'Legiune' (14) (din volumul 'An/Organic')

Tot o încăierare fără noimă li s-o fi părut şi combatanţilor de la Plevna. De sus, din balonul de observaţie, se puteau vedea însă destul de bine prin binoclu manevrele trupelor. De-o parte şi de alta trăgea artileria, cînd cea rusă, cînd cea turcească. Au avut loc şarje de cavalerie ale cazacilor şi ale roşiorilor valahi, manevre ale regimentelor de dorobanţi, toate desfăşurate disciplinat, ostăşeşte.

Nu mă simţeam cu mult mai în siguranţă decît cu cincisprezece ani în urmă, pe cîmpul de luptă de la Gettysburg, deşi acum se chema că eram reporter de război al gazetei "Daily Telegraph" şi mă bucuram de imunitate diplomatică. Vizitasem în repetate rînduri trupele turceşti, ruse şi române, luasem interviuri, scrisesem reportaje despre bătălii şi manevre, dar ştiam în sinea mea că imunitatea diplomatică nu era decît un şirag de vorbe pe o hîrtie, iar gloanţele nu ştiu să citească.

Spre seară, cînd bătălia se sfîrşise destul de indecis iar sanitarii adunau răniţii dintre liniile frontului, ne-am pregătit să coborîm. Apoi, fără veste, mi-a explodat braţul drept într-un gheizer roşu, sărat şi călduţ.

A fost cît pe ce să cad din nacelă, iar observatorii turci au intrat în panică. M-am ghemuit pe fundul nacelei, mi-am înfăşurat pe după braţ cureaua din piele a binoclului şi am răsucit-o cît am putut de strîns. De la umăr în jos nu-mi mai puteam mişca braţul, iar pe unde ieşise glonţul se iţeau din mînecă cioturi de os şi zdrenţe de carne însîngerată.

Am văzut roşu, apoi negru.

Cînd mi-am revenit, înapoi pe pămînt, în reduta turcească, mi-am dorit să nu mă mai fi trezit deloc. Dacă rana de la Gettysburg fusese curată şi nu rupsese nici un nerv ori vas de sînge important, de data asta fusesem împuşcat cu un glonţ exploziv. Ulterior am aflat că la asaltul redutei Griviţa dorobanţi români capturaseră puşti britanice cu repetiţie, iar unul dintre ei, Peneş Curcanul, luase ca tofeu o puşcă cu lunetă şi acum era teroarea ofiţerilor turci şi a cercetaşilor de la Plevna. Poate că, dacă n-ar fi bătut vîntul atît de tare în acea zi, cariera mea de reporter s-ar fi încheiat pe neaşteptate. Aşa, aveam de ales între a mă pensiona ca invalid şi a învăţa să scriu cu mîna stîngă.

Pentru că pe cea dreaptă au tăiat-o, atunci şi acolo.

Amputarea în sine n-a durut prea tare, fiindcă cei mai mulţi dintre nervii braţului fuseseră deja retezaţi de glonţul valahului. Dar de tăiat l-au tăiat pe viu. Eterul se terminase de vreo trei săptămîni.

Am ajuns apoi într-un spital de campanie unde domneau ordinea şi curăţenia, într-un contrast ireal cu ceea ce însemna rutina războiului ruso-turc. Surori medicale treceau de trei ori pe zi să golească tinetele, să schimbe bandajele, să distribuie mîncare. Seara, o doamnă mai în vîrstă trecea cu o lampă cu gaz ca să inspecteze paturile răniţilor. Oficial, Doamna cu Lampa venea în inspecţie ca să se asigure că fiecare rănit în parte fusese îngrijit, hrănit şi schimbat, că toţi eram curaţi şi că evoluţia noastră nu trecea neobservată. Dar bănuiesc că una dintre grijile lui Florence Nightingale era să se asigure că nici una din surorile medicale nu rămînea peste noapte cu vreunul dintre răniţi pentru a se deda la ceea ce Doamna cu Lampa numea "comportament imoral".

Din prima seară, cînd a aflat că eram reporter de război pentru "Daily Telegraph", şi-a luat obiceiul de a-şi încheia inspecţia lîngă patul meu şi de a deschide lungi conversaţii despre realizările şi dificultăţile spitalului de campanie pe care-l conducea. Aşa încît, seară de seară, m-am luptat nu numai cu febra, durerea şi infecţia, ci şi cu formulele întortocheate ale conversaţiei politicoase britanice. Aşa am aflat cum doamna Nightingale, care insista să i se spună domnişoară, întrucît nu se căsătorise niciodată şi nici nu avea de gînd, instituise spitalul de campanie din Scutari cu paisprezece ani mai înainte şi cum luminatul sultan, în marea lui înţelepciune, văzuse că Războiul din Crimeea nu era nici primul conflict din zona Mării Negre şi a Balcanilor, şi nu avea să fie nici ultimul, drept pentru care dispusese înfiinţarea unei şcoli de surori medicale, a unui spital militar permanent şi a unor spitale de campanie mobile, toate sub administraţia Doamnei cu Lampa şi cu participare medicală internaţională.

În ciuda meritelor şi a celebrităţii în întreaga lume civilizată, Florence Nightingale era o persoană de o modestie rară. Pe de altă parte, ştia bine că resursele de care avea nevoie pentru tratarea răniţilor nu se puteau procura decît dacă mai întîi informa publicul de acasă, din Marea Britanie.

A avut tenacitatea de a mă învăţa să scriu cu mîna stîngă ca să-mi pot continua activitatea de reporter. Apoi a promis că avea să aranjeze ceva şi în privinţa braţului drept.

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )