Din câte îmi amintesc, prima dată am avut ocazia să citesc al douăzeci și treilea volum din seria Lumea-disc de Sir Terry Pratchett, Carpe Jugulum (editura Corgi Books, Londra, 1999) prin 2000 sau 2001, mulțumită bunului meu prieten Liviu Moldovan. Apoi, în luna mai 2002, grație doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat și eu un exemplar dintr-o ediție britanică de buzunar, cu coperta ilustrată de regretatul Josh Kirby.
Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro
A doua oară, am audiat Carpe Jugulum de pe tableta de lectură în a doua decadă a lunii martie 2022. Surprinzător, mi-a plăcut chiar mai mult decât prima dată.
Să vă spun și dumneavoastră de ce:
Romanul se încadrează în subseria despre vrăjitoare, iar acțiunea e plasată, cronologic, după evenimentele din Maskerade. În Lancre, după ce Magrat i-a dăruit regelui Verence o fiică, regatul se pregătește de ceremonia în care copila să fie recunoscută și numită, iar ursitoarele să îi prezică viitorul. Din păcate, vrăjitoarea Esmeralda Weatherwax nu sosește la ceremonie (cu toate că era așteptată) pentru că invitația aurită fusese furată de niște coțofene... iar regatul e invadat de vampiri.
Urmează o luptă pe mai multe fronturi, dusă de Nanny Ogg, Magrat și Agnes, pe de o parte, de regele Verence și scoțiduși, pe de altă parte, de Hodgesaargh, șoimarul, respectiv de Granny Weatherwax, care, de această dată, găsește un aliat improbabil într-un preot omnian.
Ordinea este restabilită, paradoxal, de către un vampir de modă veche, bătrânul conte Magpyr, pe care nu îl deranjează să fie ucis periodic de către localnici, căci revine din morți de fiecare dată, cu ajutorul credinciosului său servitor, Igor.
Ca de obicei, Sir Terry Pratchett construiește un roman cu multiple paliere de lectură. Astfel, dincolo de intriga propriu-zisă, care e de domeniul comediei, regăsim o parodie a romanului Dracula de Bram Stoker, cu trimiteri punctuale la Frankenstein de Marry Shelley, dar și la filmele de groază britanice în care excelau, odinioară, Sir Christopher Lee și Peter Cushing.
Pe un alt palier, însă, Carpe Jugulum este un avertisment împotriva instituirii sistemelor totalitare. Căci o generație (relativ) mai tânără de vampiri își folosește forța de seducție pentru a determina oamenii să îi accepte și să li se supună de bunăvoie. Iar autorul, printr-unul dintre personajele sale feminine cele mai importante, ne face să ne întrebăm dacă e de preferat răul căruia învățăm să ne împotrivim sau cel pe care îl acceptăm și cu care sfârșim prin a colabora.
Alți scriitori poate că s-ar fi mulțumit să satirizeze subcultura goth (iar autorul face și asta, cu precizie chirurgicală și cu mână de maestru). Dar Sir Terry Pratchett realizează mai mult decât atât - ne face să ne punem întrebări în privința societății în care trăim, a celor cărora le acordăm puterea, a direcției în care ne îndreptăm și a viitorului în care alegem să ne petrecem restul vieții.
Pe scurt, Carpe Jugulum își amuză cititorii, dar îi și face să gândească. În mod subtil, și vă rog să mă iertați dacă vi se pare că folosesc un cuvânt prea greu, îi educă. (Dacă doriți, puteți să comandați un exemplar aici.)
Ca urmare, bănuiesc că, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, am să citesc Carpe Jugulum și a treia oară. Căci, deși Moartea a fost dintotdeauna personajul meu preferat din Lumea-disc, Granny Weatherwax se situează pe locul al doilea la o distanță infimă. Și nici Nanny Ogg nu e prea departe...
(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu