J. G. Ballard - "The Crystal World" (1966)

Mi-a luat numai două zile ca să citesc romanul final din tetralogia elementelor a lui Ballard, iar cartea a constituit o surpriză plăcută. În primul rind, The Crystal World (“Lumea de cristal”) nu este plasată într-o ţară anglo-saxonă, ci în Camerun, pe fluvial Matare.

Dr. Edward Sanders încearcă să călătorească în amonte, către Mont Royal, dar întîmpină dificultăţi. Aparent, în zonă au loc unele tulburări, iar armata a izolat teritoriul. Treptat, Sanders descoperă că pădurea din jurul localităţii Mont Royal este afectată de cristalizare.

Pe măsură ce se apropie de acest fenomen, Sanders se pomeneşte prins în jocuri periculoase, cum ar fi o relaţie violent care îi implică pe proprietarul unei mine locale, Therensen, pe un bărbat, Ventress, şi pe soţia lui muribundă, Serena. Sanders, la rîndul său, are de lucru într-o leprozerie împreună cu fosta lui iubită, Suzanne Clair, şi cu soţul ei, Max. Şi, pentru a complica lucrurile, o tînără ziaristă franceză, Louise Peret, începe o relaţie amoroasă cu Sanders.

Fenomenul cristalizării se extinde, cuprinzînd păsări, animale, oameni şi artefacte, iar, pe măsură ce Sanders încearcă să ajungă la prietenii săi, situaţia din jurul său devine din ce în ce mai haotică şi mai violentă. În cele din urmă, după o evadare pe muchie de cuţit din pădure, Sanders se gîndeşte bine şi decide să meargă înapoi în lumea de cristal.

Ceea ce mi s-a părut interesant, dincolo de imaginile memorabile cu cristalizări de copaci, rîuri, personaje şi aşa mai departe, a fost “explicaţia” dindărătul fenomenului. Ipoteza unui personaj este că formarea galaxiilor constituite din antimaterie provoacă apariţia anti-timpului şi absorbirea timpului din materie atît în locuri îndepărtate din Univers cît şi pe plan local, în trei zone mici de pe Pămînt. Materia suferă un process asemănător refracţiei, cu excepţia faptului că agentul nu este lumina, ci timpul.

“Explicaţia” care îi este oferită lui Sanders în roman îmi aminteşte de logica dindărătul picturii cubiste: obiectul este redat nu dintr-o singură perspectivă, de la un anumit moment, ci din cîteva perspective, din diferite momente, “simultan”. Efectul, ca în Nud coborînd scara (1912) de Marcel Duchamp, este mozaicat, unghiular, cvasi-cristalin.

Motivul pentru care am adus în discuţie acest subiect este că, pe parcursul celor patru romane catastrofice, Ballard foloseşte imagini care amintesc foarte mult de curente celebre din pictură.

“Vîntul de nicăieri”, spre exemplu, conţine numeroase imagini de clădiri ruinate şi o atmosferă deosebit de sumbră, încărcată de praf şi de particule din sol, murdară şi întunecoasă, foarte asemănătoare cu picturile romantice. Unele dintre schiţele întunecate ale lui Victor Hugo, care ocazional încorporau pete întîmplătoare de cafea sau de vin, ar putea fi asociate cu asta.

“Lumea înecată”, pe de altă parte, cu lagunele sale şi cu imaginile ei ceţoase, neclare, tropicale, evocă picturile impresioniste, cu lipsa lor de linii clar trasate şi de contururi precise.

“Seceta” se asociază cu picturile suprarealiste. În capitolul de început, “Lacul pe cale să sece”, de pildă, tînărul Philip Jordan şi dr. Charles Ransom încearcă să salveze o lebădă muribundă, năclăită de ţiţei. Prezenţa în barcă a păsării în agonie şi aripile ei mari întinse deasupra apei evocă picturi de Salvador Dali. Mai tîrziu, Quilter apare pe picioroange, purtînd pantaloni făcuţi dintr-un covor, blănuri şi o căciulă creată dintr-o lebădă neagră. Din nou, picturile lui Dali cu apariţii moi proptite în cîrje apar în mintea cititorului. Iar, în capitolele finale ale romanului, imagini de automobile şi artefacte abandonate, pe jumătate îngropate în dune de nisip sau în straturi de cristale de sare sînt conectate explicit cu picturi de Yves Tanguy precum Jours de lenteur.

În acest context, avea sens ca Ballard să creeze o abundenţă de imagini cubiste în “Lumea de cristal”. De la cristalizări izolate de plante pînă la o pădure cristalizată, de la oameni cristalizaţi la elicoptere, automobile, case şi biserici transformate în torturi de nuntă şi prinse în pînze-filigran printre copacii cristalizaţi dimprejur, Ballard a orchestrat un crescendo de neuitat care probabil va rămîne în mintea cititorilor multă vreme după ce personajele şi incidentele din roman se vor fi şters.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)