Terry Pratchett, 'Wyrd Sisters' (1988)

"Cînd ne-om vedea tustrele noi?" ("Prin tunet, fulger ori prin ploi," se grăbeşte cititorul educat să completeze.) Iar o voce mult mai normală răspunde în schimb: "Păi, eu pot marţea viitoare." Aşa începe romanul al şaselea din seria Discworld, intitulat Wyrd Sisters, adică "Surorile soartei". Însă desigur că surorile sînt altfel de vrăjitoare decît cele care amestecau tot felul de ciudăţenii într-un cazan în piesa aceea de la începutul secolului al şaptesprezecelea. Alături de Granny Weatherwax, în acest volum apar Nanny Gytha Ogg (mamă a cincisprezece copii şi teroare a numerose nurori) şi Magrat (tînără şi dornică să facă magie ca la carte, cu lumînări şi beţişoare parfumate).

Pe de altă parte, după cum probabil vă aşteptaţi după lectura primului rînd, Wyrd Sisters este o parodie. Şi pentru că fantasticul n-a început nici de la JRR Tolkien, nici de la Robert E. Howard, Wyrd Sisters trece la fapte mari şi parodiază Macbeth.

E drept, cînd Moartea vine să-l ia pe regele înjunghiat, întreabă de prezicători care ar fi trebuit să-l avertizeze pe stradă, şi îmi veţi spune că asta e o referire la Tragedia lui Iulius Caesar. E adevărat, fantoma regelui ucis bîntuie prin castelul Lancre, şi veţi zice că asta seamănă cu Hamlet. E la fel de adevărat că Măscăriciul e un personaj important, iar glumele sale sînt aşa pline de arhaisme că nimeni nu le percepe hazul, şi-mi veţi aminti că asta e din Regele Lear. E adevărat că, în piesa lui Shakespeare, Lady Macbeth era aceea care avea obsesia spălatului pe mîini pentru a îndepărta sîngele victimei. Dar în Wyrd Sisters ducele uzurpator nu sfîrşeşte prin a avea obsesia spălatului pe mîini, ci începe de acolo, şi ajunge... Veţi vedea dumneavoastră unde cînd veţi citi cartea.

În plus, aşa cum îi stă bine unui roman scris spre sfîrşitul secolului al douăzecilea, Wyrd Sisters include nu numai parodia piesei ci şi portretul caricatural al dramaturgului sub forma lui Hwel, piticul blestemat de soartă să aibă toată inspiraţia din lume, să audă prin vis dialogurile personajelor şi să trudească pentru a reda aceste viziuni năvalnice în versuri. "Găsise loc pentru iubiţii înşelaţi de astre, groparii comici şi regele cocoşat. Pisicile şi patinele cu rotile erau acelea care-i făceau necazuri în momentul de faţă..."

Aşa cum le stă bine unor vrăjitoare, Granny, Nanny şi Magrat nu intervin direct în treburile regatului, ci mai degrabă ajută destinul, mai întîi salvîndu-l pe moştenitorul tronului, apoi ascunzîndu-l cu tot cu coroană într-o trupă de actori şi ursindu-i talente de mare folos (să-şi facă prieteni cu uşurinţă, să aibă memorie pentru replici şi să fie oricine îşi închipuie că este), pe urmă aflînd detalii despre crimă de la fantoma regelui ucis, iar în cele din urmă asistînd la o piesă de teatru menită să le submineze prestigiul, dar care duce la dezvăluiri neaşteptate. (Acum probabil îmi veţi spune că piesa în piesă care duce la dezvăluiri neaşteptate este tot din Hamlet.)

Spectacolul este cu atît mai reuşit cu cît Moartea în persoană apare pe scenă, sub privirile publicului, interpretîndu-şi propriul rol, şi, din motive de trac, îşi uită replicile. Ca în orice piesă care se respectă, şi aceasta e făcută din arhaisme ordonate frumos în pentametri iambici, pînă cînd Granny Weatherwax, exasperată, spune: "Duhuri din minte şi scorneli să piară, Rog Adevărul -" ezită - "tam-ti-tam s-apară." Iar, pentru că puterile bunicuţei se bazează pe capacitatea de a percepe lucrurile aşa cum sînt în realitate, adevăratele cuvinte de la uciderea regelui sînt rostite din nou...

Fireşte, nu mă lasă inima să vă stric plăcerea lecturii şi să vă relatez chiar tot ce se întîmplă în acest roman, în primul rînd pentru că Terry Pratchett este un povestitor cu mult mai talentat decît mine, iar aceasta este una dintre cele mai frumoase cărţi ale sale. Nu are rost să vă spun cu cine poartă uzurpatorul duelul final, cine moşteneşte regatul Lancre sau unde îl duc pe tînărul prinţ talentele ursite de cele trei vrăjitoare. Iar dacă aţi rămas cu impresia că Terry a parodiat Macbeth fără milă, să vedeţi ce a făcut cu Visul unei nopţi de vară...

Dar asta e altă poveste.

(P.S. Importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică de buzunar a acestui roman. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)