sâmbătă, 1 ianuarie 2011

William Gibson, "Zero History" (2010)

Mi-ar fi făcut plăcere ca primul deceniu al noului mileniu să se încheie pentru cititorul de mine cu un tunet, dar s-a încheiat cu un scîncet. Mulţumită vechiului meu prieten Liviu Moldovan, am avut ocazia să parcurg cel mai recent roman al lui William Gibson, Zero History (Viking, New York, 2010).
Şi iată ce am aflat:

Zero History este plasat, la fel ca Pattern Recognition şi Spook Country, în lumea contemporană, mai precis după alegerea lui Barack Obama în funcţia de preşedinte al S.U.A. Acţiunea este plasată la Londra şi la Paris, iar naraţiunea (care utilizează un punct de vedere numit „omniscienţă selectivă multiplă”) e structurată pe două planuri care urmăresc în capitole alternative un personaj feminin (Hollis Henry) şi unul masculin (Milgrim).
Misteriosul om de afaceri Hubertus Bigend o angajează din nou pe Hollis, de această dată pentru a da de urma creatorului unor articole vestimentare dintr-o marcă secretă, cu producţie extrem de mică şi clientelă exclusivă. Ideea lui Bigend este că, în vremuri de criză economică, ar fi profitabilă detectarea din timp a direcţiei de schimbare a vestimentaţiei militare, iar marca secretă pe care o are în vedere ar putea reprezenta embrionul acestei schimbări.
Hollis o descoperă pe creatoarea mărcii secrete (poate cea mai puţin surprinzătoare surpriză din toată literatura scrisă de Gibson), apoi, cu ajutorul iubitului ei, Garreth Wilson, contribuie la dejucarea planurilor unor concurenţi ai lui Bigend care îl răpiseră pe David Chombo. Şi totul se termină cu bine, la bordul unui vehicul zburător rusesc de ultimă generaţie.

Despre Neuromancer, William Gibson a afirmat odată că e ca un film cu arte marţiale, dar se mişcă precum un desen animat cu Road Runner. Despre Zero History pot să vă spun că e ca un roman de Henry James, dar se mişcă precum un fluviu de melasă: americani cu o situaţie materială rezonabilă vin în Europa ca să se plimbe din hotel în hotel, să bea ceai şi să încerce să îşi ghicească intenţiile unii altora în conversaţii politicoase. Fireşte, pentru fiecare dintre afirmaţiile din fraza dinainte se poate găsi cîte o excepţie în roman. Milgrim nu are o situaţie materială rezonabilă. Uneori personajele se plimbă în restaurante, mall-uri sau magazine. Se consumă şi alte băuturi pe lîngă ceai. Iar conversaţia lui Heidi Hyde, fosta bateristă a trupei Curfew, numai politicoasă nu este. Dar impresia de ansamblu asta e: roman de Henry James adus la zi, destinat unui public de domnişoare de pension (foste sau actuale).
Cititorii care întîmplător nu sînt domnişoare de pension (foste sau actuale) ar putea fi tentaţi să numere incidentele cît de cît palpitante din intrigă (două într-un roman de 87 de capitole) sau să inventarieze elemente ale cărţii pe care Gibson pare să le fi reciclat din cărţi de-ale sale mai timpurii. Personajul masculin cu un talent special, salvat de la autodistrugere şi de la dependenţa de droguri pentru a îndeplini o misiune importantă. (Vezi Henry Case din Neuromancer.) Personajul feminin trimis de un magnat ca să-l găsească pe creatorul unor artefacte. (Vezi Marly Krushkova din Count Zero.) Personajul răpit pentru a fi oferit în schimbul altui personaj sau substituit. (Vezi Angie Mitchell din Mona Lisa Overdrive.) Realitatea amplificată prezentă pe un dispozitiv mobil. (Vezi ochelarii din Virtual Light.) Personajul care poate percepe fluxuri de date şi noduri de evenimente. (Vezi Colin Laney din Idoru şi All Tomorrow's Parties.) Artistul ascuns care creează opere jinduite de o minoritate selectă. (Vezi surorile cineaste din Pattern Recognition.) Obiectul zburător straniu ce ar putea fi o halucinaţie în plină zi. (Vezi aripa zburătoare din „The Gernsback Continuum”, în volumul Burning Chrome.) Şi acestea sînt numai cîteva exemple care mi-au rămas în memorie...
Din secţiunea de mulţumiri aflată la sfîrşitul romanului am aflat că o idee cu adevărat nouă şi interesantă (un tricou al cărui model imprimat determină serverele pe care se stochează semnalele trimise de camere de supraveghere să şteargă imaginea celui care îl poartă) i-a fost sugerată lui William Gibson de către Bruce Sterling – ocazie cu care respectul meu pentru Sterling, deja considerabil, a mai crescut puţin.
Ar mai fi de remarcat echivalentul literar a ceea ce în cinematografie se cheamă product placement – menţionarea frecventă a unor produse de marcă precum telefonul iPhone şi calculatorul portabil MacAir, ambele de la Apple. Ştiu că febra numelor de marcă e o caracteristică a curentului literar cyberpunk, însă parcă preferam versiunea timpurie în care mărcile comerciale precum Ono Sendai erau imaginare.
După ce am citit Neuromancer, cu aproape două decenii în urmă, mi-am dorit cu fervoare ca autorul să scrie o întreagă serie plasată în acea lume imaginară (cam cum a făcut Terry Pratchett cu Lumea Disc). Din cîte mi-am dat seama, nu sînt nici pe departe singurul cititor cu asemenea dorinţe, însă lui Gibson îi displace profund ideea. Şi aşa a trecut părintele ciberspaţiului de la o trilogie cyberpunk la una post-cyberpunk, apoi la una cyber-preppy lentă, fadă şi cuminte. Iar seria-fluviu de continuări la Neuromancer, cu zeci şi zeci de volume captivante, furibunde, sclipitoare, a rămas în Cimitirul Cărţilor Nescrise.
Tot e bine că William Gibson nu mai publică decît o carte la trei-patru ani...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

2 comentarii:

JS Bangs spunea...

Un reviu excelent. Eu am citit doar Neuromancer si The Difference Engine din lucrarile lui Gibson, dar tot ce am auzit despre cartile lui mai recente se potriveste cu ce ai scris aici. Din pacate.

Florin Pîtea spunea...

@JS Bangs Mulţumesc pentru apreciere. Dacă ţi-a plăcut "Neuromancer", poţi citi gratuit de pe net un roman la fel de ambiţios, "Accelerando" de Charles Stross, la adresa: http://manybooks.net/titles/strosscother05accelerando-txt.html.
Lectură plăcută!