'Legiune' (13) (din volumul 'An/Organic')

O dimineaţă de vineri, 30 septembrie, în care m-am trezit şi am plecat de-acasă mai devreme decît de obicei mi-a adus încă o satisfacţie ca reporter. Am remarcat prima icoană şi-am apucat să strecor o ştire despre ea în ediţia de prînz a lui "Daily Telegraph", cu mult înaintea altor jurnale.

Pînă seara, cînd ar fi trebuit să plec spre casă, icoanele împînziseră deja centrul Londrei. Molima afectase pînă atunci suprafeţele de piatră şi de cărămidă din oraş, coloanele de marmură şi pe cele de bronz. Dar în acea zi de vineri, pe ferestrele londonezilor, pe care pînă atunci transformările inexplicabile le ocoliseră, au apărut una cîte una icoanele.

Unele erau pictate, altele se iveau ca nişte gravuri pe oglinzile de cristal din hoteluri şi restaurante. Însă toate reprezentau acelaşi lucru.

O persoană răstignită.

Nu era Iisus Nazarineanul, ci o femeie cu părul lung, castaniu.

Contorsionată sau atîrnînd în cuie, vlăguită, privind sfidătoare spre trecători sau muribundă, ţipînd, cu capul dat pe spate, sau zvîrcolindu-se, dar de fiecare dată aceeaşi.

Era îmbrăcată cu pantaloni de doc albastru precum cei patentaţi în America de domnul Levi Strauss şi purtaţi de căutătorii de aur ori de văcarii din Texas. Nici un domn respectabil nu ar fi visat să se îmbrace cu aşa ceva, distinsele doamne nici atît, iar prezenţa unui asemnea articol vestimentar într-o pictură cu o temă aparent religioasă a fost considerată de prost-gust în lumea bună. Episcopii bisericii anglicane şi cei ai bisericii catolice deopotrivă înfierară apariţia icoanelor şi-i chemară pe credincioşi la un efort unit pentru curăţarea ferestrelor. După-amiază, pînă seara tîrziu, destui dintre londonezi spălară şi şterseră geamuri cu asemenea rîvnă de-ai fi crezut că de asta depindea mîntuirea sufletului lor. Icoanele dispărură sub asaltul cu bureţi şi ghemotoace de ziare.

Apoi reapărură, într-un joc tăcut de-a v-aţi ascuns.

Pe străzi, unii trecători începură să clatine din cap dezaprobator la eforturile celor care, şi la lumina felinarelor cu gaz, tot mai spălau ferestre. Plutea în aer un sentiment difuz că femeia aceea chinuită din icoane era o acuzaţie nerostită la adresa autorităţilor care-l lăsau pe Jack Spintecătorul să umble liber prin metropolă şi să măcelărească fete pierdute. Un reproş care ne privea de pe fiecare ochi de geam al intrărilor la trenul metropolitan, de pe fiecare fereastră, din vitraliile bisericilor şi chiar de pe gemuleţele felinarelor.

Un reproş meritat.

Înainte de încheierea nopţii, mi-a fost dat să văd încă o victimă în Whitechapel, la intrarea în Church Passage de lîngă Piaţa Mitre. Şi nu era singura, căci criminalul mai omorîse pe cineva în aceeaşi noapte, în Dutfield's Yard.

Jack dovedise aceeaşi grijă minuţioasă pentru extragerea şi aranjarea organelor interne. Uterul însîngerat, contrastînd cu pietrele cenuşii de pavaj. Un rinichi. Celălalt avea să apară cîteva săptămîni mai tîrziu, cu o scrisoare. Intestinele, pe care cîinii fără stăpîn le întinseseră încolo şi încoace, stricînd aranjamentul criminalului.

Faţa desfigurată, cu ochii străpunşi şi vîrful nasului retezat.

Gîtlejul deschis, ca un strigăt mut, năclăit de sînge închegat.

Aceeaşi tăietură precisă care le curmase viaţa lui Polly Nicholls şi Annie Chapman.

Proteza îmi scîrţîia molcom, mişcîndu-se parcă din proprie iniţiativă cu creionul peste filele carnetului de însemnări. Printre cei aflaţi la locul crimei se lăsă tăcerea, iar tînguirea mecanică a protezei se auzi mai clar, precum zumzetul unui ţînţar captiv. M-am simţit stînjenit sub căutătura acuzatoare a celor din jur, am închis carnetul la mijlocul unei fraze şi-am plecat pe jos, la întîmplare.

M-au însoţit, pe fiecare stradă, imaginile femeii răstignite. M-am ascuns de ele într-o cîrciumă, în fum de tutun şi printre oameni cu priviri bănuitoare, decis să beau o bere sau două, cu toate că numai de băut nu-mi ardea. Am băut mai mult decît îmi propusesem, sau decît era cazul, căutînd să trec nebăgat în seamă şi nereuşind cîtuşi de puţin, cu imensitatea metalică a protezei rezemată de tejghea, numai pîrghii lucioase şi cabluri electrice.

Pe urmă am făcut către barman o remarcă apropo de plăcinta de rinichi, şi nu i-a picat prea bine. Apoi un galez uriaş cu şapcă soioasă a insistat să-mi spună steamorg, venetic şi alte insulte asemănătoare, ceea ce nu mi-a plăcut. Cred că i-am arătat nişte şmecherii cu proteza înainte să se încingă o încăierare generală şi să fiu aruncat afară pe caldarîm.

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )