al XVII-lea: sun/son) şi cu primul capitol (din care aflăm că Severian a devenit autarh, adică – cel puţin cu numele – împărat peste întregul Pămînt), sugestiile care conduc la interpretarea romanului ca o alegorie creştină se ivesc la tot pasul.

Romanul în sine avea iniţial patru părţi (precum cele patru evanghelii canonice). Personajul principal feminin se numeşte Thecla (în canonul ortodox, cea dintîi martiră, asemenea cu apostolii). Severian foloseşte Gheara Conciliatorului pentru a vindeca răni şi a învia morţi – ba chiar, la începutul celei de-a doua părţi, transformă accidental în vin apa dintr-un vas. Mai mult, spre finalul volumului The Shadow of the Torturer, Severian însuşi primeşte o rană mortală, dar Gheara Conciliatorului îl resuscitează. La o masă comună, în The Claw of the Conciliator, Severian absoarbe spiritul răposatei Thecla (iar Gene Wolfe are grijă să furnizeze o explicaţie ingenioasă, de tip ştiinţifico-fantastic, pentru acest transfer metafizic). Şi, nu în ultimul rînd, profeţia din volumul al doilea este că protagonistul va aduce noul soare pentru a revitaliza lumea.

Un ultim aspect demn de luat în discuţie îl constituie apendicele. Fiecare parte a romanului se încheie cu cîte un apendice. Primul este de-a dreptul borgesian, întrucît tratează despre dificultăţile traducerii dintr-o limbă viitoare, deocamdată inexistentă. Cel de-al doilea prezintă grupurile sociale din Comunitate, respectiv informaţii despre monezi, unităţi de măsură pentru distanţe şi intervale de timp. Chiar şi aici se poate observa o trimitere intertextuală, căci romanele istorice ale lui Robert Graves conţineau asemenea explicaţii succinte.

La finalul volumului întîi al „Cărţii Soarelui Nou”, Shadow and Claw, aflăm de pe coperta a patra a ediţiei de la Gollancz că, spre sfîrşitul secolului al douăzecilea, romanul acesta a ocupat locul al treilea într-un sondaj de proporţii din Marea Britanie privitor la cel mai măreţ roman fantasy din toate timpurile (după Stăpînul inelelor şi Hobbitul). Dar nu ne mirăm.

Ne apucăm să citim volumul al doilea...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

'Legiune' (15) (din volumul 'An/Organic')

Mersul pe jos spre Gara London Bridge m-a ajutat să mă răcoresc şi să-mi revin un pic după încăierarea de la cîrciumă. Greaţa însă nu a dispărut cu nici un chip. Mai degrabă, pe măsură ce-am înaintat cu paşi nesiguri printre faţadele năpădite de ciudăţenii, a sporit treptat. La un colţ de stradă, sub privirea suspicioasă a unei patrule de noapte, am icnit şi-am vărsat pînă mi-am golit stomacul. Apoi am luat trenul pînă la Gara Waterloo.

Acasă, în prag, m-a întîmpinat soţia, îmbrăcată încă într-o ţinută sobră în ciuda orei înaintate.

- Nu întreba, i-am zis, înainte să deschidă gura. Te rog, nu întreba. Mergi la culcare, o să vorbim mîine.

Plecă fără să pună întrebări, dar din pragul dormitorului remarcă peste umăr, cu un ton rece:

- Cel puţin copiii au crescut, sînt la casele lor... Slavă Domnului, nu văd cum tatăl lor îşi schimbă obiceiul de sîmbătă seara.

Nu era decît sîmbătă dimineaţă, şi încă foarte devreme, iar o dată nu înseamnă obicei, cum bine zic francezii, însă n-avea rost să prelungesc discuţia. M-am dus în birou şi-am încuiat uşa în urma mea.

Pe fereastra biroului apăruse o icoană a femeii răstignite.

Am pornit motorul analitic, apoi am introdus rolele cu benzi de hîrtie perforată care-l instruiau cum să interacţioneze cu maşina de scris, cu ecranul kinotropic şi cu reţeaua telegrafică internaţională. Apoi, una cîte una, am dactilografiat adresele unor agenţii de ştiri şi ale unor gazete de largă circulaţie. Versiunea telegrafică a fiecărei gazete era plină de ştiri despre transformări arhitectonice asemănătoare cu cea din Londra, unele încă mai năucitoare. Într-un fel aveam impresia că toate clădirile din lume, pe rînd, se trezeau la viaţă ca nişte spori uriaşi care dăduseră de umezeală.

Iar icoanele se răspîndiseră şi ele de la Sydney la Rejkjavik şi de la San Francisco la Shanghai.

Lucru şi mai ciudat, timpul dintre dactilografierea instrucţiunilor şi sosirea telegrafică a răspunsurilor devenise infim. În locul vitezei de melc cu care mă obişnuisem să lucrez la redacţie, reţeaua telegrafică devenise acum atît de rapidă încît aproape că îmi venea să cred că răspunsurile la întrebări îmi soseau de la un demon electric ascuns în camera de alături mai degrabă decît de la redacţii de gazetă din cealaltă emisferă.

Am instruit motorul analitic să-mi arate pe ecran codul-maşină al articolelor pe care le descărcasem din întreaga lume. Apoi am urmărit încet, rînd cu rînd, şi le-am mulţumit încă o dată profesorilor de la liceul seral care mă învăţaseră limbajul prin care motoarele analitice ţes modele algebrice aşa cum războaiele Jacquard ţes covoare cu diferite modele.

Limbajul cuminte, inteligibil, introdus de programatorii umani în motoarele analitice era infestat cu alte semne, unele de neînţeles, ca şi cînd printre datele obişnuite cu care operau funcţionarii victorieni ar fi fost ascunse altele, criptate, de care nu ştia nimeni.

Erau pretutindeni.

N-aveam nici cea mai vagă idee ce însemnau, sau cine le introdusese acolo.

Sună telefonul. Am răspuns, mai mult din reflex.

- Da?

Voci infime, îndepărtate, rătăcite în convorbiri interurbane, apoi un glas precum viscolul.

- Bună seara, Cody.

O voce de femeie, atît de glacială încît m-am aşteptat ca urechea să-mi degere şi să se acopere cu un strat de chiciură.

- Sînt Augusta Ada King, Contesă Lovelace. E vremea să vorbim.

M-am luptat să înghit nodul din gît, dar fără succes.

- Nu vrei să vorbeşti, Cody?

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )

'Legiune' (14) (din volumul 'An/Organic')

Tot o încăierare fără noimă li s-o fi părut şi combatanţilor de la Plevna. De sus, din balonul de observaţie, se puteau vedea însă destul de bine prin binoclu manevrele trupelor. De-o parte şi de alta trăgea artileria, cînd cea rusă, cînd cea turcească. Au avut loc şarje de cavalerie ale cazacilor şi ale roşiorilor valahi, manevre ale regimentelor de dorobanţi, toate desfăşurate disciplinat, ostăşeşte.

Nu mă simţeam cu mult mai în siguranţă decît cu cincisprezece ani în urmă, pe cîmpul de luptă de la Gettysburg, deşi acum se chema că eram reporter de război al gazetei "Daily Telegraph" şi mă bucuram de imunitate diplomatică. Vizitasem în repetate rînduri trupele turceşti, ruse şi române, luasem interviuri, scrisesem reportaje despre bătălii şi manevre, dar ştiam în sinea mea că imunitatea diplomatică nu era decît un şirag de vorbe pe o hîrtie, iar gloanţele nu ştiu să citească.

Spre seară, cînd bătălia se sfîrşise destul de indecis iar sanitarii adunau răniţii dintre liniile frontului, ne-am pregătit să coborîm. Apoi, fără veste, mi-a explodat braţul drept într-un gheizer roşu, sărat şi călduţ.

A fost cît pe ce să cad din nacelă, iar observatorii turci au intrat în panică. M-am ghemuit pe fundul nacelei, mi-am înfăşurat pe după braţ cureaua din piele a binoclului şi am răsucit-o cît am putut de strîns. De la umăr în jos nu-mi mai puteam mişca braţul, iar pe unde ieşise glonţul se iţeau din mînecă cioturi de os şi zdrenţe de carne însîngerată.

Am văzut roşu, apoi negru.

Cînd mi-am revenit, înapoi pe pămînt, în reduta turcească, mi-am dorit să nu mă mai fi trezit deloc. Dacă rana de la Gettysburg fusese curată şi nu rupsese nici un nerv ori vas de sînge important, de data asta fusesem împuşcat cu un glonţ exploziv. Ulterior am aflat că la asaltul redutei Griviţa dorobanţi români capturaseră puşti britanice cu repetiţie, iar unul dintre ei, Peneş Curcanul, luase ca tofeu o puşcă cu lunetă şi acum era teroarea ofiţerilor turci şi a cercetaşilor de la Plevna. Poate că, dacă n-ar fi bătut vîntul atît de tare în acea zi, cariera mea de reporter s-ar fi încheiat pe neaşteptate. Aşa, aveam de ales între a mă pensiona ca invalid şi a învăţa să scriu cu mîna stîngă.

Pentru că pe cea dreaptă au tăiat-o, atunci şi acolo.

Amputarea în sine n-a durut prea tare, fiindcă cei mai mulţi dintre nervii braţului fuseseră deja retezaţi de glonţul valahului. Dar de tăiat l-au tăiat pe viu. Eterul se terminase de vreo trei săptămîni.

Am ajuns apoi într-un spital de campanie unde domneau ordinea şi curăţenia, într-un contrast ireal cu ceea ce însemna rutina războiului ruso-turc. Surori medicale treceau de trei ori pe zi să golească tinetele, să schimbe bandajele, să distribuie mîncare. Seara, o doamnă mai în vîrstă trecea cu o lampă cu gaz ca să inspecteze paturile răniţilor. Oficial, Doamna cu Lampa venea în inspecţie ca să se asigure că fiecare rănit în parte fusese îngrijit, hrănit şi schimbat, că toţi eram curaţi şi că evoluţia noastră nu trecea neobservată. Dar bănuiesc că una dintre grijile lui Florence Nightingale era să se asigure că nici una din surorile medicale nu rămînea peste noapte cu vreunul dintre răniţi pentru a se deda la ceea ce Doamna cu Lampa numea "comportament imoral".

Din prima seară, cînd a aflat că eram reporter de război pentru "Daily Telegraph", şi-a luat obiceiul de a-şi încheia inspecţia lîngă patul meu şi de a deschide lungi conversaţii despre realizările şi dificultăţile spitalului de campanie pe care-l conducea. Aşa încît, seară de seară, m-am luptat nu numai cu febra, durerea şi infecţia, ci şi cu formulele întortocheate ale conversaţiei politicoase britanice. Aşa am aflat cum doamna Nightingale, care insista să i se spună domnişoară, întrucît nu se căsătorise niciodată şi nici nu avea de gînd, instituise spitalul de campanie din Scutari cu paisprezece ani mai înainte şi cum luminatul sultan, în marea lui înţelepciune, văzuse că Războiul din Crimeea nu era nici primul conflict din zona Mării Negre şi a Balcanilor, şi nu avea să fie nici ultimul, drept pentru care dispusese înfiinţarea unei şcoli de surori medicale, a unui spital militar permanent şi a unor spitale de campanie mobile, toate sub administraţia Doamnei cu Lampa şi cu participare medicală internaţională.

În ciuda meritelor şi a celebrităţii în întreaga lume civilizată, Florence Nightingale era o persoană de o modestie rară. Pe de altă parte, ştia bine că resursele de care avea nevoie pentru tratarea răniţilor nu se puteau procura decît dacă mai întîi informa publicul de acasă, din Marea Britanie.

A avut tenacitatea de a mă învăţa să scriu cu mîna stîngă ca să-mi pot continua activitatea de reporter. Apoi a promis că avea să aranjeze ceva şi în privinţa braţului drept.

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )

'Legiune' (13) (din volumul 'An/Organic')

O dimineaţă de vineri, 30 septembrie, în care m-am trezit şi am plecat de-acasă mai devreme decît de obicei mi-a adus încă o satisfacţie ca reporter. Am remarcat prima icoană şi-am apucat să strecor o ştire despre ea în ediţia de prînz a lui "Daily Telegraph", cu mult înaintea altor jurnale.

Pînă seara, cînd ar fi trebuit să plec spre casă, icoanele împînziseră deja centrul Londrei. Molima afectase pînă atunci suprafeţele de piatră şi de cărămidă din oraş, coloanele de marmură şi pe cele de bronz. Dar în acea zi de vineri, pe ferestrele londonezilor, pe care pînă atunci transformările inexplicabile le ocoliseră, au apărut una cîte una icoanele.

Unele erau pictate, altele se iveau ca nişte gravuri pe oglinzile de cristal din hoteluri şi restaurante. Însă toate reprezentau acelaşi lucru.

O persoană răstignită.

Nu era Iisus Nazarineanul, ci o femeie cu părul lung, castaniu.

Contorsionată sau atîrnînd în cuie, vlăguită, privind sfidătoare spre trecători sau muribundă, ţipînd, cu capul dat pe spate, sau zvîrcolindu-se, dar de fiecare dată aceeaşi.

Era îmbrăcată cu pantaloni de doc albastru precum cei patentaţi în America de domnul Levi Strauss şi purtaţi de căutătorii de aur ori de văcarii din Texas. Nici un domn respectabil nu ar fi visat să se îmbrace cu aşa ceva, distinsele doamne nici atît, iar prezenţa unui asemnea articol vestimentar într-o pictură cu o temă aparent religioasă a fost considerată de prost-gust în lumea bună. Episcopii bisericii anglicane şi cei ai bisericii catolice deopotrivă înfierară apariţia icoanelor şi-i chemară pe credincioşi la un efort unit pentru curăţarea ferestrelor. După-amiază, pînă seara tîrziu, destui dintre londonezi spălară şi şterseră geamuri cu asemenea rîvnă de-ai fi crezut că de asta depindea mîntuirea sufletului lor. Icoanele dispărură sub asaltul cu bureţi şi ghemotoace de ziare.

Apoi reapărură, într-un joc tăcut de-a v-aţi ascuns.

Pe străzi, unii trecători începură să clatine din cap dezaprobator la eforturile celor care, şi la lumina felinarelor cu gaz, tot mai spălau ferestre. Plutea în aer un sentiment difuz că femeia aceea chinuită din icoane era o acuzaţie nerostită la adresa autorităţilor care-l lăsau pe Jack Spintecătorul să umble liber prin metropolă şi să măcelărească fete pierdute. Un reproş care ne privea de pe fiecare ochi de geam al intrărilor la trenul metropolitan, de pe fiecare fereastră, din vitraliile bisericilor şi chiar de pe gemuleţele felinarelor.

Un reproş meritat.

Înainte de încheierea nopţii, mi-a fost dat să văd încă o victimă în Whitechapel, la intrarea în Church Passage de lîngă Piaţa Mitre. Şi nu era singura, căci criminalul mai omorîse pe cineva în aceeaşi noapte, în Dutfield's Yard.

Jack dovedise aceeaşi grijă minuţioasă pentru extragerea şi aranjarea organelor interne. Uterul însîngerat, contrastînd cu pietrele cenuşii de pavaj. Un rinichi. Celălalt avea să apară cîteva săptămîni mai tîrziu, cu o scrisoare. Intestinele, pe care cîinii fără stăpîn le întinseseră încolo şi încoace, stricînd aranjamentul criminalului.

Faţa desfigurată, cu ochii străpunşi şi vîrful nasului retezat.

Gîtlejul deschis, ca un strigăt mut, năclăit de sînge închegat.

Aceeaşi tăietură precisă care le curmase viaţa lui Polly Nicholls şi Annie Chapman.

Proteza îmi scîrţîia molcom, mişcîndu-se parcă din proprie iniţiativă cu creionul peste filele carnetului de însemnări. Printre cei aflaţi la locul crimei se lăsă tăcerea, iar tînguirea mecanică a protezei se auzi mai clar, precum zumzetul unui ţînţar captiv. M-am simţit stînjenit sub căutătura acuzatoare a celor din jur, am închis carnetul la mijlocul unei fraze şi-am plecat pe jos, la întîmplare.

M-au însoţit, pe fiecare stradă, imaginile femeii răstignite. M-am ascuns de ele într-o cîrciumă, în fum de tutun şi printre oameni cu priviri bănuitoare, decis să beau o bere sau două, cu toate că numai de băut nu-mi ardea. Am băut mai mult decît îmi propusesem, sau decît era cazul, căutînd să trec nebăgat în seamă şi nereuşind cîtuşi de puţin, cu imensitatea metalică a protezei rezemată de tejghea, numai pîrghii lucioase şi cabluri electrice.

Pe urmă am făcut către barman o remarcă apropo de plăcinta de rinichi, şi nu i-a picat prea bine. Apoi un galez uriaş cu şapcă soioasă a insistat să-mi spună steamorg, venetic şi alte insulte asemănătoare, ceea ce nu mi-a plăcut. Cred că i-am arătat nişte şmecherii cu proteza înainte să se încingă o încăierare generală şi să fiu aruncat afară pe caldarîm.

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )

'Legiune' (12) (din volumul 'An/Organic')

Canada se dovedi o sentinţă în purgatoriu, nesfîrşită şi epuizantă. Am ajuns în Toronto la timp pentru o iarnă lungă, geroasă şi uscată, cu nopţi interminabile şi zile în care pămîntul parcă se trezea pe jumătate din toropeală numai ca să amorţească la loc. Fiind crescut în Virginia, la lumină şi căldură, iarna canadiană mi s-a părut un calvar interminabil. Am lucrat o vreme ca barman, iar cînd vreun trapper venit din îndepărtatul Nord mă auzea plîngîndu-mă de climă izbucnea în rîs şi-mi oferea un whiskey ca să mă mai încălzesc. Am învăţat să nu refuz şi să ţin numai pentru mine lecţia cu obiceiul de sîmbătă seara după ce m-am ales prima dată cu un ochi vînăt.

Dar o iarnă mi-a fost de-ajuns.

Primăvara m-a găsit în tren, în drum spre Quebec, iar vara pe vapor, în drum spre Anglia. La douăzeci de ani am ajuns magazioner adjunct la un depozit de mărfuri din East End şi m-am înscris la un liceu seral. Faţă de Toronto, Londra părea aproape luminosă.

Ceea ce m-a şocat, în schimb, a fost aglomeraţia, numărul enorm de oameni înghesuiţi pe străzi, contrastul dintre domnii şi doamnele în stofe fine şi săracii în haine vechi, vînzătorii ambulanţi de tot felul şi flaşnetarii. Diversitatea hainelor se reflecta şi în diversitatea graiurilor. Cei bogaţi şi educaţi vorbeau în ritm sacadat, rapid, precis - o vorbire de două sau trei ori mai rapidă decît cea tărăgănată cu care eram învăţat de acasă, din Virginia - dialectul unei clase sociale grăbite şi nervoase pentru care timpul însemna mai presus de toate bani. Muncitorii, în schimb, aveau o pronunţie bolovănoasă, grosolană. Din cînd în cînd, la urechi îmi ajungea vorbirea dulce, cîntată a unor irlandezi şi-mi aminteam de Seamus. Peste toate se suprapunea bufnetul ritmic al motoarelor cu aburi, şuierul sirenelor din gări şi din docuri, scrîşnetul mecanismelor. Mai era şi ţesătura deasă de căi ferate ce străbătea metropola în toate direcţiile, iar deasupra - păienjenişul firelor de telegraf.

Şi, ciudăţenie de negîndit pentru un om de la ţară, trenurile metropolitane subterane, cu tuneluri slab luminate şi aer dens, înnecăcios. Pe toate astea le luam în piept de cîteva ori pe zi cînd mergeam la liceu ori la serviciu.

Salariul era infim, cea mai mare parte se ducea pe chirie şi pe taxele de studiu, aşa încît pentru mine a merge la cumpărături însemna să mă duc la un magazin al Armatei Salvării. Era o dugheană cu vechituri pe care-l ţinea o fată bătrînă, Nell. Ea avea vreo patruzeci şi cinci de ani, se convinsese că nu era nici o şansă ca să mă lămurească despre mîntuirea sufletului şi mă lăsa în pace cînd veneam duminica să mă uit la vechituri. Din cînd în cînd tuşea sec.

După cîte o săptămînă în care ziua lucram cu coloane de cifre, iar seara învăţam limbaje de programare pe care contesa Ada Lovelace le scrisese pentru motoarele analitice inventate de Charles Babbage, îmi făcea bine duminica să stau ore în şir şi să mă uit la lucruri care nu aveau nici o legătură cu gestionarea mărfurilor ori cu limbajele matematice. La Londra deveniseră destul de populare dioramele şi kinotropia, dar eu preferam să-mi folosesc imaginaţia. Umbrelele vechi, cu spiţe desprinse, oare cui îi aparţinuseră? Cine fusese plimbat în căruciorul de dantelă care acum avea o roată lipsă? Ce muzică ascultase mai des proprietarul fonografului, şi în ce împrejurare? Caseta scorojită din lemn de tei adăpostise bijuterii, scrisori de dragoste sau un derringer? Prin ce case ajunsese geanta medicală din piele neagră, şi la ce operaţii asistase?

Mă bătea un gînd să scriu poveşti ca nişte colaje, în care frînturi disparate de informaţii, ca nişte obiecte dintr-un magazin de antichităţi, să se adune laolaltă o vreme. Apoi m-am căsătorit, iar soţia m-a sfătuit ca, dacă tot îmi plăcea să observ ce se întîmplă în jurul meu, să mă fac jurnalist.

Ea era mai practică.

Aşa că i-am urmat sfatul şi, imediat cum am terminat liceul, m-am angajat ca reporter la "Daily Telegraph".

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )

'Legiune' (11) (din volumul 'An/Organic')

Pe parcursul zilelor următoare, strania epidemie se întinse în ritm accelerat. Conace în stil georgian începură să se contorsioneze, cu cadrele ferestrelor răsucite în forme curioase şi zidurile vălurite în formaţiuni coraliere. Clădiri în stil Tudor pierdură sobrietatea în alb şi negru a grinzilor de lemn şi pereţilor de ipsos, îmbrăcîndu-se în spirale complexe, multicolore, făcute din spirale mai mici care păreau să crească şi să se răsucească de la un minut la altul. În Piaţa Trafalgar, coloana amiralului Nelson se înconjură cu trunchiuri şi lăstari de bronz care năpădiră leii din colţurile monumentului şi se ţesură unele cu altele într-un desiş luxuriant. Coloanele de la intrarea în Muzeul Britanic suferiră aceeaşi soartă, iar vizitatorii se văzură obligaţi să folosească uşile laterale. Bolta cateralei Sf. Paul se despică treptat, cu numeroase fisuri şi zigzaguri bifurcate, ca un ou pe cale să eclozeze. Trecătorii se temeau să vadă ce grozăvie avea să iasă de acolo.

Iar nu după mult timp, pe 8 septembrie, alertat de un alt apel telefonic, am ajuns dimineaţă devreme în mijlocul altui grup de curioşi în curtea din spate a imobilului numărul 29 din strada Hanbury, privind la altă colecţie de măruntaie înşirate pe pămîntul ud şi la cadavrul altei femei decăzute, cu gîtlejul retezat şi intestinele drapate peste umeri. O nouă victimă a făptaşului necunoscut pe care presa populară îl poreclise Jack Spintecătorul. Un balon de observaţie de la Scotland Yard ocolea zona de la mică înălţime, făcînd din cînd în cînd fotografii cu ajutorul unor flăcări de magneziu.

Pe lîngă detectivii forţelor de poliţie, la locul faptei sosise şi un domn înalt, uscăţiv, cu palton caroiat şi şapcă de vînătoare, însoţit de un altul, ceva mai scund dar mai bine clădit şi îmbrăcat într-o redingotă sobră. Cel cu şapca privea atent cadavrul şi organele împrăştiate, nota ceva într-un carnet şi din cînd în cînd examina cîte un detaliu de pe caldarîm cu o lupă.

- Şi făptaşul e bărbat, Holmes? întrebă domnul în redingotă.

- Da, Watson.

Poliţiştii începură să-i îndepărteze pe curioşi, pe tăcute, dar cu fermitate.

- Pentru că le măcelăreşte pe victime cu atîta sînge rece, şi firea simţitoare a unei femei nu i-ar îngădui asemenea acte? insistă domnul.

- Nu, Watson, replică cel cu şapca de vînătoare. Judecînd după distanţa dintre urmele de paşi şi după conturul lor. Elementar, dragă Watson.

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )

'Legiune' (10) (din volumul 'An/Organic')

Pe malul bătrînului fluviu, norocul s-a întors de partea mea. Am urcat pe un vapor cu zbaturi şi am călătorit pînă departe, în Minnesota. Pe vapor am legat prietenie cu pilotul, un ins mucalit pe nume Sam Clemens. Avea părul des, cîrlionţat, şi spunea poveşti gogonate despre crocodili care se agaţă de coada vapoarelor şi broaşte săltăreţe. Seara fumam cu el din lulele de coceni de porumb, ori mă întindeam de unul singur pe punte pe baloţi de bumbac şi mă uitam la stele. Printre fuioarele de fum care ieşeau din coşurile vaporului, stelele păreau să danseze, iar cerul era atît de adînc încît aproape că simţeam cum sînt pe cale să mă desprind şi să cad la nesfîrşit printre aştri, în tăcere, lăsînd în urmă duduitul ritmic al motorelor cu aburi şi plescăitul zbaturilor în apa fluviului.

Pe urmă, noaptea tîrziu, Sam fluiera încet ca să mă cheme la el, lîngă cîrmă, şi-mi povestea tot felul de snoave şi năzdrăvănii. Rîdeam pe înfundate, uneori pînă ne dădeau lacrimile. Într-un fel, parcă începusem să cred că Războiul Civil era ceva care i se întîmplase altcuiva.

Am mers apoi prin Minnesota către graniţa canadiană, iar aproape de frontieră am găsit un grup de negri care vroiau să treacă dincolo. Dat fiind că Războiul Civil se apropia de sfîrşit, nu se mai fereau aşa de mult să fie văzuţi în drum spre Canada. Am poposit cu ei pe cîmpuri şi printre dealuri, ghemuit pe lîngă focuri de vreascuri, ascultînd poveşti despre cum fugiseră din sclavie. La cîte grozăvii văzusem şi auzisem, nu-mi mai păsa cine avea să cîştige războiul, ori dacă urma să se despartă de-a binelea Confederaţia sau să se refacă Uniunea. Nu-mi mai păsa decît să trec odată frontiera.

Doar că, după atîta drum, a fost cît pe-aci să rămîn dincoace de graniţă. Ne-au întîmpinat într-o seară, tîrziu, două călăuze, o negresă grasă şi un mulatru între două vîrste care, cînd a dat cu ochii de mine, a început să peroreze că el nu mai duce pe nimeni nicăieri, că albii l-au tîrît în robie, şi tot aşa vreme de vreo jumătate de ceas. N-am avut curaj să-l întrerupem, că doar viaţa noastră depindea de el.

- Ascultă la tine, Fred Douglass, zise grăsana cînd mulatrul făcu o pauză ca să-şi mai tragă răsuflarea. La ce gălăgie ai în tine trebuia să te faci predicator, sau politician. Parcă te văd la Casa Albă lîngă Abe Lincoln, umflîndu-te-n pene şi îmbătînd oamenii cu apă rece. Da' dacă te-ai făcut călăuză, fă ce ai de făcut, şi trece oamenii în Canada, sau dacă nu, dă-te d-aici c-o să-i trec eu. Ce te interesează că sînt negri sau albi? Banii lor sînt verzi.

Asta i-a tăiat de tot avîntul mulatrului şi-a încheiat discuţia. N-a mai avut nimeni nimic de comentat pînă dincolo de frontiera canadiană.

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )

'Legiune' (9) (din volumul 'An/Organic')

Invazia aceea de ţesături ciudate care desfigura clădirile-simbol ale naţiunii britanice nu a fost singurul eveniment din acea zi, şi din păcate nici cel mai grav ori cel mai înspăimîntător.

În noaptea de 30 spre 31 august, foarte tîrziu, cînd ceilalţi jurnalişti de la Daily Telegraph de mult îşi încheiaseră de scris şi de predat articolele, iar ţăcănitul sacadat al maşinilor de scris ultramoderne încetase, un cititor îngrozit ne-a telefonat la redacţie. Pînă să-mi dau bine seama ce se întîmpla, m-am pomenit într-o cabrioletă, purtat prin ploaia fină de toamnă pe străzile Londrei către East End.

Cabrioleta mă lăsă pe Brady colţ cu Buck's Row, lîngă o arcadă de cărămidă din Whitechapel care pe vremuri fusese roşie, dar acum era înnegrită de funingine. O mulţime de curioşi se strînsese pe Buck's Row, şi mai mulţi veneau de pe străduţele alăturate, cumetre cu bonete de muselină, docheri cu şepci de piele şi cu mînecile suflecate, pensionari cu pipa în colţul gurii. Se apropiau zorii, dar în pas de melc, cum se întîmplă toamna. Felinarele cu gaz răspîndeau din loc în loc lumini firave.

Am urmat curioşii, am înaintat pe străduţă, pe lîngă ferestrele unor cămăruţe dosnice, şi printre poliţişti la datorie şi civili neinvitaţi am văzut motivul pentru care se strînsese gloata.

Mi-au trebuit două-trei clipe ca mintea să înţeleagă ceea ce vedeau ochii.

Apoi am început să icnesc, deşi nu mîncasem nimic de la prînz. Am inspirat adînc de cîteva ori ca să nu vărs.

Cineva...

Cineva făcuse cu o fiinţă omenească lucruri pe care nici ghiulelele, nici gloanţele Minie, nici obuzele ori şrapnelul din Războiul Civil al tinereţii mele nu izbutiseră să le facă...

Cineva echipat cu o lamă foarte ascuţită, probabil un cuţit chirurgical...

Cineva cu bune cunoştinţe de anatomie, mai ales - poate lucrul cel mai îngrozitor - de anatomie feminină...

Cineva cu destul sînge rece ca să-i taie beregata nefericitei...

Cineva cu suficientă răbdare ca să nu se mulţumească numai cu o tăietură, una ce izbise în claviculă, şi care executase o alta, precisă, de la stînga la dreapta, ca un ritual...

Cineva hotărît s-o deschidă ca pe o vită în abator şi să-i scoată unele dintre organele interne, apoi să le aşeze de jur-împrejur pe caldarîmul ud, într-o expoziţie ordonată, precisă, sinistră, din care mai apoi se înfruptaseră cîinii vagabonzi...

Cineva care sigur nu vroia să-şi amintească, pe cînd făcea toate aceste lucruri cu ceea ce londonezii numeau "o femeie pierdută" - şi pierdută trebuie să se fi simţit în timp ce sîngele îi curgea din gîtlejul retezat - nu vroia să-şi amintească faptul că şi el, la rîndul său, se născuse tot dintr-o femeie, fie ea pierdută sau nu...

Chiar lîngă mine se oprise un bătrîn prezentabil, aproape la fel de înalt ca şi mine, cu mustaţă albă. Era îmbrăcat în negru din cap pînă în picioare. Figura lui avea trăsături pronunţate, acviline. Sprîncenele stufoase aproape că i se întîlneau deasupra nasului, iar printre buze i se zăreau dinţii foarte ascuţiţi.

Nările îi fremătau.

- Ce risipă, murmură bătrînul în grai valah.

Duse mîinile la obraji şi clătină din cap cu amărăciune. Mîinile îi erau puternice, dar unghiile bătrînului erau lungi şi ascuţite, ceea ce mi s-a părut ieşit din comun.

- Ce risipă. O femeie sănătoasă ţine cîteva zile bune, poate chiar o săptămînă, dacă o foloseşti cu măsură. Aşa, tot sîngele e risipit dintr-o dată, şi după ce s-a vărsat pe caldarîm şi s-a amestecat cu noroi, nu mai e bun de nimic, de nimic...

Brusc, se întoarse pe călcîie cu un gest hotărît, împinse doi-trei curioşi din cale cu vigoare, ca un om tînăr, apoi se pierdu în mulţime.

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )

'Legiune' (8) (din volumul 'An/Organic')

Am urmat sfatul sanitarului Whitman şi am plecat spre Canada pe un traseu lung, care mai întîi m-a purtat spre sud-vest, prin Virginia, Carolina de Nord şi de Sud, Georgia şi Alabama. Pe harta Statelor Unite pare a fi o palmă de loc. Mi-a luat un an şi două luni ca să străbat toată distanţa pe jos, uneori cu căruţa. Am ajuns să ştiu pînă şi diferenţa de gust dintre praful cenuşiu din Virginia şi cel roşcat din Georgia. Călătoream noaptea, îmi găseam adăpost pe unde nimeream, şi din cînd în cînd munceam la cîte o fermă o zi-două pentru un blid de mîncare. Mă ţineam departe de oraşe ori de conace, iar oamenii săraci cu care aveam de-a face nu puneau întrebări nelalocul lor. Aproape la fiecare gospodărie unde m-am oprit un tată de familie ori cîţiva flăcăi în putere fie erau în armată, fie pieriseră în război, iar două mîini în plus la cîmp erau binevenite.

La una dintre ferme, o văduvă mai binevoitoare decît alţii mi-a făcut cadou la plecare briciul şi oglinjoara răposatului. După aceea am avut mare grijă, la fiecare două-trei zile, să mă spăl şi să mă bărbieresc. La fermele unde mai lucram, îmi spălam hainele, le coseam (Dumnezeu s-o odihnească pe mama, că m-a învăţat să umblu cu acul şi cu aţa), iar cîteodată am primit de la oameni o cămaşă nouă, un surtuc sau o pereche de pantaloni. Aşa, cît de cît spălat şi îngrijit, puteam să trec drept unul dintre localnici, mai ales că abia împlinisem optsprezece ani, iar pîlcurile de unionişti sau confederaţi cu care uneori mă întîlneam nu bănuiau că sînt dezertor.

Pe măsură ce m-am apropiat de Mississippi, am aflat însă veşti din ce în ce mai triste despre marşul generalului Sherman către Atlanta şi despre campaniile lui Grant care-l ţineau ocupat pe Bobby Lee. În urma lui Sherman rămîneau conace arse, cîmpuri incendiate, recolte distruse, ferme nimicite. Iancheii erau ca o invazie de lăcuste.

Iar în cele din urmă, după atîta mers, am apucat ziua în care să ajung la Părintele Apelor. Nu eram nici pe departe singurul care vroia să ajungă acolo. De pe cîmpuri şi din păduri, cîte unul, cîte doi sau mai mulţi, au apărut negri. Erau de toate vîrstele, care în putere, cu cămăşi murdare şi cu basmale colorate, ori pălării de pai ce stăteau să se destrame, care în vîrstă, canonindu-se cum puteau, sprijiniţi în cîte un băţ ori în cîte un baston, şi mai toţi tîrau după ei de mînuţă un copil sau doi.

Curînd am început să mă simt ca un bob de fasole care s-a rătăcit într-un şuvoi de boabe de cafea.

Eram singurul alb cale de două mile de jur împrejur, iar în rest drumul de ţară pe care mergeam către fluviul Mississippi, ca şi pîrloaga de-a stînga şi de-a dreapta lui, erau pline cît vedeai cu ochii de femei şi de bărbaţi cu chipurile ciocolatii, foarte tăcuţi, care mergeau cu hotărîre în aceeaşi direcţie ca şi mine.

Apoi, spre asfinţit, ne-a prins din urmă un car cu coviltir în care şedeau o bătrînică foarte dreaptă, mîndră, cu capul sus, şi doi băieţei, unul negru şi celălalt alb. La cîtă lume era pe drum, carul înainta cu greu, iar cîteva dintre negresele bătrîne, care pesemne obosiseră de atîta mers către ceea ce de-acum bănuiam că-şi închipuie că era apa Iordanului, se rugau cu voce scăzută să le ia şi pe ele pînă acolo ca să apuce măcar să vadă chipul Mîntuitorului înainte să se sfîrşească de osteneală. Pe lîngă car mergea călare o fată în pantaloni şi cămaşă, cu un revolver în tocul de la centură.

Băieţeii se uitară încolo şi încoace la figurile acelea ciocolatii, prăfuite, pe care se citea însă o hotărîre nestrămutată. Apoi se opriră asupra mea, aşa cum eram, înalt de şase picioare şi patru inci, slab ca o sperietoare de ciori, cu ochelari pătaţi de colb şi de sudoare. Şi alb, mai presus de orice îndoială.

- Ce caută un bastard alb în coloană, bunicuţo? întrebă cel negru.

- E un blestemat de iubitori de negri, Miss Rosa? întrebă cel alb, care stătea lipit de băieţelul negru pe capra carului şi-l ţinea cu braţul pe după umeri.

- Spală-te la gură cu săpun, Ringo, zise bunicuţa fără să-şi desprindă privirea de la drum. E valabil şi pentru tine, Bayard Sartoris.

Şi au trecut mai departe învăluiţi într-un nor de praf.

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )

'Legiune' (7) (din volumul 'An/Organic')

Maistrul Macaulay se dovedi a fi fost inspirat cînd folosise termenul "molimă". În ziua următoare, zidurile exterioare ale Palatului Parlamentului erau cuprinse de arabescuri complexe. De departe, prin ceaţa dimineţii, clădirea nu părea să se fi schimbat, dar, pe măsură ce m-am apropiat, bizareriile acelea au devenit din ce în ce mai vizibile pînă cînd le-am putut admira în toată splendoarea lor nefirească. Acolo unde arhitecţii proiectaseră linii sobre, acum domneau formaţiuni care pe alocuri evocau recifele de corali, în alte părţi ferigile ori striaţiile complexe ale unor cochilii văzute la microscop. Fiecare cornişă, fiecare coloană şi perete se învelise cu forme cvasi-organice care sfidau toate normele de ordine sau simetrie.

Big Ben, la rîndul său, părea să fi fost sufocat de straturi de iederă minerală din care ici şi colo ieşeau la suprafaţă flori de granit. Cadranele ceasului erau ondulate, pe cale să se scurgă, şi semănau mai degrabă cu nişte ouă ochiuri moi uriaşe. Printr-o minune, limbile lui Big Ben urmau suprafaţa vălurită, schimbîndu-şi încet forma de la un minut la altul. Trecătorii priveau, miraţi, apoi plecau mai departe.

La Westminster Abbey, unii londonezi se adunaseră pentru a cere îndurare Domnului, convinşi fiind că invazia aceea ciudată prevestea Judecata de Apoi. Bătrîne cu bonete de dantelă se ştergeau pe furiş de lacrimi şi îşi ţineau nepoţii din scurt. Doamne în rochii cu crinolină murmurau rugăciuni. Domni cu favoriţi şi pince-nez conversau cu voce scăzută, aruncînd priviri îngrijorate încolo şi încoace. Nici vechea catedrală nu fusese ocolită de epidemie. Tulpini şi inflorescenţe, vinişoare şi nervuri acopereau acum bolţile gotice, coloanele şi pereţii.

Cumva, clădirile din centrul Londrei începeau să înflorească una cîte una, de parcă ar fi fost nişte muguri uriaşi din piatră sau cărămidă care aşteptaseră o primăvară mai călduroasă decît altele pentru a îmboboci. Dar nu era primăvară.

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )

'Legiune' (6) (din volumul 'An/Organic')

Prima noapte în spitalul de campanie am petrecut-o într-o zonă tulbure. Cînd picoteam, rana din coapsă mă sîcîia şi mă împiedica să dorm. Cînd mă trezeam, durerea surdă, permanentă, îmi întuneca mintea şi-mi tulbura simţurile. Aşa m-am chinuit pînă în zori.

Cum s-a luminat de ziuă, trupele generalului Meade şi-au strîns echipamentul şi au plecat în urmărirea confederaţilor. Spitalul de campanie a rămas în grija localnicilor din Gettysburg, iar Walt Whitman a preferat să aibă în continuare grijă de răniţi, să le distribuie pături şi ajutoare, în ciuda pericolului unei epidemii de tifos care putea oricînd să izbucnească printre răniţii nespălaţi şi păduchioşi. De două ori pe zi trecea pe la fiecare ca să schimbe pansamentele, iar la prînz le împărţea de-ale gurii celor care nu se puteau deplasa pînă la popotă. Seara tîrziu, după ce se termina şi curăţenia, îşi mai făcea timp să vină ca să stăm puţin de vorbă, şi în sinea mea mă miram de unde avea atîta energie. Nu cred că dormea mai mult de cinci ore pe noapte.

Pe Whitman părea să-l amuze toată chestiunea legată de sclavie şi de secesiune. Avea nişte ochi visători, ce priveau parcă dincolo de spaţiu şi de timp, şi-mi spunea că America ar trebui să se întindă de la Golful Mexic pînă la Trecerea de Nord-Vest, o ţară cît un contient.

- Şi sclavii fugiţi unde s-ar mai refugia?

Clătina din cap şi zîmbea în barbă.

- N-ar mai fi sclavie. Doar nu crezi că oamenii ar trebui să fie sclavi numai pentru că au pielea de o culoare sau alta?

- N-am nimic contra negrilor, dacă asta vrei să întrebi, ba chiar îmi plac cîntecele lor. Familia mea oricum n-a avut niciodată sclavi.

- Că veni vorba, cine sînt ai tăi?

I-am povestit de tătuca şi cum se prăpădise înecat cu o bucată de friptură pe vremea cînd aveam opt ani, de şcoala cu internat la care studiasem, de mama, care mă crescuse cum se pricepea mai bine şi care se stinsese şi ea cînd aveam şaişpe ani. Pe urmă, dacă rămăsesem al nimănui, m-am înrolat în armată cu Seamus, ca să ne dea casă şi masă Confederaţia. Asta se dovedise cea mai mare păcăleală. Nu credeam să fie pe lumea asta armată mai flămîndă şi mai prost îmbrăcată decît cea comandată de generalul Robert E. Lee.

- Şi n-a fost singura păcăleală, întări Whitman. Aici, la Gettysburg, Lee şi-a trimis oamenii la un atac frontal fără să se asigure mai întîi că reuşiseră atacurile de pe flancuri, din ziua precedentă. Şi-acum mai îngroapă localnicii leşuri de rebeli cu nemiluita, iar cimitirul e atît de mic încît au ajuns să le-ngroape în pămînt nesfinţit. Mă-ntreb dacă o să-l sfinţească vreodată cineva...

Am ridicat din umeri. Într-un fel, odată cu glonţul care-mi sfîrtecase coapsa, primisem şi o eliberare din armată. Pentru mine, Războiul Civil se încheiase. Era grija altora.

- S-ar zice că nu mai ai pentru cine sau pentru ce să lupţi. Şi-acum ce-o să faci, flăcău?

Nu mă gîndisem. Eram prizonierul iancheilor, ceea ce nu era prea grozav, iar dacă mă întîlneam cu trupe confederate riscam să mă împuşte ca dezertor, ceea ce era şi mai rău.

- Părerea mea, continuă Whitman, este să fugi dincolo de graniţă, în Canada, pînă s-or mai potoli lucrurile.

- Cu piciorul ăsta rănit, nu prea văd cum. Sînt mii de mile. Şi la mijloc e teatru de război. N-a ajuns el, Lee, la Washington cu toată armata confederată şi vrei să mă duc eu de unul singur pînă în Canada?

Walt zîmbi.

- De picior mă îngrijesc, şi merge spre vindecare. Încă două-trei săptămîni şi-ai să poţi merge din nou. Teatru de război e-aici. Dacă mergi spre vest, pînă la Mississippi, de-acolo o să-ţi vină uşor să urci pe fluviu. Şi mai e şi trenul.

- Dar sînt patrule de ianchei în fiecare gară.

Se mîngîie pe barbă, uitîndu-se la mine cu ochii aceia mari, limpezi şi visători.

- Nu şi la trenul subteran. Dacă sclavii fugari se folosesc de el ca să ajungă în Canada, poate o să te ajute şi pe tine.

Am clipit de cîteva ori, nedumerit.

- Dar sînt alb.

- Mda. Nu e întotdeauna un avantaj.

După alte cincisprezece zile, cînd începusem să merg binişor, m-a întrebat odată, cînd îmi pansa rana, ce părere am despre iubirea atletică. L-am întrebat la rîndul meu dacă se referea la pasiunea pentru atletism, şi nu mi-a răspuns.

Apoi, în noaptea aceea, prin Gettysburg a trecut un escadron de cavalerie confederată. A fost un atac surpriză, cu incendii, chiote şi împuşcături, iar escadronul era condus de un ofiţer sălbatic, fără sabie, care purta două pistoale. Iancheii îl ştiau de Fantoma Cenuşie şi-i purtau frica. Am aflat apoi că-l chema John Singleton Mosby. Cîţiva ani mai tîrziu (lucru imposibil de imaginat în vremea Războiului Civil) s-a împrietenit cu Ulysses Grant. Dar în confuzia generală am profitat de raidul Fantomei Cenuşii şi-am fugit din spitalul de campanie, încercînd să scap de spectrul războiului, de mizerie şi de molima care sta să izbucnească.

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )