La începutul lunii martie 2013, după ce citisem The Duchess of Padua, am parcurs o altă piesă de Oscar Wilde - Salomé (1892). Prima dată o parcursesem în alt mileniu, prin amabilitatea doamnei profesoare Marina Istrate, pe vremea cînd mă pregăteam pentru admiterea la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine de la Universitatea din Bucureşti. Am recitit-o nu cu plăcere, ci cu oroare.
Să vă spun şi dumneavoastră de ce:
Dacă The Duchess of Padua trimitea tematic şi stilistic la piesele lui Christopher Marlowe şi William Shakespeare, Salomé evocă, atît ca subiect cît şi ca vocabular, o altă realizare de excepţie a Angliei renascentiste - Biblia regelui Iacob I.
Mai exact, piesa pune în scenă un episod din Noul Testament. La palatul regelui Irod, în Ierusalim, profetul Ioan Botezătorul este ţinut prizonier pe fundul unui bazin secat. În palat are loc o petrecere, iar Salomeea, fiica dintr-o căsătorie anterioară a reginei Irodiada, încalcă porunca regelui şi cere să-i fie înfăţişat profetul. (Cum porunca lui Irod ca Ioan Botezătorul să nu-i fie înfăţişat nimănui a fost cît se poate de clară, tînărul căpitan al gărzilor, un sirian, preferă să se sinucidă decît să o încalce.)
Salomeea încearcă să-l ispitească pe profetul ascet, însă acesta îi rezistă, iar tînăra, fascinată de gura lui Ioan, din care se aud profeţii neliniştitoare, jură că îl va săruta... cu orice preţ.
Sosesc apoi în scenă regele Irod, regina Irodiada, curteni şi ambasadorul roman. Irodiada e nemulţumită, căci vocea profetului pare să-i adreseze insulte, iar Irod ar dori să o vadă pe Salomeea dansînd - ba chiar jură că-i va oferi orice în schimb, mergînd pînă la jumătate din regatul său.
Salomeea dansează dansul celor şapte văluri (spre indignarea Irodiadei, care e geloasă din pricina atenţiei pe care Irod i-o acordă fiicei sale), iar drept răsplată cere capul lui Ioan Botezătorul pe o tipsie de argint.
Urmează o lungă negociere în care Irod, deşi se legase cu jurămînt, caută să-i ofere Salomeei altceva - şi ofertele sînt din ce în ce mai extravagante. Tînăra este însă de neclintit, iar Irodiada o susţine. În cele din urmă, Irod cedează insistenţelor, capul profetului îi este adus Salomeei pe o tipsie de argint şi ea, triumfătoare, îl sărută pe gură. Numai că regele, dezgustat, cere ca tînăra să fie ucisă. Şi soldaţii din gardă o zdrobesc pe Salomeea cu scuturile.
Un element important în această piesă de teatru îl constituie transgresiunea. Astfel, profeţiile lui Ioan tulbură mintea supuşilor lui Irod, drept pentru care "agitatorul" este arestat. Salomeea îl găseşte atrăgător tocmai pentru că Irod a interzis ca deţinutul să le fie înfăţişat altora. Asceza autoimpusă a lui Ioan e o altă barieră pe care protagonista simte nevoia să o treacă... numai pentru că se află acolo. Irod, la rîndul său, e atras de Salomeea şi îi cere să interpreteze un dans lasciv în primul rînd pentru că Irodiada, în gelozia ei, îi interzice să o privească.
Transgresiunea atrage însă consecinţe teribile. Profeţiile lui Ioan, care tulbură ordinea regatului iudeu, îi aduc detenţia şi execuţia. Sărutul gurii interzise îi aduce pieirea Salomeei. Iar Irod, ca urmare a împlinirii dorinţei sale cu conotaţii incestuoase, ajunge să o piardă pe tînăra la care poftea în secret.
La fel ca în unele tragedii ale lui Racine, faptele violente au loc ca rezultat al unor iubiri neîmpărtăşite, în cadrul unor triunghiuri amoroase multiple. Astfel, tînărul căpitan al gărzilor o doreşte pe Salomeea, care, la rîndul ei, îl doreşte pe Ioan Botezătorul. Ca urmare, căpitanul sirian se sinucide. Irodiada doreşte să-l acapareze pe Irod, care în taină o doreşte pe Salomeea. Ca urmare, Irodiada cere vărsare de sînge. Irod o doreşte pe Salomeea, care îl doreşte pe profet. Ca urmare, atît profetul cît şi protagonista pier din ordinul regelui.
Poate singurul triunghi amoros care nu duce la violenţă în această piesă este unul neobişnuit şi destul de discret. După ce căpitanul sirian, sfîşiat între dorinţa pentru Salomeea şi datoria de a asculta porunca lui Irod, se sinucide, un paj al regelui deplînge moartea acestuia în cuvinte care, voalat, sugerează o atracţie homoerotică neîmpărtăşită. Dar pajul nu comite acte de violenţă împotriva nimănui.
Dincolo de structura de evenimente a piesei tronează însă un fundal de pulsiuni iraţionale, incontrolabile, simbolizate de faptul că acţiunea se petrece noaptea, departe de lumina zilei (adesea asociată cu claritatea înţelegerii raţionale). Discursul lui Ioan Botezătorul este intens, poetic, obscur, iar celelalte personaje au dificultăţi în a-l decodifica. Atitudinea iraţională a Salomeei, conform căreia protagonistei nu i se aplică legile şi opreliştile valabile pentru alţii, o conduce în cele din urmă la pieire. Iar pofta nemărturisită a lui Irod îi subminează acestuia raţiunea şi duce la consecinţe ireparabile.
Din acest punct de vedere, piesa lui Oscar Wilde pare a fi o verigă de legătură între mişcarea romantică (fascinată de noapte, de pasiuni intense şi de revoltă) şi psihanaliza freudiană (axată pe studiul pulsiunilor iraţionale din subconştient) Dealtfel, conform studiului introductiv semnat de doamna Anne Varty de la Royal Halloway, finalul secolului al XIX-lea a adus numeroase reprezentări artistice ale Salomeei. Printre cei care au abordat acest subiect se numără Anatole France, Flaubert, Heine, Mallarmé, Klimt şi Aubrey Beardsley.
După ce am încheiat lectura, parcă mi-aş fi dorit să citesc cu totul alt fel de piesă, aşa încît am parcurs Lady Windermere's Fan. Dar despre asta am să vă relatez cu altă ocazie...
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu