J. G. Ballard - "The Drought" (1964)

În iulie 2005, după ce mi-am terminat de scris primul roman şi i l-am predat editorului, am simţit un puternic imbold să mă întorc la lumile catastrofice ale lui J.G. Ballard. De aceea, în numai trei zile, am citit The Drought (“Seceta”), roman care în SUA a fost publicat sub titlul The Burning World (“Lumea arzîndă”).

Din multe puncte de vedere, “Seceta” este încă şi mai ambiţios decît cele două romane precedente despre dezastre. Ca şi “Vîntul de nicăieri” şi “Lumea înecată”, romanul nu oferă un cadru temporal specific, motiv pentru care cititorii (încă) îl mai pot percepe ca petrecîndu-se în viitorul apropiat. De asemenea, nu oferă un amplasament specific, motiv pentru care ni-l putem imagina ca avînd loc fie în Marea Britanie, în Irlanda, într-o regiune de coastă a SUA, în Australia sau chiar în Noua Zeelandă.

Spre deosebire de cele două romane precedente, cauza dezastrului nu este una naturală. Anume, compuşi chimici reziduali de origine industrială care au fost deversaţi în oceane ani de-a rîndul formează un strat polimeric gros de o moleculă care împiedică evaporarea. În consecinţă, timp de cîţiva ani, nu au mai fost nori, nici ploi.

Protagonistul, dr. Charles Ransom, locuieşte într-o ambarcaţiune amenajată ca locuinţă pe un lac pe cale să sece. Ca şi Maitland şi Kerans, el se află la capătul unei relaţii cu o femeie. Soţia lui, Judith Ransom, a început deja o nouă relaţie amoroasă de care soţul ei este conştient, motiv pentru care ea se aseamănă destul de mult cu Susan Maitland din “Vîntul de nicăieri” şi puţin cu Beatrice Dahl din “Lumea înecată”.

Administraţia de stat îi îndeamnă pe cetăţeni să plece pe coastă şi are loc un exod pe scară largă căruia i s-au alăturat cei mai mulţi oameni din Larchmont şi Mount Royal. Cîteva personaje au ales să rămînă în urmă, precum Catherine Austen, pastorul Johnstone sau arhitectul excentric Richard Lomax şi sora lui, Miranda.

Pe măsură ce condiţiile se deteriorează, izbucnesc schimburi de focuri între pescari disperaţi şi miliţia pastorului Johnstone. Unele case sînt mistuite în incendii. În cele din urmă, Ransom îi ia pe cîţiva prieteni într-o călătorie către coastă, unde găsesc un coridor viermuitor de adăposturi improvizate şi forţe armate cu garduri de sîrmă ghimpată şi puşti mitralieră care îi împiedică pe civili să ajungă la ţărm. Urmează revolte.

Zece ani mai tîrziu, mici comunităţi precum aceea condusă de pastorul Johnstone trăiesc cu peşte şi cu apă distilată printre dune de cristale de sare. Ransom şi soţia lui, Judith, sînt simpli marginali. Încurajat de apariţia unui leu emaciat, Ransom îi duce pe cîţiva prieteni înapoi în oraşul din care plecaseră în căutarea unor rezerve de apă dulce.

După confruntări cu Lomax şi cu fostul servitor al acestuia, Quilter, Ransom părăseşte oraşul ruinat şi, într-o regiune cu dune de nisip, este surprins de prima ploaie după cincisprezece ani de secetă.

Ceea ce este uşor de observat este că Ballard a făcut acest roman mai vizibil inter-textual decît pe cele două dinainte. Richard Lomax, un personaj cu o orientare sexual ambiguă, cu haine excentrice şi cu o fascinaţie pentru focurile de artificii, este în mod repetat comparat cu Prospero. Sora lui, Miranda cea căruntă, este uneori comparată cu personajul omonim din Furtuna de William Shakespeare, o dată cu “o Ofelie imbecilă căutîndu-şi rîul în care să se odihnească” şi adesea se spune despre ea că are “o faţă ca a lui Puck”.

Quilter cel cretin şi macrocefal, servitorul lui Lomax, este uneori numit Caliban de către stăpînul său, iar mai tîrziu duce la îndeplinire dorinţa de viol a adevăratului Caliban cînd face copii deformaţi cu Miranda Lomax. Mama sa, pe de altă parte, se transformă într-o versiune benignă a vrăjitoarei Sycorax, devenind o ghicitoare la marginea aşezării pastorului Johnstone.

Există şi un personaj asemănător cu Ariel, tînărul vagabond Philip Jordan. Dat fiind că Philip trăieşte din furtişaguri, călătoreşte într-o barcă şi are un tată adoptiv negru pe care îl ţine ascuns în siguranţă, am avut senzaţia că personajul acesta are o puternică legătură intertextuală cu Huckleberry Finn, deşi naratorul nu se referă niciodată explicit la personajul lui Mark Twain.

În cea de-a doua parte a cărţii, în capitolul al IX-lea, “Neptunul eşuat”, pastorul Johnstone este comparat cu “un Lear dement, agăţîndu-se de puterea pe care le-o dăduse fiicelor sale.” Comparaţia este întărită de contrastul dintre cele două fiice mai vîrstnice ale lui, Julia şi Frances, care domină aşezarea şi o transformă “într-o matriarhie rigidă” şi fiica lui cea tînără şi binevoitoare, Vanessa.

În mod deloc surprinzător, intertextualitatea funcţionează în ambele sensuri. Unele forme de comportament descrise în “Seceta” au reapărut în alte povestiri. Faptul că supravieţuitorii sapă în căutarea unor conserve cu hrană apare din nou în nuvela lui Harlan Ellison “Un băiat şi cîinele său”, ca şi referirile la canibalism. De asemenea, utilizarea automobilelor abandonate ca surse de benzină şi piese de schimb a ajuns să ocupe un loc major în filmele din seria Mad Max a regizorului australian George Miller.

Ceea ce apare de asemenea destul de evident este auto-referenţialitatea. Pentru a treia oară în acest roman, Ballard utilizează tehnica literară mise-en-abime. La fel ca în “Vîntul de nicăieri” şi în “Lumea înecată”, protagonistul construieşte un microcosmos în locuinţa sa, o colecţie de obiecte printre care se simte în siguranţă şi care îi reflectă preocupările şi idiosincraziile. Mai tîrziu pe parcursul cărţii, acest microcosmos este spulberat, iar ordinea artificială a obiectelor se transformă în haos. Cînd vede această transformare, pe care nu o poate împiedica, protagonistul are o intensă senzaţie de pierdere.

Motivul pentru care am ales să numesc scenele acestea recurente mise-en-abime este că ele reflectă, la o scară mică, ceea ce se întîmplă cu civilizaţia umană în general cînd se confruntă cu forţe naturale de necontrolat în romanele catastrofice ale lui Ballard.

Şi, după dezastre cauzate de aer, apă şi foc, era cît se poate de firesc pentru J.G. Ballard să îşi imagineze o catastrofă cauzată de pămînt, dezlănţuind puterea regnului mineral.

Dar asta e altă poveste.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)