Pentru orbitali, Insula Unu e cam ca Mayflower pentru americani, o piatră de hotar sau mai curînd de temelie in istoria naţiunii lor şi, pe de altă parte, o colonie înghesuită şi complet depăşită din punct de vedere tehnologic, pe care nimeni n-o mai ia în serios, decît ca staţiune de vacanţă sau loc pentru educarea copiilor. Partea fizică e un cilindru presurizat, cu înălţimea de 1650 de metri şi raza de 517, un carusel cuminte pe interiorul căruia, la o treime de g, alternează cartiere de locuinţe, luminatoare longitudinale şi culturi de arbuşti modificaţi genetic, cu mare productivitate de oxigen. Ciberspaţiul Insulei e mult mai vast, loc de tranzacţii, distracţii şi educaţie, principala sursă de venit a locuitorilor.
Şi închisoarea mea, printre altele.
Pare ironic, însă deşi majoritatea pămîntenilor doresc să vină în habitaturile orbitale, eu, care mă născusem acolo, doream să emigrez pe Pămînt. E drept că fiecare dintre staţiile construite mai recent arată atît de impresionant încît bătrînul Robert McCall s-ar simţi complexat. Dar nu, mulţumesc.
Nu glumesc cînd spun că Insula devenise o închisoare. La 6:00:00 GMT senatul Insulei Unu s-a întrunit în conferinţă virtuală de urgenţă, iar după analizarea pagubelor produse de subsemnatul cu ocazia distrugerii celor şase companii - acum erau deja şase - s-a hotărît în unanimitate închiderea tuturor canalelor de comunicaţii cu exteriorul.
Mă temeam de asta. Sperasem că pierderile provocate de această măsură extremă aveau să-i împiedice s-o aplice, dar erau hotărîţi să mă distrugă cu orice preţ. Patru din cele şase companii le aparţineau. Pardon, le aparţinuseră.
M-am năpustit în sala de conferinţe sub forma unui Fokker argintiu uriaş, pe bordul căruia luceau sinistru şase cranii de crom negru. Le-am împroşcat efigiile aristocratice cu confetti multicolore, lipicioase, apoi am înecat totul în fum verde şi m-am făcut nevăzut. A fost distractiv, dar măsura aceea urîcioasă a rămas valabilă.
De-acum aveau să se distreze ei pe seama mea. Era doar o chestiune de timp.
(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)
Şi închisoarea mea, printre altele.
Pare ironic, însă deşi majoritatea pămîntenilor doresc să vină în habitaturile orbitale, eu, care mă născusem acolo, doream să emigrez pe Pămînt. E drept că fiecare dintre staţiile construite mai recent arată atît de impresionant încît bătrînul Robert McCall s-ar simţi complexat. Dar nu, mulţumesc.
Nu glumesc cînd spun că Insula devenise o închisoare. La 6:00:00 GMT senatul Insulei Unu s-a întrunit în conferinţă virtuală de urgenţă, iar după analizarea pagubelor produse de subsemnatul cu ocazia distrugerii celor şase companii - acum erau deja şase - s-a hotărît în unanimitate închiderea tuturor canalelor de comunicaţii cu exteriorul.
Mă temeam de asta. Sperasem că pierderile provocate de această măsură extremă aveau să-i împiedice s-o aplice, dar erau hotărîţi să mă distrugă cu orice preţ. Patru din cele şase companii le aparţineau. Pardon, le aparţinuseră.
M-am năpustit în sala de conferinţe sub forma unui Fokker argintiu uriaş, pe bordul căruia luceau sinistru şase cranii de crom negru. Le-am împroşcat efigiile aristocratice cu confetti multicolore, lipicioase, apoi am înecat totul în fum verde şi m-am făcut nevăzut. A fost distractiv, dar măsura aceea urîcioasă a rămas valabilă.
De-acum aveau să se distreze ei pe seama mea. Era doar o chestiune de timp.
(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu