Liviu Radu, "Constanţa 1919" (2000)

În anul 2000, în cadrul Colecţiei Morfeu îngrijită de Dan-Silviu Boerescu şi ilustrată de Costi Gurgu, a apărut un volum de Liviu Radu intitulat Constanţa 1919 (Editura ProLogos, Bucureşti, 2000). L-am cumpărat, l-am citit, ba chiar am primit un autograf cu dedicaţie din partea autorului, iar apoi, ani de-a rîndul, am menţionat faptul că, dintre cărţile de Liviu Radu pe care le-am citit, aceasta este preferata mea.

Să vă spun şi dumneavoastră de ce (dacă tot că am recitit-o recent):

Partea întîi a volumului se intitulează "Tratative la Konsstanza" şi se petrece pe un fir temporal paralel cu al nostru în care Principatele Române şi Dobrogea au fost cucerite de austrieci şi integrate în Imperiul Austro-Român. În primăvara lui 1919, însă, după ce Puterile Centrale au pierdut Primul Război Mondial, comandanţii trupelor de ocupaţie franceze, generalul Sarrail şi generalul Berthelot, vor decide soarta acestei porţiuni a unui imperiu pe cale să fie dezmembrat.

Aceşti doi generali negociază neoficial cu doi militari români de carieră, mareşalul Alexander von Aweressku şi maiorul Johann von Antonessku. Dacă preşedintele Franţei şi-ar dori regionalizarea teritoriilor româneşti, ofiţerii autohtoni argumentează în mod convingător necesitatea unei Românii Mari ca stat-tampon care să apere stabilitatea în zonă şi să ţină în şah pericolul bolşevic.

Partea a doua, "Konstanţia şi Hamlet", are loc pe un fir temporal în care Principatele Române au fost înglobate în Imperiul Ţarist. Din păcate, după încheierea Primului Război Mondial, regiunea e cuprinsă de anarhie, iar cel ce ar fi trebuit să restabilească ordinea, prinţul Dimitri Antiohovici Cantemirov, preferă să ospăteze şi să discute despre artă cu un caporal german, Dolfi, în vreme ce portul Konstanţia devine teatru de război între bolşevici, legionari şi trupe cercheze după plecarea armatei germane. Din fericire, are loc o intervenţie salutară a unui dirijabil condus de Aurel Vlaicov. Şi dacă agentul dublu Dolfi, dezamăgit după colaborarea sa cu bolşevicii, ar decide să intre în politică şi să promoveze un tip nou de socialism, cu accente naţionaliste?

Dacă primele două secţiuni ale volumului sînt incadrabile într-un subgen al curentului steampunk numit dieselpunk, cea de-a treia, "Fuga din Küstangé", deşi tot o ucronie, are influenţe certe dinspre realismul magic. Evenimentele din această secţiune au loc pe un fir temporal în care Imperiul Otoman s-a întins de la Viena pînă în India şi de la Marea Baltică pînă în Sudan. Principatele Române au fost transformate în paşalîc, iar locuitorii, cu toate că sînt musulmani şi turci cu numele (sau mai degrabă turki), vorbesc româneşte. Din păcate, după încheierea Primului Război Mondial, puterile occidentale plănuiesc dezmembrarea Imperiului Otoman, autorităţile locale au dat bir cu fugiţii, brigăzi naţionaliste bulgare şi româneşti măcelăresc turci în fiecare noapte, iar oamenii din Bărăgan se refugiază la Küstangé, cu speranţa că vor fi duşi cu vapoarele la rudele lor din Anatolia.

Prin tot acest haos, Nasredin Hogea călăreşte netulburat pe catîrul său vorbitor, Karagöz, în căutarea interpetării unui vis. Poate că visul i-ar fi fost mai lesne interpretat de un ghicitor din circul lui Berţi Ainştain, un anume Zighi Froid, dar circul e departe, iar Hogea trebuie să-şi interpreteze visul singur. Şi nici nu ştie cît de aproape îl duce uneori catîrul său pe lîngă hotarul dintre viaţă şi moarte...

Fireşte, prin tot volumul se perindă un caleidoscop de figuri istorice, Emineşti şi Hohenzollerni, Caragiali şi Codreni, Cantemiri şi Brătieni, deformaţi de istoriile alternative ca nişte portrete dintr-un manual şcolar cărora un elev pus pe şotii le-ar fi desenat coafuri şi accesorii deşucheate. Căci, în inima literaturii steampunk, dincolo de dirijabile şi ochelari de protecţie, se află o pasiune pentru istorie şi pentru cultură îmbinată cu o puzderie de răspunsuri hazlii la întrebarea "Ce-ar fi fost dacă...?"

De parcă toate astea nu ar fi fost de-ajuns ca să construiască un volum memorabil, în loc de postfaţă, un alt autor prolific şi îndrăgit al generaţiei '90, Sebastian A. Corn, a strecurat o povestire dieselpunk intitulată "Go Digital, Captain Tocks, Go Digital!" Că pe la 1912 o expediţie din Antarctica s-ar aventura spre nord, în zone unde temperatura depăşeşte 12 grade Celsius, iar poneii mor de căldură, poate aţi accepta. Dar aţi crede că atît nava cît şi membrii expediţiei află că s-au ivit din imaginaţia unui bucătar indian din Noua Zeelandă, Liv Radj?

Pe bună dreptate, volumul Constanţa 1919 a fost răsplătit cu premiul I la Premiile Vladimir Colin din 2001. Din păcate, în urma unor conflicte de culise, cea mai mare parte a tirajului acestei cărţi excepţionale pare să fi fost trimisă la topit, mai degrabă decît distribuită în librării, iar exemplarele existente sînt destul de rare. Din fericire, cum aceste ucronii meritau să ajungă la un public cititor mai larg, un alt editor a decis să le publice din nou într-o altă formă.

Dar despre asta o să discutăm cu alt prilej...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)