J. G. Ballard - "The Wind from Nowhere" (1962)

În aprilie 2005, datorită amicului meu Horia Nicola Ursu, am achiziţionat opt romane de J. G. Ballard. Nu erau nici pe departe primele cărţi de Ballard pe care le-am citit, dar în sfîrşit am avut ocazia să-i văd dezvoltarea ca scriitor. Am făcut acest lucru citindu-i în ordine cronologică primele patru romane. Cel mai timpuriu, The Wind from Nowhere („Vîntul de nicăieri”), fusese scris în 1961 şi publicat pentru prima dată în ianuarie 1962.

Pe scurt, o catastrofă globală are loc deoarece curenţi de aer încep să sufle de jur împrejurul planetei Pămînt, accelerînd cu cinci mile pe oră în fiecare zi. Pe măsură ce vîntul ajunge la viteze fără precedent, doboară clădiri, ia pe sus automobile, distruge avioane şi face nave să eşueze, practic distrugînd civilizaţia umană aşa cum o ştim.

Oricît de implauzibil ar suna acest lucru, un asemenea model de vînturi circulare violente domină atmosfera superioară a planetelor gigantice gazoase precum Jupiter şi Saturn.

Totuşi, ceea ce face „Vîntul de nicăieri” o carte memorabilă este modul în care aceste fenomene extraordinare sînt percepute de personaje obişnuite, ca şi căile prin care indivizii şi societatea fac faţă catastrofei.

Capitolul introductiv tratează despre Donald Maitland, care, din cauza unui vînt puternic care ridică praful şi reduce vizibilitatea, nu poate lua avionul din Marea Britanie spre Canada. Maitland este ceea ce mai tîrziu a ajuns să fie etichetat drept personaj ballardian emblematic. Este un englez educat, un introvertit, se află la capătul amar al unei căsătorii cu o femeie puternică, ce se afirmă, are un ascuţit simţ al observaţiei şi o preferinţă pentru meditaţii singuratice în locuri abandonate.

Următoarele capitole mută punctul de vedere asupra unui comandant de submarin american, Lanyon, a cărui misiune este să călătorească din nordul Italiei pînă în sudul Franţei ca să recupereze trupul neînsufleţit al unui general, şi la un funcţionar britanic, Simon Marshall, care este responsabil cu un centru de telecomunicaţii implicat în eforturile administraţiei de stat de a face faţă crizei.

Pe măsură ce viteza vîntului sporeşte la peste 180 de mile pe oră, clădirile se prăbuşesc, solul fertil este spulberat, maşinile industriale sînt avariate. Oamenii construiesc coridoare din saci de nisip (o rămăşiţă din Al Doilea Război Mondial care în realitate a fost folosită în perioada imediat post-belică pentru a combate revărsările Tamisei) şi se adăpostesc în tunelurile de metrou.

Între timp, un magnat industrial numit Hardoon îşi foloseşte averea, maşinăriile şi armata personală ca să construiască o piramidă proiectată să-i reziste vîntului cataclismic. Cu toate acestea, Hardoon se dovedeşte a fi crud. Le refuză siguranţa chiar oamenilor care au construit piramida. Paznicii săi le asasinează pe personajele pe care ar fi trebuit să le salveze, iar Simon Marshall, înainte de a muri, transmite un avertisment către restul lumii.

După o confruntare finală, piramida este inundată şi se prăbuşeşte într-o rîpă, în vreme ce Maitland, Lanyon şi alţi cîţiva scapă. Iar vîntul începe să scadă în intensitate într-un mod la fel de misterios cum începuse.

O parte din farmecul romanului constă în dezvoltarea gradată pe care se bazează, o înrăutăţire permanent a condiţiilor pe care naratorul o relatează cu detalii realiste şi o sprijină cu date ştiinţifice şi ştiri de pe glob. Cartea începe cu un personaj obişnuit într-o situaţie obişnuită (călătoreşte cu un taxi ca să prindă un zbor care a fost amînat din cauza vîntului intens şi a vizibilităţii scăzute), progresează prin stadii în care indivizii, comunităţile şi societăţile reacţionează în moduri destul de convingătoare la situaţii extreme şi se încheie cu un dezastru deplin. În mod paradoxal, cititorii se simt uşuraţi la final, mai degrabă decît îngroziţi.

Un alt aspect interesant este că, spre deosebire de literatura hard SF a Epocii de Aur, „Vîntul de nicăieri” se bazează pe un echilibru între personaje hiper-masculine, cu voinţă de fier, precum comandantul Lanyon şi personajele introspective, specifice Noului Val, cum ar fi Donald Maitland. În plus, axioma hard SF că omul va triumfa asupra naturii cu suficientă ştiinţă şi suficientă tehnologie este zguduită din temelii. Pe parcursul întregului roman, unele maşinării (automobile, apoi camioane, apoi buldozere) sînt utile pentru o vreme, apoi vîntul se intensifică şi le avariază, după care sînt aduse maşinării şi mai grele ca să le salveze pe cele avariate. În final, pînă şi cel mai puternic produs al tehnologiei, piramida lui Hardoon, se năruie sub forţele naturii, iar vîntul catastrofic deţine o supremaţie necontestată.

Acestă atitudine faţă de tehnologie este exact opusul axiomei de mai sus şi e centrală în viziunea lui Ballard. Tehnologia, pare el să afirme în subtext, este destinată să se transforme în deşeuri, iar omenii s-ar putea amuza mai mult imaginîndu-şi utilizări noi, creative, pentru rămăşiţe decît acţionînd ca nişte utilizatori obedienţi ai produselor noi, sclipitoare, urmînd manualul de instrucţiuni pas cu pas.

Nu în ultimul rînd, „Vîntul de nicăieri” este un roman scurt, clar şi la subiect. Îi lasă pe cititori dornici de mai multe cărţi de Ballard, motiv pentru care, după ce l-am terminat, am trecut direct la lectura următorului roman catastrofic al lui J. G. Ballard, The Drowned World.

Dar asta e altă poveste.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)