Graham Mitchell, "Motörhead: Fast & Loose" (2021)

Imagine preluată de pe situl Shopthemarketplace.com

În prima decadă a lunii februarie 2023, de la anticariatul Antic ExLibris de pe Strada Doamnei, din București, am achiziționat un exemplar dintr-un volum de Graham Mitchell intitulat: Motörhead: Fast & Loose - Snapshots from the Graham Mitchell Archive 1977 - 1982 (Editura Murder One, Whittier, CA, 2021). L-am parcurs a doua zi.

Și iată ce am aflat:

 

Fast & Loose este un volum pentru pus pe măsuța de cafea. A fost publicat în format mare, cartonat, cu coperta lăcuită și embosată. Filele sunt din coală cretată și conțin o mulțime de fotografii (unele alb-negru, cele mai multe color) realizate de către domnul Graham Mitchell în perioada când era managerul formației Motörhead. Dealtfel, tot dumnealui a scris și introducerea acestui volum, intitulată: "Take No F[***]ing Prisoners".

Pe de o parte, Fast & Loose are o certă valoare de colecție pentru cei care apreciază formația Motörhead, căci albumul cuprinde numeroase instantanee de la concerte, din culise și din turnee de pe vremea când trupa britanică era alcătuită din Ian "Lemmy" Kilmister, "Fast" Eddie Clarke și Phil "Philthy Animal" Taylor. Sunt vizibile (aproape palpabile) energia degajată de către Motörhead pe scenă, simțul umorului muzicienilor și entuziasmul publicului.

Pe de altă parte, am fost întrucâtva surprins de cantitatea destul de mică de text din volum. Cu excepția introducerii, care conține destule elemente anecdotice de la o sursă apropiată formației, abia dacă apar cincisprezece alineate concise care oferă scurte explicații privitoare la unele instantanee. În rest, imaginile (reproduse la dimensiuni mari și, de cele mai multe ori, etalate pe două pagini) sunt oferite ca atare, fără text.

Pe ansamblu, Fast & Loose mi-a făcut o părere bună, drept pentru care intenționez să păstrez acest album în colecție. Dar, cum informațiile prezentate mi s-au părut insuficiente, am de gând să termin de citit o lucrare ceva mai amplă, intitulată: Motörhead In the Studio. Însă, despre aceea, rămâne să discutăm mai pe larg cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Joseph Campbell, "The Hero with A Thousand Faces" (1949)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

Despre lucrarea antropologului american Joseph Campbell, The Hero with A Thousand Faces, am aflat la un curs din primul an universitar, în 1993, pe care îl ținea domnul profesor universitar dr. Radu Surdulescu. Apoi, în 2014, am primit cadou un exemplar din ediția română - Eroul cu o mie de chipuri (Editura Herald, București, 2014) - și i-am făcut o prezentare în cadrul emisiunii "Ce citim astăzi?" de la postul de televiziune H 2.0 (cunoscut anterior ca TVRM). În cele din urmă, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am cumpărat, în decembrie 2021, un exemplar dintr-o ediție americană cartonată (New World Library, Novato, CA, 2021)... și am parcurs o ediție electronică în a doua decadă a lunii septembrie 2022.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

 

Volumul debutează cu o notă privitoare la operele reunite ale lui Joseph Campbell și cu prefața ediției din 1949. Apoi, în prolog, este expusă teoria monomitului - ideea că, în diferite culturi, sub diverse forme, o mulțime de mituri și legende prezintă o structură narativă comună, iar aceasta, în corelație cu unele elemente din psihanaliza jungiană, este mai relevantă pentru persoanele aflate în a doua jumătate a vieții decât conceptele cu care operează psihanaliza freudiană.

Partea întâi tratează, cu exemple, despre aventura eroului, în etape precum plecarea, inițierea mistică, întoarcerea și cheile de interpretare.

Partea a doua, în schimb, prezintă ciclul cosmogonic cu elemente precum emanațiile, nașterea imaculată, transformările eroului, disoluția microcosmosului și a macrocosmosului, precum și raporturile dintre mit și societate.

Volumul se încheie cu o secțiune de mulțumiri, cu un set de note de final, cu o amplă bibliografie, cu o listă a ilustrațiilor, cu un index alfabetic și cu note privitoare la autor, respectiv la fundația Joseph Campbell.

 

Țin să vă spun că am fost foarte plăcut impresionat de Eroul cu o mie de chipuri - pe de o parte, pentru că este o lucrare foarte documentată, cu exemple preluate din culturi nord-americane, asiatice, europene, africane, australiene și din sub-continentul indian, iar, pe de altă parte, pentru că autorul face permanent paralele între mituri din diverse zone geografice și vise sau fantasme ale pacienților din practica psihoterapiei.

Dealtfel, Eroul cu o mie de chipuri a avut o influență de durată nu numai în domeniul academic, unde a reprezentat un element important în critica literară antropologică, ci și în domeniul literaturii fantastice, în special asupra scriitorului J. R. R. Tolkien și, indirect, asupra subgenului high fantasy, respectiv în domeniul cinematografiei, unde l-a inspirat pe regizorul George Lucas să creeze seria Războiul stelelor. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar din ediția română aici, iar, din ediția americană, aici.) Deloc întâmplător, există o lucrare dedicată adaptării monomitului analizat de către Joseph Campbell la domeniul scenariilor de film - însă, despre aceea, vom discuta mai pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Wade E. Pickren, "The Psychology Book" (2014)

Imagine preluată de pe situl Amazon.com

În prima decadă a lunii iunie 2019, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat, la un preț rezonabil, un volum de Wade E. Pickren intitulat The Psychology Book - 250 Milestones in the History of Psychology (editura Sterling, New York, 2014). L-am parcurs în perioada iulie 2019 - septembrie 2022.

Și iată ce am aflat:

 

The Psychology Book  se prezintă ca un volum de lux, cartonat, cu coperta embosată și decorată cu modele aurii, cu file de coală cretată, de o calitate excelentă, și cu semn de carte din mătase atașat la cotor.

"Cuvântul înainte" îi aparține lui dr. Philip G. Zimbardo, profesor emerit de psihologie la Universitatea Stanford.

"Introducerea" prezintă succint obiectul de activitate al psihologiei, cronologia articolelor din volum și o scurtă secțiune de mulțumiri.

Urmează un set de două sute cincizeci de articole succinte, începând de la șamanism și trepanații și sfârșind cu inițiativa BRAIN din 2013. Fiecare articol prezintă câte o etapă importantă din dezvoltarea psihologiei și este însoțit de o ilustrație (color sau alb-negru) relevantă pentru materialul prezentat.

Întrucât densitatea informațiilor prezentate este destul de ridicată, nu am parcurs volumul dintr-o dată, ci în etape de câte zece-douăzeci de articole. Unele dintre subiectele prezentate, precum piramida lui Maslow sau cele cinci stadii ale raportării la trauma emoțională, îmi erau cât de cât familiare. Despre multe altele nici nu știam că există.

Pe ansamblu, lectura s-a dovedit a fi foarte instructivă, iar organizarea diacronică a materialului prezentat (mai degrabă decât o ordonare alfabetică, spre exemplu) ajută cititorii să înțeleagă procesul de dezvoltare al acestei științe.

De asemenea, faptul că lucrarea se încheie cu o bibliografie structurată tematic și cu un index alfabetic îi sporește utilitatea ca material de referință. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.)

Voi păstra The Psychology Book în colecție și, la nevoie, voi consulta volumul. De asemenea, în urma acestei lecturi, probabil voi parcurge alte câteva cărți de popularizare despre psihologie și neuroștiințe. Dar, despre acelea, rămâne să discutăm în detaliu cu alte prilejuri tot aici, la Țesătorul.

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Andrew Keen, "How to Fix the Future" (2018)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

La jumătatea lunii mai 2019, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-o lucrare de nonficțiune a domnului Andrew Keen intitulată How to Fix the Future - Staying Human in the Digital Age (editura Atlantic Books, Londra, 2019). De parcurs, am parcurs acest volum la jumătatea lunii iunie 2020.

Și iată ce am aflat:

 

Autorul, după ce publicase mai multe lucrări în care evidenția aspecte negative ale Internetului, a decis, de această dată, să scrie o lucrare în care să privească spre viitor cu mai mult optimism. (Poate de aceea lucrarea începe cu un citat din Utopia de Sir Thomas More.)

"Prefața - Un Internet al oamenilor" arată de ce este necesar ca oamenii să coopereze pentru a construi împreună un viitor mai bun.

"Introducerea - Am mai trecut pe aici" trasează o paralelă între Revoluția Industrială din secolul al XIX-lea și Revoluția Informațională din ultimii cincizeci de ani.

"Capitolul I - Legea lui More" abordează subiecte precum pierderea intimității (semnalată de Edward Snowden), Legea lui Moore, impresia că trecem simultan printr-o perioadă utopică și printr-o epocă distopică (impresie pe care au avut-o și oamenii din Europa secolului al XVI-lea, spre exemplu), precum și ceea ce domnul Keen numește "Legea lui More" - datoria de a transforma lumea într-un loc mai bun. Spre final, autorul relatează despre un interviu cu Stephen Wolfram, directorul general al unei companii care creează limbaje pentru inteligența artificială.

"Capitolul al II-lea - Cinci unelte pentru repararea viitorului" aduce în discuție ideile domnului John Borthwick, întemeietor și director general al companiei Betaworks:

• Platforme tehnologice deschise
• Regulamente antitrust
• Proiectare responsabilă, orientată către oameni
• Păstrarea spațiilor publice
• Un nou sistem de securitate socială.

Și aici se trasează paralele cu probleme ale societății industriale, semnalate, spre exemplu, înManifestul comunist (1848) de către Karl Marx și Friedrcih Engels și rezolvate, treptat, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Aplicarea ideilor de mai sus ar necesita, în viziunea domnului Borthwick, o multitudine de factori, precum regularizarea prin lege, implicare inventatorilor și inovatorilor, modificarea comportamentului consumatorilor, participarea societății civile și reinventarea educației.

"Capitolul al III-lea - Ce e stricat" începe cu un interviu cu Jaan Tallinn, realizat în capitala Estoniei, în care se exprimă temeri privind preluarea controlului societății mondiale, în cel mult o jumătate de veac, de către inteligențe artificiale. De asemenea, alte personalități intervievate arată o nostalgie pentru viitorul imaginat în anii 1980 - 1990 - căci, de două decenii încoace, Internetul s-a îndreptat într-o direcție greșită. Sunt recute în revistă efectele Internetului asupra cinematografiei, televiziunii și presei tipărite, precum și concentrarea informațiilor, averii și puterii în Silicon Valley.

"Capitolul al IV-lea - Utopia: un studiu de caz (cartea întâi)" readuce în discuție Estonia, o națiune care are ambiția să fie Elveția epocii informaționale și care își educă școlarii în acest sens. De asemenea, în Estonia au fost redefinite atât actele de identitate, cât și relațiile dintre cetățeni și administrația de stat. Conform fostului președinte Toomas Hendrik Ilves, o funcție esențială a administrației de stat ar fi să împiedice coruperea datelor referitoare la cetățeni. Aceasta marchează un contrast cu atitudinea unor sisteme totalitare contemporane, bazate pe dezinformare. Din fericire, alte țări, inclusiv India, caută să adopte și să adapteze modelul de identitate numerică eston.

"Capitolul al V-lea - Utopia: un studiu de caz (cartea a doua)"tratează, în schimb, despre Singapore - unde, în ultimii ani, administrația de stat a amplasat componentele unui sistem de supraveghere inteligent. Pe teren, autorul se întreabă dacă sistemul acesta reprezintă o soluție pentru societatea globală a viitorului - sau o problemă. De asemenea, proiectul Smart Nation din Singapore contrastează cu viziunea din Silicon Valley, care evită să implice administrația de stat, dar și cu sistemul de credite sociale din China, care servește pentru a înăspri controlul Partidului Comunist asupra populației.

"Capitolul al VI-lea- Regularizarea" prezintă eforturile doamnei Margrethe Vestager, comisar UE pentru concurență, de a împiedica megacorporații precum Google să instituie un cvasimonopol asupra Internetului, apoi activități similare, din Silicon Valley, ale domnului Gary Reback, care a condus, în anii 1990, o campanie împotriva tendințelor monopoliste de la Microsoft. Politicieni ca Bernie Sanders și antreprenori ca Steve Case (AOL) susțin ideea că un al treilea val de inovații tehnologice poate să apară dacă administrația de stat asigură un mediu concurențial echitabil pentru companiile mari și mici deopotrivă. De asemenea, în Uniunea Europeană, s-au făcut eforturi pentru creșterea responsabilității siturilor de socializare în privința conținutului postat de către utilizatori și pentru protejarea vieții private a cetățenilor.

"Cepitolul al VII-lea - Inovația concurențială" tratează despre conferințe și inițiative germane pentru un Internet mai curat - inclusiv Adblock Plus și Cliqz. Modelul curent, bazat pe supravegherea utilizatorilor, ar putea să dispară în viitor ca urmare a unui nou val de inovații.

"Capitolul al VIII-lea - Responsabilitatea socială" prezintă inițiative etice ale profesorului Huw Price de la Universitatea Cambridge, proiecte filantropice din Silicon Valley, apoi contrastează viziunea victoriană a lui Carnegie, conform căreia bogătașii ar trebui să își investească averile pentru ameliorarea societății, cu proiectele utopice ale unor magnați contemporani precum Jeff Bezos. La final, autorul prezintă dezvoltarea recentă a unor inițiative în Oakland (prin grija lui Mitch și Freada Kapor) pentru a contrabalansa influența exercitată local de către corporațiile din Silicon Valley.

"Capitolul al IX-lea - Opțiuni pentru muncitori și pentru consumatori" aduce în discuție proteste ale muzicienilor și ale studiourilor de film cu privire la legislația laxă care le permite unor companii de înaltă tehnologie precum YouTube și Facebook să tolereze, fără drepturi de autor, postarea de către terțe părți a unor videoclipuri muzicale și filme artistice. Alți artiști, precum muzicianul David Lowery, au inițiat acțiuni în instanță și au încurajat sisteme de microplăți online între fani și creatorii de conținut. Spre finalul capitolului, se discută protestele și acțiunile corporațiilor care nu au angajați, ci contractori (precum Uber) și potențialele efecte asupra forței de muncă aduse de automatizare (precum apariția automobilelor autonome).

"Capitolul al X-lea - Educația" prezintă necesitatea unui venit universal de bază în cazul în care automatizarea ar duce la șomaj pe scară largă, respectiv nevoia de a reforma sistemul de învățământ. Nicholas Carr și Esther Wojcicki arată la ce sunt buni oamenii și cum copiii pot fi educați pentru a face față provocărilor prezentului. Autorul dă detalii și despre sistemul de învățământ modern din Singapore, despre răspunsul tipic din Silicon Valley pentru reforma învățământului (mai multă tehnologie) și despre popularitatea crescândă a școlilor alternative Waldorf și Montessori.

"Concluzia: Copiii noștri" pune în perspectivă principalele chestiuni tratate în capitolele cărții și arată că generația copiilor noștri are șansa de a transforma societatea.

Volumul se încheie cu o pagină de mulțumiri, cu note de final și cu un index alfabetic.

 

Am apreciat lucrarea domnului Andrew Keen pentru relevanța subiectului tratat, pentru atitudinea pragmatică de a prezenta ceea ce se poate face teoretic și ceea ce se face practic pentru ameliorarea societății, respectiv munca de teren depusă de către autor (deplasări în S.U.A. și în alte țări, interviuri, participări la conferințe și așa mai departe).

De asemenea, am apreciat stilul accesibil în care e scrisă cartea, buna împărțire în capitole și subcapitole, precum și aparatul critic atașat, care sporește utilitatea lucrării.

Ca urmare, voi păstra în colecție How to Fix the Future, întrucât intenționez să o recitesc la un moment dat. (dacă doriți, puteți să comandați un exemplar aici.)

Și, cum lectura acestei cărți s-a dovedit informativă și educativă, am mai parcurs câteva lucrări pe teme similare. Însă, despre acelea, rămâne să discutăm în detaliu cu alte ocazii tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Alvin E. Roth - "Who Gets What and Why" (2015)

Imagine preluată de pe situl WorkingCapitalReview.com

La jumătatea lunii august 2017, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-o lucrare de nonficțiune intitulată: Who Gets What and Why - The Hidden World of Matchmaking and Market Design (editura William Collins, grupul editorial HarperCollins, Londra, 2015). De parcurs, am parcurs lucrarea în două zile, în a doua decadă a lunii septembrie 2022,

Și iată ce am aflat:

Autorul volumului este domnul Alvin E. Roth, profesor de economie la universitățile Stanford și Harvard, în S.U.A., și laureat al Premiului Nobel pentru economie în 2012.

Lucrarea începe cu o pagină de mulțumiri, unde, printre alți cititori timpurii ai manuscrisului, este menționat un conațional de-al nostru, domnul Alexandru Nichifor (economist stabilit în Australia).

Partea întâi arată că "Piețele sunt pretutindeni". Introducerea ne informează că fiecare piață spune o poveste, iar capitolele următoare ne arată cum viața noastră de zi cu zi (începând de la micul dejun) e conectată cu diverse piețe, respectiv cum alte piețe, dedicate transplanturilor de organe, salvează vieți omenești.

Partea a doua tratează despre "Dorințe frustrate: modul în care piețele eșuează", după care expune, pe rând, studii de caz despre piețe care au probleme dacă se deschid prea timpuriu, dacă sunt accesate prea rapid, ori dacă prezintă prea multe riscuri.

Partea a treia prezintă "Invenții de proiectare pentru a face piețele mai inteligente, mai dense și mai rapide". Studiile de caz cuprind repartizarea absolvenților de medicină în spitale, pentru rezidențiat, repartizarea absolvenților de gimnaziu în licee, precum și ajustarea semnalelor pe piața matrimonială pentru mai multe întâlniri reușite.

Partea a patra se ocupă de "Piețe interzise și piețe libere". Studiile de caz acoperă domenii respingătoare (reglementarea consumului de carne de cal) și interzise (prostituția, substanțele recreative, căsătoriile între minori), dar și situațiile în care reglementarea piețelor e mai rentabilă pentru toți cei implicați decât absența oricăror reguli.

Volumul se încheie cu ample note de final și cu un index alfabetic.

Am apreciat lucrarea domnului profesor Roth din mai multe motive.

În primul rând, perspectiva sa asupra economiei este neconvențională - căci autorul arată că, în destule cazuri, ambele părți trebuie să aleagă și să fie alese, iar asemenea tranzacții nu pot fi reduse la un simplu proces de vânzare-cumpărare.

În al doilea rând, lucrarea are meritul de a fi scrisă într-un limbaj simplu, accesibil publicului larg, fără jargon de specialitate.

Nu în ultimul rând, Who Gets What and Why are o bună organizare, în capitole și secțiuni. Fiecare capitol tratează o altă chestiune privitoare la tema generală a cărții, iar exemplele alese pentru a ilustra teoriile autorului sunt relevante și judicios selectate.

Ca urmare, probabil că, în viitorul apropiat, am să citesc alte câteva cărți despre economie. Însă pe acelea le vom discuta mai pe larg cu alte ocazii tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)   

Daniel Immerwahr, "How to Hide an Empire" (2019)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

La finalul lunii mai 2021, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-o lucrare de nonficțiune intitulată: How to Hide an Empire - A Short History of the Greater United States (colecția Vintage, grupul editorial Penguin Random House, Londra, 2020). De parcurs, am izbutit să o parcurg abia în a doua decadă a lunii septembrie 2022.

Și iată ce am aflat:

Autorul lucrării, domnul Daniel Immerwahr, este conferențiar la Universitatea de Nord-Vest din S.U.A. și ne îndeamnă, în introducere, să aruncăm "O privire dincolo de harta-siglă". Căci Statele Unite ale Americii nu sunt și nu au fost vreodată doar așa-numitele State Unite ale Americii continentale.

Partea întâi, "Imperiul colonial", arată cum, pe parcursul secolului al XIX-lea, coloniști albi au trecut dincolo de Munții Apalași (în pofida interdicțiilor guvernamentale americane), cum au colonizat, pe rând, teritoriile locuite de către indieni și cum, în cele din urmă, S.U.A. au ajuns să își împlinească "destinul revelat" de a ocupa întreg teritoriul de la Oceanul Atlantic până la Oceanul Pacific - după care, în ultimii ani ai secolului, i-a declarat război Spaniei și a preluat ultimele vestigii ale imperiului colonial spaniol, respectiv Cuba, Puerto Rico, Guam și Insulele Filipine.

Partea a doua, "Imperiul poantilist", arată cum S.U.A. s-au implicat în Primul și Al Doilea Război Mondial, cum au folosit, cu acordul Marii Britanii, puncte strategice de pe glob (unele insulare, altele izolate în deșerturi) pentru a construi baze aeriene și pentru a utiliza aviația - uneori în scopuri pașnice, alteori în misiuni militare. Consecințele au fost vaste - la drept vorbind, globale - și includ eliberarea Insulelor Filipine, rescrierea constituției nipone în perioada postbelică, apariția a sute de grupuri muzicale la Liverpool în anii 1960 (inclusiv The Beatles), ascensiunea unor corporații japoneze precum Sony, dominația globală a limbii engleze în domenii ca aviația, comerțul internațional, diplomația și Internetul, dar și câștigarea unor conflicte militare în teatre de război îndepărtate, precum Irak și Afghanistan.

Lucrarea se încheie cu ample note de final, cu o secțiune de mulțumiri, cu un index alfabetic și cu lista surselor pentru imaginile care ilustrează volumul.

Pe de o parte, am fost încântat de bogăția de informații din lucrarea domnului Immerwahr. Astfel, dumnealui prezintă, rând pe rând, date relevante din domeniul legislativ, demografic, medical, militar, muzical, lingvistic, aviatic și de telecomunicații.

Pe de altă parte, am fost plăcut impresionat de buna organizare a materialului - căci informațiile sunt prezentate în perspectivă diacronică, iar citiorii au ocazia să urmărească evoluția imperialismului american pe parcursul a două secole.

Nu în ultimul rând, am apreciat perspectiva neutră, echidistantă a autorului - căci domnul Immerwahr a prezentat, în egală măsură, și aspectele pozitive și pe cele negative ale influenței americane la scară globală - iar, pe parcurs, a amintit și de influențele spaniole, germane, britanice sau franceze în anumite regiuni de pe Pământ.

Pe ansamblu, How to Hide an Empire s-a dovedit a fi o lucrare mult mai informativă și mai instructivă decât m-aș fi așteptat. În consecință, are loc asigurat în biblioteca mea, alături de volume ca No Logo  sau The Shock Doctrine, căci este o lucrare de referință. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.)

Firește, despre imperialismul economic american mai citisem, recent, două lucrări de John Perkins. Dar, despre acelea, rămâne să discutăm în detaliu cu alte prilejuri tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Bruce Sterling, "The Epic Struggle of the Internet of Things" (2014)

Imagine preluată de pe situl Goodreads.com

În prima decadă a lunii iulie 2021, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-o carte de Bruce Sterling intitulată: The Epic Struggle of the Internet of Things (editura Strelka Press, Moscova, 2014). De citit, am citit această carte de nonficțiune abia la începutul lunii septembrie 2022. (Așa multe cărți, așa puțin timp.)

Și iată ce am aflat:

Volumul este foarte concis (54 de pagini în format de buzunar) și cuprinde un eseu structurat în trei capitole.

Capitolul I arată ce presupune publicul că ar fi Internetul Lucrurilor (aparate electrocasnice inteligente care comunică între ele prin wi-fi) și ceea ce se intenționează a fi de fapt (o cale prin care megacorporații din domeniul înaltei tehnologii vor monitoriza și monetiza încă și mai munțios deplasările, achizițiile și obiceiurile mediatice ale cetățenilor).

Capitolul al II-lea arată care sunt actanții majori din Internetul Lucrurilor (Google, Facebook, Amazon, Apple, Microsoft), care sunt unii dintre actanții secundari (Cisco, Intel, IBM, General Electric), care sunt relațiile dintre ei și cum se raportează la publicul larg.

Capitolul al III-lea, cel mai concis, arată care sunt actanții marginali - o generație tânără și cu acces online, fără mari perspective profesionale și fără prea mulți bani, dar cu aptitudini tehnologice și cu prezență online cvasipermanentă.

Concluzia autorului este că, deși Internetul Lucrurilor se visează a fi un fel de feudalism numeric (asta după ce fusese încercat deja o dată de către WalMart și Pentagon și fusese respins de către publicul larg), probabil că, într-un viitor nu foarte îndepărtat, se va duce pe urma Minitelurilor franceze, a Walkmanurilor nipone și a televizoarelor alb-negru cu lămpi americane.

În pofida conciziei sale și a subiectului destul de pesimist, The Epic Struggle of the Internet of Things mi-a făcut o impresie foarte bună. Îmi era dor de acest Bruce Sterling pe care mi-l aminteam din The Hacker Crackdown, din Tomorrow Now, din reportajele publicate în Wired și din articolele de popularizarea științei din Fantasy & Science Fiction - documentat, clar, elocvent, sardonic și, mai presus de toate, relevant în ceea ce scrie.

Aș îndrăzni chiar să afirm că volumul acesta scurt cu titlu lung ar merita așezat alături de lucrări mai ample, precum The Industries of the Future sau The Age of Surveillance Capitalism, printre cărțile care ne ajută să înțelegem lumea în care trăim.

Ca urmare, voi păstra The Epic Struggle of the Internet of Things și, probabil, în viitorul apropiat, am să mai parcurg câteva cărți de Bruce Sterling. Însă, despre acelea, rămâne să discutăm mai pe larg cu alte ocazii tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)   

Samuel Woolley, "The Reality Game" (2020)

Imagine preluată de pe situl blog.factal.com

În prima decadă a lunii martie 2022, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, o lucrare de nonficțiune cu un titlu incitant: The Reality Game - How the next wave of technology will break the truth and what we can do about it (editura Endeavour, grupul editorial Octopus, Londra, 2020). Autorul, dr. Samuel Woolley, este asistent la facultatea de jurnalism a Universității Statului Texas, situată în Austin, și are o listă impresionantă de realizări în domenii precum antreprenoriatul, cercetarea științifică și jurnalismul.

Am parcurs volumul domnului Woolley în a doua decadă a lunii noiembrie 2022. Și iată ce am aflat:

Într-o notă introductivă, autorul arată că lucrarea tratează despre dezinformare și despre propaganda creată și difuzată cu ajutorul calculatoarelor.

Primul capitol demonstrează că adevărul nu este tehnic, dar dezinformarea se bazează pe tehnologii din ce în ce mai avansate.

Capitolul al doilea prezintă trecutul, prezentul și viitorul distrugerii adevărului.

Capitolul al treilea urmărește tranziția, în mentalitatea colectivă, de la gândirea critică la teorii ale conspirației.

Capitolul al patrulea discută forme de utilizare a inteligenței artificiale în dezinformare - pentru a dezinforma, în unele cazuri, sau pentru a identifica dezinformarea, în altele.

Capitolul al cincilea, în schimb, se concentrează asupra videoclipurilor contrafăcute și prezintă cazuri în care, cu scop educativ sau informativ, asemena contrafaceri au fost identificate ca atare de către creatorii lor.

Capitolul al șaselea tratează despre domeniile realității extinse, iar aici sunt incluse atât realitatea virtuală, cât și realitatea amplificată.

Capitolul al șaptelea explorează construirea tehnologiei după chipul și asemănarea omului.

Capitolul al optulea prezintă concluzia cărții și subliniază importanța proiectării tehnologiilor ținând cont de drepturile omului.

Volumul se încheie cu un glosar de termeni-cheie utilizați pe parcursul lucrării, cu un set de note de final, cu o secțiune de mulțumiri, cu un index alfabetic și cu o notă biobibliografică asupra autorului.

Pe de o parte, The Reality Game mi s-a părut o lucrare necesară pentru vremurile în care trăim, căci, de cel puțin șase ani încoace, dezinformarea prin intermediul siturilor de socializare pare să fi căpătat proporții îngrijorătoare.

Pe de altă parte, am apreciat stilul clar și inteligibil în care e scrisă cartea, buna organizare a materialului în capitole și subcapitole, precum și alegerea judicioasă a exemplelor cu care autorul și-a susținut afirmațiile. De asemenea, glosarul și indexul alfabetic sporesc utilitatea acestei cărți și îi conferă statutul de lucrare de referință.

Având în vedere cele de mai sus, voi păstra The Reality Game în colecția personală. Dealtfel, lectura acestei lucrări  m-a încurajat să mai parcurg câteva volume pe teme similare. Însă, despre acelea, vom discuta mai pe larg cu alte ocazii tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)  

T. Pratchett, I. Stewart & J. Cohen, "The Science of Discworld" (1999)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

Prima oară, am citit The Science of Discworld de Sir Terry Pratchett, Ian Stewart și Jack Cohen în 2000, într-o ediție cartonată, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan. (Tot dumnealui mi-a oferit cadou și un exemplar dintr-o ediție de buzunar al acestei cărți la jumătatea lunii august 2002.)

A doua oară, am parcurs o ediție revizuită a lucrării în ultima decadă a lunii august 2022.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Profitând de popularitatea imensă de care se bucura seria Lumea-disc în anii 1990, Sir Terry Pratchett i-a invitat pe dr. Ian Stewart și dr. Jack Cohen (unul matematician, celălalt biolog) să colaboreze la un volum de popularizarea științei.

Rezultatul este agreabil și intructiv. Pe de o parte, cititorilor li se oferă o poveste amuzantă, în care vrăjitorii de la Universitatea Nevăzută din Ankh-Morpork creează un univers de buzunar, după care îl trimit pe Rincewind să urmărească evoluția unei planete albastre și a creaturilor care mișună pe suprafața acesteia.

Pe de altă parte, printre capitolele poveștii din Lumea-disc sunt strecurate altele care tratează, cu destul umor, despre cosmologie, despre formarea Sistemului Solar, despre planetologie, despre evoluționism, despre teopria relativității, despre evoluția stelelor și găurilor negre și așa mai departe.

Pe ansamblu, The Science of Discworld a fost, la vremea ei, o tentativă lăudabilă de a-i deschide gustul pentru știință unei generații prea tinere ca să își amintească serialul Cosmos al regretatului astronom și planetolog Carl Sagan. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.)

Și, cum publicarea unei lucrări destul de ambițioase nu putea rămâne fără urmări, câțiva ani mai târziu, când Sir Terry Pratchett a primit titlul onorific de doctor la Universitatea din Dublin, le-a acordat, la rândul său, doctorate onorifice lui Ian Stewart și Jack Cohen din partea... Universității Nevăzute din Ankh-Morpork.

Probabil nu veți fi câtuși de puțin surprinși să aflați că, la scurtă vreme după lansarea acestui volum, cei trei autori au reluat colaborarea pentru a scrie și publica o altă lucrare de popularizarea științei, intitulată The Science of Discworld II - The Globe. Dar, despre aceea, am să vă relatez mai pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)  

Ursula K. Le Guin, "Dreams Must Explain Themselves" (2018)

Imagine preluată de pe situl Pinterest.com

În prima decadă a lunii august 2018, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-un volum intitulat: Dreams Must Explain Themselves - The Selected Non-Fiction of Ursula K. Le Guin (Editura Gollancz, Londra, 2018). De parcurs, l-am parcurs în mai multe etape, de la finalul lunii martie 2021 până în ultima decadă a lunii iunie 2022 - poate pentru că, asemenea unui vin foarte aromat sau a unui whisky single malt, scriitura doamnei Le Guin merită consumată în doze mici și savurată pe îndelete.

Discursurile, articolele, eseurile și prefețele adunate în acest volum acoperă mai bine de patru decenii - din 1972 până în 2014. Tematica pe care o tratează autoarea este destul de vastă - de la literatura fantastică la antropologie, de la realismul magic la feminism, de la literatura pentru copii la tehnici literare. Anumite teme sunt recurente, iar doamna Le Guin face frecvent trimiteri la autori care îi sunt dragi, precum Mark Twain, Jack London, Jorge Luis Borges și J. R. R. Tolkien.

Din rândurile acestei cărți răzbat un extraordinar umanism, o empatie față de ceilalți oameni, o gândire clară și nuanțată, o iubire față de frumos și o atitudine critică, tranșantă, față de instituțiile și ideologiile dominante sau opresive. Cumva (și îi rog aici pe fanii SF de viță veche să nu mă acuze de blasfemie), mi-a făcut mai mare plăcere să citesc nonficțiunea doamnei Le Guin decât unele dintre cărțile sale SF (dintre care am apreciat câteva) și chiar decât unele dintre cărțile sale fantastice (dintre care am adorat câteva).

La fel ca Jorge Luis Borges, un alt superb eseist, doamna Le Guin, deși inteligentă, educată, talentată și extrem de erudită, nu se erijează în autoritate academică, ci dă dovadă, în discursurile sale și în eseuri, de o exemplară modestie.

Firește, dintre numeroasele sale cărți pe care încă nu le-am parcurs în totalitate, probabil voi fi tentat să mai citesc câteva - pentru că Ursula K. Le Guin este o stilistă extraordinară. Însă cu siguranță că voi reciti, când și când, eseuri din Dreams Must Explain Themselves - pour la bonne bouche, cum se spune.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Sarah Rose, "For All the Tea in China" (2010)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

La jumătatea lunii iunie 2022, într-un weekend prelungit, am parcurs o lucrare de nonficțiune de Sarah Rose intitulată For All the Tea in China - How England Stole the World's Favourite Drink and Changed History (colecția Viking, grupul editorial Penguin, Londra, 2010). După cum am aflat din primele pagini ale cărții, subtitlul îi induce întrucâtva în eroare pe cititori - pentru că protagonistul, Robert Fortune, nu este englez, ci scoțian.

Autoarea tratează despre trei expediții riscante întreprinse de Robert Fortune în Extremul Orient în anii 1840 și 1850. Scopul celei dintâi era să afle și să sustragă secretul cultivării și prelucrării ceaiului verde. Obiectivul celei de-a doua - să afle și să subtilizeze tainele cultivării și prelucrării ceaiului negru în China. Iar cea de-a treia l-a purtat pe botanistul scoțian în mai multe țări orientale, inclusiv China și Japonia.

Doamna Sarah Rose pune călătoriile lui Robert Fortune într-un context economic și istoric. Astfel, autoarea arată cum consumul de ceai verde și ceai negru s-a răspândit în rândurile britanicilor în perioada modernă, cum chinezii (care aveau un monopol de facto asupra cultivării și prelucrării ceaiului) vindeau ceaiul numai pe argint, ceea ce cauza un dezechilibru comercial semnificativ, cum Compania Indiilor de Est a început să le vândă chinezilor opiu adus din India pentru a recupera deficitul, cum consumul endemic de opiu din China a dus la două războaie în secolul al XIX-lea și cum administrația de stat chineză a instituit pedepse severe pentru a-și păstra monopolul asupra ceaiului.

Autoarea arată și rolul crescând al botaniștilor și grădinarilor britanici din perioada victoriană în catalogarea plantelor, în cultivarea lor și în aclimatizarea lor în diverse zone ale imperiului colonial britanic.

De asemenea, doamna Sarah Rose oferă informații despre cultivarea și procesarea ceaiului, respectiv a macilor, și despre efectele psihologice și fiziologice ale ceaiului negru, respectiv ale opiului.

Partea leului îi revine însă aventurii lui Robert Fortune, un botanist scoțian care s-a deghizat în chinez, a recrutat localnici, a pătruns adânc în zone unde prezența străinilor fusese interzisă, sub amenințarea pedepsei cu moartea, de către împăratul Chinei, a adunat semințe și răsaduri, ba chiar a convins specialiști chinezi în cultivarea și prelucrarea ceaiului să i se alăture, după care a inițiat cultivarea în India, pe pantele Munților Himalaya, a unor soiuri de ceai de foarte bună calitate.

Spre final, autoarea ne relatează nu doar a doua jumătate a vieții extraordinarului botanist, ci și efectele nebănuite ale cultivării ceaiului în India - de la răscoala sepoy din 1857 la reproiectarea velierelor pentru viteză și de la construirea Canalului Suez la ameliorarea sănătății publicului britanic și creșterea speranței de viață a acestuia.

Pe ansamblu, povestea lui Robert Fortune nu este un roman de Jules Verne, însă cu siguranță că ar fi meritat să fie - fiindcă are o mulțime de ingrediente verniene: călătorii în țări exotice, personaje excentrice, confruntări cu pirați, deghizări, experimente cu noi tehnologii, evadări ca prin urechile acului, ba chiar și un final fericit. Și, dacă de la târgul de carte BookFest din 2022 am revenit cu opt cutii de ceai negru de Ceylon, pe alese, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, la jumătatea lunii august, am achiziționat și un exemplar din această carte remarcabilă - pentru că For All the Tea in China merită recitită pe îndelete, cu o ceașcă de ceai de foarte bună calitate. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.)

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)  

Julian Beecroft, "Salvador Dalí: Master of Modern Art" (2016)

Imagine preluată de pe situl unisaberlivraria.com.br

La jumătatea lunii decembrie 2016, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat, la un preț relativ accesibil, un exemplar dintr-un album de artă realizat de Julian Beecroft și intitulat Salvador Dalí: Master of Modern Art (editura Flame Tree Publishing, Fulham, 2016). De parcurs, l-am parcurs de la finalul lunii noiembrie 2020 până în ultima decadă a lunii martie 2022. (Nici mie nu îmi vine să cred cât de încet pot să citesc.)

Și iată ce am aflat:

Albumul începe cu o "Introducere cu privire la Dalí: un maestru al teatrului vizual" care prezintă persona publică Salvador Dalí (construită și întreținută cu grijă de către artistul cu același nume), temele recurente din lucrările pictorului suprarealist, obsesiile, fetișurile și fobiile sale, implicarea lui Dalí în alte domenii artistice, precum teatrul, cinematografia, artele decorative, designul vestimentar și literatura.

Primul capitol, "Băiatul care voia să fie rege", relatează copilăria și adolescența lui Salvador Dalí în Catalonia, tragedia pierderii unui frate mai mare (numit tot Salvador) la o vârstă foarte fragedă, apoi a mamei (pe când viitorul artist era adolescent), aspirațiile din copilărie ale micului Salvador, dar și incidente care i-au rămas în amintire și care aveau să fie transfigurate în picturile de mai târziu, educația artistică și interesul pentru lucrările lui Pablo Picasso. (Dealtfel, la finalul adolescenței, Dalí a trecut printr-o scurtă perioadă cubistă.) Apoi, mutarea la Paris, implicarea în mișcarea suprarealistă și aventura cu Gala, soția poetului Paul Éluard.

Capitolul al doilea, "Marele paranoic", tratează despre a doua parte a anilor 1920 și anii 1930, în care Salvador Dalí și Gala au călătorit în Statele Unite ale Americii (unde au făcut senzație), s-au stabilit o vreme în Spania (unde artistul a intrat într-un conflict de durată cu tatăl său), s-au refugiat în Franța din calea Războiului Civil Spaniol și au făcut deliciul presei și publicului cu extravaganțele lor creative.

Capitolul al treilea, "Misticul nuclear", prezintă exilul de aproape un deceniu al celor doi în Statele Unite al Americii în anii 1940, dezvoltarea unor noi tehnici de pictură, inspirate de descoperirile din domeniul fizicii atomice, exacerbarea laturii mercantile a artistului (cu încurajarea perenă a soției sale), revenirea în Spania și aderarea în anii 1950 la valori tradiționale, catolice și conservatoare, ca și susținerea prin declarații publice a dictatorului Franco.

Capitolul al patrulea, "Măscăriciul ca rege", trece în revistă ultimele trei decenii din viața lui Salvador Dalí, cu obiceiuri din ce în ce mai extravagante, cu separarea de Gala (care dezvoltase propriile sale excentricități), cu o relație de durată cu Amanda Lear și cu impresionante recunoașteri oficiale, sub formă de decorații și titluri de noblețe, din partea înaltelor oficialități spaniole.

Albumul se încheie cu o listă de lucrări recomandate pentru lectură (inclusiv cu câteva volume autobiografice ale lui Dalí), cu o pagină de mulțumiri și cu un index alfabetic.

Am apreciat acest album realizat de către domnul Julian Bancroft, iar motivele sunt destul de numeroase.

Mai întâi, lucrarea se prezintă sub forma unui album cartonat, format mare, cu copertă color, în policromie, și cu supracopertă color lăcuită. Filele sunt imprimate pe coală cretată, cu numeroase reproduceri fotografice în înaltă definiție - unele color (de regulă, imagini ale picturilor lui Dalí), altele - alb-negru (în principal, fotografii de epocă în care apar artistul plastic și unele dintre extravaganțele acestuia). Tehnoredactarea este îngrijită, cu titluri, subtitluri și citate interesante, iar textul este interesant și ușor de parcurs.

Apoi, lucrarea propriu-zisă reușește foarte bine să prezinte biografia lui Salvador Dalí sub câteva aspecte - relații de familie, educație, evoluție artistică, raportare la curentele artistice dominante din perioada când a trăit, evoluție psihologică, relații cu alți artiști de importanță majoră, surse de inspirație, tehnici utilizate de-a lungul carierei. Mai mult, domnul Beecroft pune foarte bine în relație picturi importante realizate de către Dalí cu viața personală a artistului, cu contextul istoric, ideatic și artistic în care le-a creat și cu lucrări anterioare ale acestuia.

Astfel, cititorii nu se aleg numai cu niște imagini frumoase, surprinzătoare sau șocante (ca într-o galerie de artă), ci și cu o lecție detaliată de istoria artei (ca într-o sală de conferințe). Iar, însoțite de asemenea explicații și interpretări, picturile reproduse în ilustrațiile din album par să fie ceva mai accesibile pentru cetățeanul mediu.

Sper să nu vă faceți o părere proastă despre mine dacă am să vă spun că Salvador Dalí: Master of Modern Art este primul abum pe care l-am citit dintre cele dedicate pictorului suprarealist catalan. Din fericire, mai am în colecție cel puțin alte două albume cu același subiect. Dar, despre acelea, rămâne să discutăm pe îndelete cu alte ocazii tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Kevin Roose, "Futureproof" (2021)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

În prima decadă a lunii aprilie 2021, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-o ediție cartonată a unui volum de nonficțiune de Kevin Roose intitulat Futureproof - 9 Rules for Humans in the Age of Automation (editura John Murray, grupul editorial Hachette UK, Londra, 2021). De parcurs, l-am parcurs într-o zi de la jumătatea lunii mai 2021.

Și iată ce am aflat:

Autorul, domnul Kevin Roose, este jurnalist la The New York Times, gazdă de emisiuni podcast și coproducător al serialului TV de documentare Real Future.

"Introducerea" începe cu o anecdotă privitoare la o companie din domeniul inteligenței artificiale al cărei scop neoficial este  automatizarea activității șefilor de nivel mediu și concedierea acestora. Autorul arată apoi că, în ultimii ani, trei tendințe au devenit vizibile în domeniul IA: faptul că dezvoltarea acestei tehnologii nu creează mai multe locuri de muncă decât distruge, discrepanța dintre ceea ce s-a promis în domeniul IA și ceea ce s-a realizat, respectiv conștientizarea de către conducătorii firmelor high-tech a faptului că implementarea inteligenței artificiale va nimici milioane de locuri de muncă, iar mulți dintre ei chiar asta doresc. Apoi, Kevin Roose arată cum s-a documentat în privința acestui subiect și cum pandemia COVID-19 a accelerat tendința spre automatizare. În opinia sa, atât viziunea optimistă a unui progres neabătut, cât și cea pesimistă, a unor mașinării care înrobesc omenirea, sunt prea orientate spre viitorul îndepărtat și nu țin cont de faptul că evoluția IA din prezent depinde de deciziile unor oameni. De asemenea, autorul arată care e subiectul cărții, care e structura și care e obiectivul - respectiv, cum să găsim loc pentru oameni într-o societate din ce în ce mai controlată și dirijată de către algoritmi.

Partea întâi, "Mașinăriile", tratează în principal despre robotică, inteligență artificială și automatizare. Astfel, capitolul întâi, "Nașterea unui suboptimist", prezintă companii care caută să înlocuiască angajații a căror funcție e să servească drept punte între aplicații. Aparent, directorii acestui gen de companie oferă patru tipuri de declarații: 1. "Am mai trecut prin asta și a ieșit bine." 2. "Inteligențele artificiale ne vor ameliora locurile de muncă, fiindcă vor face activitățile plictisitoare în locul nostru." 3. "Oamenii și IA-urile vor colabora în loc să concureze." 4. "IA-urile nu vor cauza șomaj pe scară largă, întrucât vor apărea noi locuri de muncă pe care, în prezent, nici măcar nu ni le putem imagina." Autorul, în schimb, manifestă un suboptimism rezervat și demontează, una câte una, cele patru declarații precedente.

Capitolul al doilea, "Mitul locului de muncă imun la roboți", arată că, în diverse sectoare de activitate, oamenii își închipuie că locul lor de muncă nu poate fi automatizat, după care trece în revistă numeroase alte sectoare de activitate care, în ultimele două secole, au fost automatizate. Iar lista ocupațiilor puse în pericol de automatizare în prezent este impresionantă.

Capitolul al treilea, "Cum ne înlocuiesc de fapt mașinăriile", demontează viziunea populară conform căreia un robot înlocuiește o persoană la locul de muncă și arată cum, în urma automatizării unor activități, scade nevoia de personal. Între altele, companii mici, moderne, ajung să facă lucruri similare cu companii mari, dar vechi. Modul de îndeplinire al sarcinilor de serviciu se schimbă. Pe scurt, mașinăriile ne afectează viața în moduri care, inițial, sunt greu de prevăzut.

Capitolul al patrulea, "Directorul algoritmic", prezintă un studiu de caz din domeniul relațiilor cu clienții, în care funcția de șef de echipă a fost automatizată, după care ridică întrebări privitoare la schimbarea atmosferei la locul de muncă în noile condiții.

Capitolul al cincilea, "Feriți-vă de boții plictisitori", tratează despre efectele utilizării algoritmilor în administrația de stat la nivel local și regional în S.U.A., respectiv în activitățile de birou ale corporațiilor. Uneori, apar erori de proporții și, aproape întotdeauna, sunt eliminate locuri de muncă. Pentru că, din păcate, asemenea tehnologii moderne distrug unele posturi fără să creeze altele.

Partea a doua, "Regulile", propune principii după care activitatea umană să fie ajustată pentru a rezista pericolelor iscate de automatizare. Regula întâi este să fim surprinzători, sociabili și rar întâlniți. Autorul prezintă studiul de caz al lui William Lovett care, în Anglia, în anii 1840, s-a reconvertit profesional pentru că Revoluția Industrială îi făcuse inutilă calificarea de funier pe care o avea. Apoi, arată cum el însuși s-a reconvertit profesional după ce ramura lui profesională de reporter de bursă a fost năpădită de algoritmi. Iar oamenii au șanse în zone de activitate unde inteligențele artificiale sunt, deocamdată, slab pregătite - în activități cu un grad ridicat de impredictabilitate, în interacțiuni cu publicul unde componenta emoțională joacă un rol important și în domenii unde combinația de aptitudini necesară e neobișnuită, iar candidații sunt rari. Domnul Roose prezintă și câteva studii de caz relevante.

Regula a doua este să rezistăm tendinței create de mașinării. Autorul trage semnalul de alarmă în privința comportamentelor umane repetitive care par să fie influențate de algoritmi, apoi prezintă istoria dezvoltării primului sistem de sortare a mesageriei electronice la Xerox PARC și răspândirea motoarelor de recomandare, iar, ulterior, a ceea ce Christian Sandvig numește "personalizare coruptă". Domnul Roose recomandă câteva căi simple pentru evitarea influenței algoritmilor - inclusiv o oră pe zi fără ecrane. Căci, în cele din urmă, recomandările (fie că le întâlnim pe Facebook, pe Amazon sau pe Netflix) nu ne lărgesc întotdeauna orizontul, ci, în cele din urmă, ni-l îngustează.

Regula a treia este să ne retrogradăm dispozitivele. Autorul relatează cum, în 2006, a devenit dependent de telefonul mobil inteligent și ne sfătuiește, pentru binele nostru, să îi limităm telefonului tendința de a ne acapara tot timpul. Apoi, domnul Roose arată cum a învățat să reducă timpul petrecut pe telefon și cum și-a sporit calitatea vieții prin lecturi, plimbări, gătit și activități semnificative și productive. Iar relațiile sale de familie s-au ameliorat la rândul lor.

Regula a patra este să lăsăm amprente. Autorul prezintă cazul lui Mitsuru Kawai, care, în cadrul companiei Toyota, prin preocupare continuă pentru meșteșug, a urcat, de-a lungul deceniilor, de la postul de ucenic la cel de director. Apoi, domnul Roose respinge ideea autoimpusă a muncii până la epuizare și subliniază că e preferabil să accentuăm ceva specific uman - meșteșugul - în loc să concurăm cu mașinăriile. Căci semenii noștri, în calitate de clienți sau consumatori, au adesea tendința să acorde mai multă valoare produselor sau serviciilor create de oameni decât celor create de roboți sau de algoritmi. Iar autorul oferă studii de caz relevante în acest sens.

Regula a cincea este să nu fim un capăt de linie. Domnul Roose prezintă un caz din 2018, în care Google a făcut demonstrația unei secretare virtuale, Duplex, capabilă să poarte conversații, să inițieze apeluri telefonice și să facă rezervări. Apoi, autorul arată cazuri (inclusiv al său, uneori) în care oamenii sunt angajați ca puncte-terminus, capete de linie, punți între două programe care, deocamdată, sunt incapabile să comunice unul cu altul. Opinia sa argumentată este că, mai ales în condiții de telemuncă, angajații trebuie să scoată în evidență latura umană, de neînlocuit a activității lor - sau să își facă un plan de reconversie profesională. Pentru că istoria ne arată că punctele-terminus rareori sunt păstrate pe termen lung...

Regula a șasea ne sfătuiește să tratăm inteligențele artificiale ca pe o armată de cimpanzei, iar studiul de caz cu care începe capitolul este tragicomic - o afacere cu tricouri imprimate pe bază de algoritmi a luat-o razna în 2013 din cauza absenței filtrelor de vocabular. Autorul dă exemple în care superautomatizarea a dus la consecințe păguboase, iar încrederea excesivă a cadrelor de conducere în algoritmi s-a dovedit neîntemeiată. Domnul Roose ne sfătuiește să fim responsabili, vigilenți și să semnalăm neregulile - căci, când lucrurile merg pe un drum greșit, nu algoritmii, ci oamenii care au luat deciziile sunt trași la răspundere.

Regula a șaptea ne povățuiește să construim rețele mași și plase mici. Domnul Roose prezintă cazul orășelului Waterloo din Ontario, care și-a revenit după colapsul principalului angajator local grație unei combinații de factori - rețele naționale și mici contacte locale de sprijin reciproc. Se discută apoi necesitatea ca schimbările sociale cauzate de automatizare să fie tratate atât la scară mare, națională, cât și la scară mică, locală - iar unele exemple istorice alese de autor sunt relevante.

Regula a opta ne îndeamnă să învățăm științele umaniste din epoca mașinăriilor. Autorul menționează aptitudini care merită cultivate, precum păstrarea atenției, evaluarea publicului și a interlocutorilor, capacitatea de a ne odihni, discernământul numeric, etica analogică și evlauarea consecințelor.

Regula a noua ne sfătuiește să îi înarmăm pe răzvrătiți. Domnul Roose ne oferă două exemple din Epoca Industrială - Henry David Thoreau, care a predicat întoarcerea la natură, și Sarah Bagley, care s-a ocupat de sindicalizarea lucrătorilor. Autorul pledează pentru susținerea celor care reclamă transparență și respectarea standardelor etice din partea instituțiilor publice și private și pentru sprijinirea acestor persoane cu unelte, cu date și cu solidaritate morală. Domnul Roose oferă numeroase exemple elocvente din prezent și ne amintește că vom participa la crearea viitorului.

Volumul se încheie cu o pagină de mulțumiri, cu un apendice care ne face sugestii utile cum să planificăm izolarea împotriva pericolelor aduse de viitor, cu o listă de propuneri de lectură și cu ample note de final.

Pe ansamblu, lucrarea domnului Roose (din care, dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici) m-a pus pe gânduri - căci automatizaarea ne este adusă de către factori de decizie care au la dispoziție vaste resurse financiare, tehnologice, mediatice și umane, în vreme ce mijloacele de rezistență propuse, deși numeroase, par destul de firave și ineficiente prin comparație. (Cu alte cuvinte, confruntarea e tare inegală.)

În pofida faptului că Futureproof e o carte foarte bine documentată, ingenios organizată, temeinic susținută cu exemple judicios alese și scrisă într-un stil clar, accesibil și agreabil, în urma lecturii am ajuns la concluzia că apărarea cea mai bună împotriva pierderii locului de muncă este să nu te mai afli în câmpul muncii. La urma urmei, dacă ești pensionar, nu mai au cum să te concedieze.

Din păcate, dacă, pe vremea când m-am angajat prima oară, orizontul de așteptare era pensionarea la cincizeci și cinci de ani pentru femei, respectiv la șaizeci de ani pentru bărbați, de câteva luni încoace legiuitorii noștri au început să vânture propuneri legislative pentru pensionare "voluntară" la șaptezeci de ani. Poate nu îmi amintesc destul de clar, însă, printre metodele recomandate de Kevin Roose ca să ne izolăm împotriva efectelor negative ale viitorului, parcă nu figura munca până la adânci bătrâneți...

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)