'Fricţiuni' (din volumul 'An/Organic' )

Da, ştiu că aţi aşteptat numărul ăsta de revistă pînă vi s-a urît. Credeţi-mă pe cuvînt că şi eu l-am aşteptat cel puţin tot atît ca şi voi, şi n-a fost deloc uşor. Dar în fine, asta e, am reuşit încă o dată, noi l-am făcut, voi l-aţi cumpărat, şi (aproape) toată lumea-i mulţumită. De data asta nu rezist să nu vă spun cum a fost treaba. Asta aşa, în loc de editorial.

Acolo unde stau plouă foarte des, e sus în nord şi mai e şi ceva industrie, cîtă a mai scăpat neînchisă, şi aţi fost pe la şcoală, aşa că nu-i cazul să vă mai explic cum e cu efectul de seră. După cum ştiţi, prea multe chestii nu se pot face pe ploaie, decît treaba aia cu banii şi ailaltă cu nevasta. Numai că am absolvit filologia şi lista mea cu activităţi pentru zile ploioase e ceva mai lungă. Exact. În zilele ploioase mă apuc şi mai scriu, mai traduc, mai redactez, mai pun de-o carte, de-o revistă. Şi plouă aproape-n fiecare zi.

Azi aşa, mîine-aşa. Într-un an mai ploios decît alţii mi s-a umplut casa de manuscrise şi-am convins-o pe nevastă-mea să deschidem editură şi să publicăm o revistă literară. Nu, nu scriu ca Asimov, ziua şi noaptea, şi cu mîinile şi cu picioarele. Manuscrise au mai venit şi de la alţii, fiindcă probabil mai plouă şi prin alte părţi.

Ei, şi dacă tot am pus de-o revistă literară a trebuit să alerg încolo şi-ncoace după aprobări, semnături, parafe, în fine, un circ întreg. Cred că mai puţine aprobări mi-ar fi trebuit ca să pot detona o rachetă nucleară decît ca să pot edita o revistă. După toată alergătura, nu vă pot spune decît că revistele, fie ele şi literare, sînt cam ca mezelurile: ai un respect mult mai mare pentru ele dacă nu ştii cum se fac.

După ce-am strîns toate aprobările, s-a chemat în cele din urmă că am editură. Măcar atîta cît să facă unul dintre colaboratori glumiţe literare insipide pe seama ei. A început altă alergătură cu primul număr al revistei pe la tipografie, fă rost de hîrtie, de una, de alta. Dacă mă gîndesc cum a fost, nici nu pot să-mi dau seama cînd şi cum l-am redactat, că nu-mi mai aduc aminte decît de drumuri, drumuri, drumuri. Dar a apărut pînă la urmă, şi cum nimeni nu se ocupă de redactare aici la sediu în afară de mine, bănuiesc că, deşi nu-mi mai amintesc, totuşi l-am redactat cumva.

Poate credeţi că am avut timp să respir măcar după ce am scos exemplarele primului număr al revistei din tipografie. De unde. Altă alergătură. Cu difuzarea. Cu contabilitatea. Cu impozitele. Încasări n-am prea avut, de, ca la-nceput, dar impozite ştiu c-am plătit. Lasă, mi-am zis, nu-i nimic, numărul al doilea precis o să se vîndă mai bine.

Ce mi-a scăpat din vedere a fost că înainte să-l vînd, preferabil mai bine, trebuia mai întîi să-l fac. Am luat toate brambureala de la capăt, cu sponsori, cu colaboratori, cu materiale. Pînă să mă dezmeticesc bine între difuzarea primului nunmăr, care nu se făcea singură, şi redactarea celui de-al doilea, care nu era mai brează, m-am trezit că trecuse ditamai anul. Un an ploios, din cîte-mi amintesc.

Al doilea număr chiar s-a vîndut mai bine, cît să acoperim cheltuielile şi să plătim impozitele. Bun, las' că al treilea o să se vîndă şi mai bine, mi-am zis. Găsim noi ceva, îi punem copertă color, promitem un număr patru de să plîngă lumea, şi o să se vîndă. Alergături, hîrtie, tipografie, difuzare, toată treaba de la capăt şi între timp poştaşul a început să aducă scrisori de la voi, asta e, nu toată lumea are e-mail, mai scrie şi pe hîrtie, mai trimite prin poştă. Scrisori de apreciere, din partea voastră nici nu ne aşteptam decît să fiţi drăguţi şi să ne primiţi cu braţele deschise, să ne citiţi şi să ne iubiţi, aşa că am vorbit cu nevasta, am făcut un efort de voinţă, am mai alergat pe la sponsori, i-am mai luat cu vorba bună pe-ăia de la tipografie şi am făcut revista semestrială, ca să vă bucuraţi de două ori mai des cînd o vedeţi pe piaţă.

Numărul trei s-a vîndut, sau mai precis s-a evaporat într-un mod destul de misterios, că bani n-am prea văzut de pe urma lui decît aşa şi-aşa, cît să acoperim cheltuielile strict necesare şi impozitele. Vînzări mai mari, impozite mai mari, n-ai ce să-i faci. Nu-i nimic, înainte cu numărul patru. Am aranjat cu soţia, am vîndut maşina, am mai dus cu vorba nişte rude şi cîţiva prieteni, am mai făcut rost de bani pentru două-trei numere.

Poştaşul a început să ne aducă scrisori prin care ni se cereau abonamente. Am mai ţinut-o aşa, cu apariţii semestriale, cale de vreo trei numere şi pe urmă am zis să o public trimestrial, ca să simtă cititorii că au abonament. Toată alergătura trebuia făcută de patru ori mai repede, şi n-aveam pe cine să trimit în locul meu. Nevastă-mea are un post adevărat, cu program şi carte de muncă. Şi cu salariu. Nu ştiu ce m-aş face fără ea.

Între timp a mai crescut şi tirajul, au început să curgă şi scrisorile prin care ni se cereau abonamente sau exemplare mai vechi, ni se propuneau materiale pentru publicare, iar poştaşul venea cu un sac numai şi numai pentru redacţia revistei. Printre scrisori au început să se strecoare şi cele de genul: "Stimate domn, agentul meu a făcut contract cu tine pentru publicare în primul număr al revistei. De publicat ai publicat, de plătit n-ai plătit. Aştept cu interes." Am mai dat cîte un telefon, le-am explicat cum e cu cheltuielile, cu impozitele, cu următorul număr al revistei, aşa e viaţa, statul nu iartă. Au înţeles.

Vînzările au crescut de m-am speriat. A trebuit să mai închei un contract la o fabrică de hîrtie. Din străinătate au început să vină mesaje şi propuneri de colaborare, întîi de prin Franţa şi Marea Britanie. Bun. Citit. Plăcut. Publicat. Unele scrisori erau acum făcute cu litere decupate din ziar: "ŢI-AM RĂPIT HAMSTERUL. DACĂ NU NE PLĂTEŞTI COLABORAREA LA NUMĂRUL DOI N-AI SĂ-L MAI VEZI NICIODATĂ." Hamsterul a dispărut de-adevăratelea, nu l-am mai găsit, a plîns nevastă-mea de s-a-nvineţit, n-am putut s-o-mpac cu nici un chip şi bănuiesc că nu s-ar da aşa de ceasul morţii dacă m-ar răpi careva pe mine, în fine, între timp trebuia să mă duc iar la tipografie, i-am luat alt hamster, i-a mai venit inima la loc pînă săptămîna următoare cînd prin poştă ne-a sosit într-un plic o lăbuţă de-a amărîtului, alte bocete, alte crize. Aveam de tradus un text al unui colaborator din America, aşa încît am lăsat-o într-ale ei şi i-am dat înainte cu traducerea, nu de alta dar între timp revista devenise lunară şi termenul apariţiei se apropia văzînd cu ochii.

Poşta ne trimitea deja corespondenţa cu o maşină specială, aruncau zilnic sacii cu scrisori în dreptul uşii de la intrare şi din cînd în cînd trebuia să merg ca să croiesc cărare printre ei cu lopata. Mai veneau şi pachete, unul a fost inscripţionat Deschideţi cu grijă şi semnat The Unabomber şi-am avut aşa o jenă, nu l-am deschis, cu altă ocazie am primit tăbliţe din piatră cu porunci, am apreciat gluma şi-am publicat poruncile cu adnotări ca scrisoarea lunii, iar a doua zi ne-a venit la redacţie un trăznet însoţit de-un bileţel semnat de Dumnezeu, au ars toate maldărele de scrisori din curte ca nişte lumînări, norocul nostru că n-a ars şi casa, şi uite-aşa ne-am hotărît să publicăm revista de două ori pe lună.

Între timp vînzările au crescut de mai mare dragul, am început să avem abonaţi prin străinătate, banii au ajuns să curgă, dar în general curgeau de la cititori direct la vistierie ca impozite, mai puţin rămăşiţele din care scoteam următorul număr al revistei. Bafta mea că măcar ne acopeream de fiecare dată cheltuielile şi n-a trebuit să vindem casa şi să ne mutăm cu chirie. Casa e frumoasă, am scoate din ea de vreo şase-şapte numere de revistă, dar ar fi păcat. Unii colaboratori nemulţumiţi s-au apucat să mă intercepteze pe la tipografie, pe la fabrica de hîrtie, pe la difuzori. Prima dată am încercat să-i iau cu vorba bună, iar ei au încercat la rîndul lor să-mi măsoare spatele cu cîte-un baston, de ajunsesem să deosebesc esenţa lemnului după calitatea vînătăilor. Cînd am simţit că nu se mai putea, mai ales că bastoanele începuseră să fie înlocuite cu săbii ninja meşterite prin Pantelimon, mi-am angajat nişte budigăi cu umeri laţi şi frunte îngustă care te făceau să-ngheţi chiar şi-n cazul paşnic în care doar se uitau fix la tine. Buni şi ăştia, nu s-a mai luat nimeni de mine, tipii de pe la tipografie, difuzare şi minister au devenit dintr-o dată suspect de cooperativi, numai că flăcăii cu frunte-ngustă n-au înţeles prea bine ce era cu pachetul ăla care ticăia, şi aşa se face că a trebuit să angajez altă secretară şi să zidesc alt sediu. Poştaşii se-nvăţaseră şi ei, săracii, aduceau corespondenţa într-un camion blindat, iar de descărcat îl descărcau echipaţi în costume de Kevlar.

Am primit materiale şi de pe staţiile orbitale, le-am publicat, între timp Interzone dăduse faliment pentru că cititorii lor trecuseră la noi, totul mergea bine, revista se vindea la scară continentală şi în ediţii săptămînale, iar bugetul statului se redresase vizibil de la sumele pe care le plăteam ca impozit, motiv pentru care au fost drăguţi şi au făcut o grilă de impozitare special pentru revistă, grilă concepută în avantajul administraţiei de stat, se-nţelege. Numărul o mie a avut un text de la un colaborator de pe Marte, după care am publicat lucrări de la coloniştii sateliţilor jovieni. Într-o dimineaţă, făcînd tranşee cu lopata printre scrisorile pe care poşta ni le vărsase dintr-un TIR, am găsit o bombă atomică. Nevastă-mea a-nceput să-şi smulgă părul din cap că ce ne facem, Dumnezeule, o bombă atomică, dar i-am spus să nu fie bleagă, că o bombă de-asta costă, nu glumă, foarte bine c-au dat-o la noi în grădină şi să zică mersi că n-a explodat, am vîndut-o imediat la rakeţi şi-am mai scos de două numere ale revistei, între timp ăia de la tipografie mi-au dat un ultimatum pe motiv că ei nu mai apucau să onoreze alte comenzi din cauza revistei. N-am avut ce să fac, i-am cumpărat cu tot cu ultimatum şi mi-am văzut de treabă, revista se tipărea deja de două ori pe săptămînă, ne soseau colaborări din norul lui Oort iar scrisorile de la cititori se livrau deja cu vagonul. A mai venit o bombă, de data asta termonucleară, care chiar a explodat, noroc că fusesem prevăzător şi construisem un buncăr în fundul grădinii, m-am mutat acolo cu cele treizeci de telefoniste care lucrau în schimburi ca să răspundă non-stop telefoanelor de ameninţări de la colaboratorii neplătiţi şi în consecinţă nemulţumiţi, din America au început să ne vină nu numai materiale pentru publicat ci şi cîte-o rachetă intercontinentală, de m-am mirat ce pile au colaboratorii noştri texani pe la Pentagon, dar am mai pus un scut din plumb, am mai săpat un tunel între redacţie şi tipografie şi mi-am văzut de treabă.

Pe de altă parte, cînd un laser a dat găuri prin Siberia şi Tibet, iar apoi a vaporizat un sfert din Oceanul Atlantic, n-am făcut imediat legătura cu materialele pe care le primisem dinspre Proxima Centauri cu cîtva timp mai înainte. Se înfuriaseră şi acum încercau să ne dezintegreze redacţia, numai că de la distanţa aia le venea destul de greu să regleze tirul pentru o lovitură de precizie chirurgicală. Am transmis o notă explicativă la Organizaţia Naţiunilor Unite, dar n-am făcut-o prea detaliată pentru că deja revista apărea la fiecare două zile, în redacţie se mutaseră permanent nişte perceptori de la vistierie pe care ajunsesem să-i tratăm ca şi cînd ar fi fost de-ai casei, băieţi buni, săracii, mai făceau o tehnoredactare, în fine, mai mari probleme am avut cu tipografia cînd ne-au zis că nu mai au cum să procure hîrtie, de-a trebuit să cumpăr şi cîteva fabrici, vînzările depăşiseră orice aşteptări şi deja preluasem toţi cititorii de la Asimov's, Analog şi F&SF, prin redacţie forfotea lumea într-o isterie deplină şi cineva a făcut odată greşeala să mă-ntrebe la un interviu transmis în direct la nu mai ştiu ce post de televiziune, apropo de o melodie care se-auzea prin redacţie, ce-ar fi dacă Dumnezeu ar fuma cannabis, şi i-am zis că, dacă e să ne luăm după ce se-ntîmplă cu lumea de cîţiva ani încoace, mai probabil moşu' de la etaj ia amfetamină, fabricile de hîrtie au rămas în cîteva săptămîni fără materie primă, cumpărasem şi păduri dar se terminaseră copacii şi nu mai putea veni lumea la redacţie din cauza pichetelor de ecologişti, aşa că am luat instalaţii de reciclare şi-am tipărit revista pe hîrtia ce ne venea prin poştă de la cititori, nu-i nimic, am mai degajat casa cît de cît, măcar să se vadă din stradă creasta acoperişului, şi cu timpul s-au trimis la reciclare chiar şi manuscrisele de prin redacţie, pînă cînd nevastă-mea a ajuns la fundul sertarelor şi m-a întrebat dacă vreau să trimită la reciclat şi materialele nepublicate, i-am zis că da, asta e, pe ceva trebuie să tipărim revista, că de, copaci nu mai sînt, şi a insistat, chiar şi textul ăsta, da, mă, e de la ochelaristul ăla, cum îl cheamă, ăla care mă pisează mereu la cap cu telefoanele, a nu, stai, pe-ăsta-l punem în revistă.

Nişte colaboratori nemulţumiţi din constelaţia Pleiadelor ne-au lovit cu o chestie urîtă de tot, o armă cu unde probabilistice, aşa încît două săptămîni n-am mai fost oameni, nici măcar mamifere, şi-am scurmat prin curte, am cotcodăcit şi-am depus ouă pînă n-am mai ştiut de noi, însă revista a apărut în continuare, chiar şi cînd din păsări ne-au transformat în reptile, mai interesant a fost după aceea, cînd revista ajunsese deja să apară de două ori pe zi, ediţie de prînz şi ediţie de seară, cînd nişte entităţi din Norul Mare al lui Magellan ne-au făcut drept răzbunare inversiuni termodinamice şi toate sistemele au căpătat o eficienţă suspectă, ieşea din ele mai mult decît intra, mai puţin bugetul de stat unde în continuare intrau mult mai multe impozite decît ieşeau subvenţii, în fine, revista ajunsese să apară de trei ori pe zi şi să se distribuie prin toate galaxia cînd într-o dimineaţă s-a oprit în curtea noastră o astronavă care i-ar fi dat coşmaruri pînă şi lui Giger şi nişte fiinţe de lumină ne-au anunţat că au fost trimise de Guiness Book of Intergalactic Records TM şi că sîntem nu numai revista cu cel mai mare succes din toate timpurile, cele mai multe numere apărute, ci şi deţinătoarea unui record absolut şi incomparabil în ceea ce privea neachitarea colaborărilor, motiv pentru care ne ofereau un sejur în timp, spaţiu şi universuri posibile, împreună cu nemurirea şi tinereţea veşnică mie, soţiei şi hamsterului, ca să ne putem bucura pe deplin de sejur. I-aş fi luat şi pe perceptori, că mă obişnuisem atît de mult cu ei încît în ultimul timp îi trecusem pe statul de plată al colectivului de redacţie, dar mi-am zis să nu întind coarda prea tare. Mă pregăteam să urc în navă cînd mi-au spus că înainte de plecare trebuie să îndeplinesc o mică formalitate, şi anume să plătesc toate colaborările începînd de la primul număr al revistei, calculaseră ei suma, şi ca să nu consume prea multă hîrtie o scriseseră în formă factorială, 715852! lei.

* * *

Domnule Pîtea S.F. Florin Corneliu, prin prezenta sînteţi somat să vă prezentaţi la data de 31.06. anul curent dinaintea Curţii de Justiţie pentru a răspunde acuzaţiei de calomnie formulate împotriva dumneavoastră de către redactorii revistei "Ficţiuni".

Magistrat Grefier

(semnături indescifrabile)

* * *

SC OMNIBOOKS SRL
Str. General Victor Popescu, nr. 7
3900 SATU MARE
Tel. 061 71 58 52

Dragă Florin,

Am solicitat daune morale în valoare de 715852! lei. (Am folosit notaţia factorială pentru că între timp am aflat că în Univers nu există atîţia atomi, cu atît mai puţin suficientă hîrtie ca să scriu numărul ăsta desfăşurat.) Le-am zis avocaţilor să-i ceară judecătorului ca, în cazul în care te-ai afla în imposibilitate de plată, să-ţi comute sentinţa în muncă silnică pe viaţă şi să execuţi pedeapsa la noi la redacţie, pentru că aş avea mare nevoie de ajutor.

Cu drag,
Redactorul şef

P.S. Salutări din Andromeda. Şi spor la lucru.

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )