Mircea Opriţă despre "Anul terminal"

În această seară, mulţumită editorului Horia Nicola Ursu, am aflat de pe Galileo Online despre apariţia celui mai recent număr al ediţiei electronice a revistei Helion (numărul 30, martie-aprilie 2013). În sumar, alături de ştiri SF, proză scurtă, articole, interviuri, galerii fotografice şi benzi desenate, am descoperit o amplă cronică dedicată de domnul Mircea Opriţă romanului meu Anul terminal.

Cronica se intitulează "Suflet sensibil în "expoziţia atrocităţilor" ", iar primul alineat sună aşa:

"Încetul cu încetul, bibliografia SF a lui Florin Pîtea  crește pe două direcții în egală măsură menționabile: creația epică, prin povestirile cuprinse în două volume și urmate, ceva mai încoace, de proiecte romanești și - cealaltă direcție, înrudită dar nu confundabilă - cercetarea academică, de care ține studiul său aplicat temelor și efectelor ficțiunii de tip cyberpunk/postcyberpunk. Un domeniu pe care îl cunoaște, cred, ca nimeni altul în România, atât prin experiența unor traduceri din Greg Egan și alți reprezentanți ai acestui curent de sorginte americană, cât și dintr-o pasiune întreținută de imperativele carierei universitare pe care o slujește. De remarcat este, în cazul său, convergența deplină a ambelor preocupări amintite, încât, dacă n-aș ști că ordinea cronologică a scrierilor este totuși inversă, aș putea spune că autorul aplică în proza proprie ceea ce a învățat din studiul teoretic al literaturii de tip cyberpunk. Între colegii lui de generație, Florin Pîtea rămâne fidel temelor, conceptelor, motivelor, personajelor, scenografiei și chiar recuzitei aduse în scena ultimelor decenii de această orientare postmodernă din evoluția SF-ului contemporan."

Articolul domnului Opriţă plasează apoi Anul terminal în contextul internaţional al mişcării (post)cyberpunk şi în contextul celorlalte cărţi ale mele, apoi discută elemente legate de fundal, de conflicte, de personaje, de punctul de vedere utilizat şi de stil. Din cîte îmi dau seama, este cel mai amplu studiu dedicat pînă acum acestui roman.

Îi mulţumesc domnului Mircea Opriţă pentru apreciere, iar pe dumneavoastră vă invit să parcurgeţi cronica integrală aici.

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Cory Doctorow, "Pirate Cinema" (2012)

La începutul lunii martie 2013, imediat după ce parcursesem cel mai recent roman al lui Cory Doctorow, Homeland, am început lectura unui alt roman al său, Pirate Cinema (Tor Books, New York, 2012). Ca şi celelalte volume publicate de autorul canadiano-britanic, Pirate Cinema este disponibil gratuit, într-o diversitate de formate electronice, pe site-ul http://craphound.com/, iar în format tipărit îl puteţi comanda fie de la Book Depository UK, fie de la Amazon UK. L-am citit în trei zile – şi iată ce am aflat:

Protagonistul acestui roman destinat publicului tînăr este un adolescent de 16 ani din nordul Angliei, Trent McCauley, care are pasiunea creării de montaje cinematografice. Din păcate, ca urmare a legilor privind protejarea drepturilor de autor, autorităţile locale îi blochează familiei sale accesul la Internet, iar Trent fuge de acasă şi ajunge la Londra. După o primă perioadă de vagabondaj pe străzi şi prin adăposturi pentru persoanele fără locuinţă, Trent este „adoptat” de Jem, un cerşetor mai experimentat. Cei doi sustrag alimente recent expirate din pubelele supermagazinelor, se instalează într-un local abandonat dintr-un cartier unde au loc demolări frecvente şi curăţă, remobilează şi recondiţionează clădirea pentru a o face confortabilă.

Trent intră în grupuri online, îşi postează montajele cinematografice, merge la petrecerile unui grup de tineri şi ajută la organizarea de proiecţii cinematografice neautorizate, însă activităţile sale au tot felul de repercusiuni. Pe de o parte, ajunge să trăiască o frumoasă poveste de dragoste cu o adolescentă care îşi spune 26. Pe de altă parte, mari companii mediatice caută să-l aresteze şi să-l dea în judecată pentru încălcarea legii drepturilor de autor. Trent, iubita sa şi prietenii lor ajung să organizeze proteste publice şi campanii pentru a-i convinge pe politicienii britanici să nu adopte legi care favorizează megacorporaţiile media – mai ales că efectele asupra publicului obişnuit sînt devastatoare. Punctul culminant al romanului implică proiectarea neautorizată a unui videoclip-pamflet pe Palatul Parlamentului. Din păcate, cei doi adolescenţi se despart, însă campania lor are succes, iar protagonistul devine celebru cu videoclipurile sale.

Ca şi alte romane recente ale lui Cory Doctorow, precum Little Brother, Makers şi For the Win, Pirate Cinema conţine o puternică doză de interes pentru drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi trage un semnal de alarmă serios în ceea ce priveşte încălcarea acestora de către megacorporaţii. În această privinţă, romanul aflat în discuţie ilustrează modul în care unii politicieni au conştiinţă civică şi doresc o reformă pentru binele cetăţenilor, în vreme ce alţii se lasă seduşi de relaţiile cu publicul din zona mass-media şi se transformă în slujitori ai companiilor multinaţionale, sau contrastul dintre cei care folosesc conţinutul mediatic ca pe o marfă şi cei care îl tratează ca pe o resursă pentru crearea de noi opere de artă.

Cu toate că autorul a prezentat asemenea idei despre drepturi de autor, creativitate şi abuzuri corporatiste şi în volume de eseuri precum Content sau Context, aici dezbaterea este mult mai animată pentru că diverse personaje susţin diferite puncte de vedere, conform cu educaţia şi nivelul de înţelegere al fiecăruia. E adevărat că perspectiva protagonistului adolescent şi rebel e prezentată mult mai pe larg, însă pe parcursul cărţii apar şi alte personaje – avocaţi, politicieni, descendenţi ai artiştilor din generaţii trecute, judecători – fiecare cu opinii despre aceste probleme.

Pe lîngă subiectul atractiv, intriga captivantă şi suspansul bine controlat, Pirate Cinema mi-a mai atras atenţia prin documentarea minuţioasă pe care se bazează – de la chestiuni legislative referitoare la coypright sau la ocuparea clădirilor abandonate la vestimentaţia adolescenţilor sau la tehnici de supravieţuire în mediul urban.

Un alt aspect demn de luat în consideraţie este limbajul în care este scris romanul – argou britanic, mai degrabă decît registrul familiar nord-american din Little Brother sau Homeland, spre exemplu. Astfel, apar termeni prescurtaţi, ca „tellie” pentru „television set”, „lappie” pentru „laptop” ori „biccie” pentru „biscuit”, şi argou rimat, precum „barnie” (sau, dacă preferaţi, Barney Rubble) pentru „trouble”. În această privinţă, Cory Doctorow demonstrează foarte convingător că s-a aclimatizat în ţara sa de adopţie.

Desigur, tocmai acest argou britanic foarte bine folosit va face misiunea traducătoarei (sau traducătorului) din România foarte dificilă. Dar, dacă nu aveţi răbdare pînă cînd va apărea o ediţie română a acestui roman sau dacă preferaţi să vă delectaţi cu el în original, vă invit fie să achiziţionaţi o ediţie tipărită de aici, fie să vă alegeţi un format electronic convenabil de pe pagina aceasta. (There is joy in sharing.) Căci Pirate Cinema este mult mai atractiv şi mai agreabil decît aş putea să vă relatez aici, în cîteva cuvinte.

În ceea ce mă priveşte, imediat cum am încheiat lectura (ba chiar înainte să scriu prezentarea de faţă) am început să citesc un alt roman de Cory Doctorow, scris în colaborare cu Charles Stross – Rapture of the Nerds. Dar despre acela cred că v-am relatat deja cu altă ocazie...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Liviu Radu, "Constanţa 1919" (2000)

În anul 2000, în cadrul Colecţiei Morfeu îngrijită de Dan-Silviu Boerescu şi ilustrată de Costi Gurgu, a apărut un volum de Liviu Radu intitulat Constanţa 1919 (Editura ProLogos, Bucureşti, 2000). L-am cumpărat, l-am citit, ba chiar am primit un autograf cu dedicaţie din partea autorului, iar apoi, ani de-a rîndul, am menţionat faptul că, dintre cărţile de Liviu Radu pe care le-am citit, aceasta este preferata mea.

Să vă spun şi dumneavoastră de ce (dacă tot că am recitit-o recent):

Partea întîi a volumului se intitulează "Tratative la Konsstanza" şi se petrece pe un fir temporal paralel cu al nostru în care Principatele Române şi Dobrogea au fost cucerite de austrieci şi integrate în Imperiul Austro-Român. În primăvara lui 1919, însă, după ce Puterile Centrale au pierdut Primul Război Mondial, comandanţii trupelor de ocupaţie franceze, generalul Sarrail şi generalul Berthelot, vor decide soarta acestei porţiuni a unui imperiu pe cale să fie dezmembrat.

Aceşti doi generali negociază neoficial cu doi militari români de carieră, mareşalul Alexander von Aweressku şi maiorul Johann von Antonessku. Dacă preşedintele Franţei şi-ar dori regionalizarea teritoriilor româneşti, ofiţerii autohtoni argumentează în mod convingător necesitatea unei Românii Mari ca stat-tampon care să apere stabilitatea în zonă şi să ţină în şah pericolul bolşevic.

Partea a doua, "Konstanţia şi Hamlet", are loc pe un fir temporal în care Principatele Române au fost înglobate în Imperiul Ţarist. Din păcate, după încheierea Primului Război Mondial, regiunea e cuprinsă de anarhie, iar cel ce ar fi trebuit să restabilească ordinea, prinţul Dimitri Antiohovici Cantemirov, preferă să ospăteze şi să discute despre artă cu un caporal german, Dolfi, în vreme ce portul Konstanţia devine teatru de război între bolşevici, legionari şi trupe cercheze după plecarea armatei germane. Din fericire, are loc o intervenţie salutară a unui dirijabil condus de Aurel Vlaicov. Şi dacă agentul dublu Dolfi, dezamăgit după colaborarea sa cu bolşevicii, ar decide să intre în politică şi să promoveze un tip nou de socialism, cu accente naţionaliste?

Dacă primele două secţiuni ale volumului sînt incadrabile într-un subgen al curentului steampunk numit dieselpunk, cea de-a treia, "Fuga din Küstangé", deşi tot o ucronie, are influenţe certe dinspre realismul magic. Evenimentele din această secţiune au loc pe un fir temporal în care Imperiul Otoman s-a întins de la Viena pînă în India şi de la Marea Baltică pînă în Sudan. Principatele Române au fost transformate în paşalîc, iar locuitorii, cu toate că sînt musulmani şi turci cu numele (sau mai degrabă turki), vorbesc româneşte. Din păcate, după încheierea Primului Război Mondial, puterile occidentale plănuiesc dezmembrarea Imperiului Otoman, autorităţile locale au dat bir cu fugiţii, brigăzi naţionaliste bulgare şi româneşti măcelăresc turci în fiecare noapte, iar oamenii din Bărăgan se refugiază la Küstangé, cu speranţa că vor fi duşi cu vapoarele la rudele lor din Anatolia.

Prin tot acest haos, Nasredin Hogea călăreşte netulburat pe catîrul său vorbitor, Karagöz, în căutarea interpetării unui vis. Poate că visul i-ar fi fost mai lesne interpretat de un ghicitor din circul lui Berţi Ainştain, un anume Zighi Froid, dar circul e departe, iar Hogea trebuie să-şi interpreteze visul singur. Şi nici nu ştie cît de aproape îl duce uneori catîrul său pe lîngă hotarul dintre viaţă şi moarte...

Fireşte, prin tot volumul se perindă un caleidoscop de figuri istorice, Emineşti şi Hohenzollerni, Caragiali şi Codreni, Cantemiri şi Brătieni, deformaţi de istoriile alternative ca nişte portrete dintr-un manual şcolar cărora un elev pus pe şotii le-ar fi desenat coafuri şi accesorii deşucheate. Căci, în inima literaturii steampunk, dincolo de dirijabile şi ochelari de protecţie, se află o pasiune pentru istorie şi pentru cultură îmbinată cu o puzderie de răspunsuri hazlii la întrebarea "Ce-ar fi fost dacă...?"

De parcă toate astea nu ar fi fost de-ajuns ca să construiască un volum memorabil, în loc de postfaţă, un alt autor prolific şi îndrăgit al generaţiei '90, Sebastian A. Corn, a strecurat o povestire dieselpunk intitulată "Go Digital, Captain Tocks, Go Digital!" Că pe la 1912 o expediţie din Antarctica s-ar aventura spre nord, în zone unde temperatura depăşeşte 12 grade Celsius, iar poneii mor de căldură, poate aţi accepta. Dar aţi crede că atît nava cît şi membrii expediţiei află că s-au ivit din imaginaţia unui bucătar indian din Noua Zeelandă, Liv Radj?

Pe bună dreptate, volumul Constanţa 1919 a fost răsplătit cu premiul I la Premiile Vladimir Colin din 2001. Din păcate, în urma unor conflicte de culise, cea mai mare parte a tirajului acestei cărţi excepţionale pare să fi fost trimisă la topit, mai degrabă decît distribuită în librării, iar exemplarele existente sînt destul de rare. Din fericire, cum aceste ucronii meritau să ajungă la un public cititor mai larg, un alt editor a decis să le publice din nou într-o altă formă.

Dar despre asta o să discutăm cu alt prilej...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

O galerie fantastică

În această dimineaţă, mulţumită unui prieten virtual, am descoperit o galerie de ilustraţii SF şi fantastice de foarte bună calitate la adresa: http://jonone.cgsociety.org/gallery/722608/. Bucuria a fost cu atît mai mare cu cît artistul grafic care a creat aceste  imagini superbe este un român din Bucureşti, Ioan Dumitrescu. Unele dintre lucrările sale au o tematică space opera, altele sînt de inspiraţie fantastică, postapocaliptică, steampunk sau cyber-noir. Între altele, o creaţie a sa a apărut pe coperta numărului 4 al revistei Galileo.

Pe site-ul CG Society, domnul Ioan Dumitrescu este activ din 2005. De asemenea, puteţi vedea o a doua galerie cu lucrările dumnealui aici: http://jonone.cghub.com/images/. Vă doresc vizionare plăcută şi, dacă apreciaţi lucrările artistului Ioan Dumitrescu, recomandaţi-le şi altora - pentru că lucrurile bune nu se tac.

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Liviu Radu, "Trip-Tic" (1999)

În 1999, cu ocazia Consfătuirii Naţionale de Science Fiction de la Călăraşi, Horia Nicola Ursu (pe atunci îngrijitor al colecţiei Imago) a anunţat lansarea primului volum al scriitorului Liviu Radu. Am cumpărat un exemplar, ba chiar am primit un autograf cu dedicaţie din partea autorului. Era un roman, Trip-Tic (Editura Dacia, Cluj, 1999). De parcurs, l-am parcurs abia în ultima decadă a lunii martie, 2013, imediat după ce recitisem Spre Ierusalim! (Aşa multe cărţi, aşa puţin timp.) L-am terminat în două zile.

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Trip-Tic este împărţit în trei părţi, fiecare dintre acestea avînd trei capitole, care la rîndul lor cuprind cîte trei secţiuni fiecare. Intriga urmăreşte destinul a trei personaje principale. Şi mai apare acolo o triadă de personaje secundare...

Acţiunea din prima parte, "Murirea", se petrece pe planeta Dududum, unde se pregăteşte o stabilizare/naţionalizare după modelul introdus încă de la întemeierea primelor colonii umane pe planetă. Căutînd să evite confiscările de avere deghizate sub numele de "stabilizare", un şef al lumii interlope, Lait H. Ater, intreprinde o acţiune riscantă şi suferă o gravă intoxicaţie cu gaz. Garda lui de corp postumană, Mimoza, suferă un şoc şi se scurtcircuitează, iar o fiinţă extraterestră, Renggy, piere într-o acţiune de extorcare.

În partea a doua, "Nonmurirea", cele trei personaje principale se trezesc într-un spital de pe planeta Caduceus, unde li se acordă îngrijiri medicale. Cu toate că personalul medical este numeros, trei personaje secundare joacă roluri importante: sora-şefă Edelweiss Heiliggeist, medicul Cristi Salvatore şi directorul spitalului, Battlemaster.

În cea de-a treia parte, "Nemurirea", personajele principale, restabilite, îşi găsesc noi scopuri. Astfel, Mimoza descoperă că îi place să le ţină companie copiilor şi să-i educe, Renggy află că perspectivele umane asupra existenţei, reflectate în cultură, sînt interesante şi demne de explorat, iar Lait H. Ater, după ce se convinge că personalul spitalului desfăşoară cercetări privind longevitatea (sau chiar nemurirea), face un experiment neautorizat şi capătă puteri supraomeneşti.

După cum vă aşteptaţi, romanul nu are un final propriu-zis, ci trei, în cascadă, dintre care unul întristător, unul delirant şi unul moralizator.

La nivel de text, romanul e destul de dinamic în prima parte, dar mai curînd lent şi meditativ în părţile a doua şi a treia. În subtext probabil că v-aţi dat seama că, la fel ca în Opţiunea, se ascunde o alegorie religioasă din care  nu lipsesc Sfîntul Duh, Fiul şi Tatăl, precum şi un înşelător deghizat de data asta sub numele de Angelo Schwartz. Remarcabil este că, deşi întrebările despre condiţia (post)umană sînt aproximativ aceleaşi, personajele principale găsesc răspunsuri diferite, în funcţie de personalitatea fiecăruia.

Aş mai menţiona faptul că pe alocuri redactarea acestei prime ediţii lasă de dorit. Ocazional, dar nu frecvent, am întîlnit mici repetiţii, erori de tipar sau exprimări mai puţin izbutite. Sper că problemele acestea mărunte au fost corijate la cea de-a doua ediţie a romanului, apărută în colecţia "Seniorii imaginaţiei" la editura Eagle Publishing din Bucureşti în 2010.

După această lectură, am început să recitesc o altă carte de-a domnului Liviu Radu, una care îmi e tare dragă - Constanţa 1919. Dar despre aceea am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Ad Astra

Sîmbătă şi duminică, la tîrgul de carte SF şi fantasy Final Frontier III organizat în Bucureşti, invitată de onoare a fost scriitoarea şi traducătoarea maghiară Csilla Kleinheincz. Dumneaei îngrijeşte o superbă colecţie de cărţi SF, Ad Astra, iar după revenirea la Budapesta a scris un articol despre vizita în România. Prin amabilitatea editorului Horia Nicola Ursu, articolul a apărut în traducere română în Galileo Online.

Între altele, doamna Kleinheincz a remarcat următoarele: "Am avut parte de o conversaţie extraordinară cu Florin Pîtea, autor de proză cyberpunk, şi cu Michael Haulică (ale cărui povestiri sînt deja cunoscute cititorilor revistei Galaktika), l-am întîlnit pe Liviu Radu, al cărui nume ar putea fi, la rîndul său, cunoscut cititorilor maghiari. Am stat de vorbă cu scriitori, critici, cititori. A fost grozav să împărtăşesc experienţe profesionale cu colegii români şi, spre norocul meu, am putut urmări şi o parte dintre dezbaterile organizate, prin amabilitatea Ioanei Stănescu, care mi-a tradus „în direct” discuţiile purtate."

Sînt deosebit de onorat de aprecierea doamnei editor şi îi mulţumesc pe această cale. Totodată, vă invit să parcurgeţi articolul integral pe site-ul Galileo Online. Atît porţiunea principală cît şi concluziile sînt îmbucurătoare.

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Nicolas Mitric & al., "Verseau 1. Le fils de l'équinoxe" (2004)

La începutul lunii martie 2013, după ce parcursesem albume precum Soltrois, Le silence de la Terre şi Jerry Mail, am încercat o serie care combină SF-ul cu mitologia într-o perspectivă New Age, Verseau. Primul volum poartă titlul Le fils de l'équinoxe (Soleil Productions, Toulon, 2004). Scenariul le aparţine lui Nicolas Mitric şi Lurent Peno-Mazzarino, iar grafica lui Alain Petileclerc şi Lucien Petileclerc.

Acţiunea, plasată într-un viitor apropiat, debutează cu un grup de arheologi care forează la mare adîncime sub calota de gheaţă din Groenlanda. Unul dintre ei coboară şi descoperă nişte vestigii bizare, însă declanşează o stranie descărcare de energie care distruge toată aparatura şi tot personalul expediţiei.

Între timp, doi prieteni, Zack şi Joe, joacă jocuri într-o realitate virtuală de arcadă şi au conflicte cu nişte roboţi, iar Angelica Twice, asistenta personală a magnatului Théodore Yates, îi face acestuia o vizită la sediu. Într-un cartier rău-famat, Zack şi Joe se întîlnesc cu un client căruia încearcă să-i vîndă experienţe endo-virtuale, însă la plecare sînt prinşi toţi trei într-un schimb de focuri dintre forţele de poliţie şi roboţi. Zack îşi revine la spital, de unde evadează şi descoperă că are capacităţi paranormale.

Între timp, la Buenos Aires, Eliah Beryl, fiica unui magnat, descoperă că şi ea are capacităţi paranormale, iar în Groenlanda mercenarii trimişi de Théodore Yates sînt anihilaţi de o entitate energetică bizară. Un ucigaş plătit e trimis pe urmele lui Zacharie Sheerow, în vreme ce acesta din urmă, revenit acasă, îşi aminteşte cum copilărise cu Joe şi cum intraseră în traficul cu experienţe endo-virtuale. Asasinul îl salvează pe Zach dintr-o ambuscadă organizată de mercenarii corporaţiei STH, iar Théodore Yates şi Angelica Twice participă la întrunirea unui cult religios pe care magnatul vrea să-l aducă la statutul de religie mondială.

Pe ansamblu, povestea e destul de captivantă, datorită întretăierii planurilor narative şi deselor schimbări de decor, iar grafica e destul de spectaculoasă. Ca urmare, am parcurs şi al doilea volum din seria Verseau, intitulat Dans l'ombre des dieux. Dar despre acela o să discutăm cu altă ocazie...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Liviu Radu, "Spre Ierusalim!" (2000)

În anul 2000, am cumpărat şi citit primul volum de proză scurtă al domnului Liviu Radu, Spre Ierusalim! (Editura Allfa, Bucureşti, 2000) - ba chiar am primit o frumoasă dedicaţie cu autograf din partea autorului. De atunci încoace, fie am primit cadou alte volume de Liviu Radu, fie le-am achiziţionat, însă... cu lectura lor nu am fost chiar atît de harnic. Aşa se face că în 2013 am decis să le parcurg pe toate, drept pentru care am început recitind Spre Ierusalim!

Şi iată ce am aflat:

Prefaţa este semnată de Dan-Silviu Boerescu şi se intitulează "Arta perversă a manipulării timpurilor". Este elogioasă, pe alocuri preţioasă, însă din fericire este destul de concisă.

Prima povestire este cea care îi dă titlul întregului volum. Un grup de călugări-militari din vremea cruciadelor e transferat pe altă planetă, unde li se iveşte ceea ce ei cred a fi Ierusalimul. După ce descoperă, în urma unei viziuni, coroana de spini a lui Iisus, cuceresc cetatea, îi extermină pe oponenţi şi, ca urmare a rugăciunii de a fi primiţi în Ierusalimul ceresc, dispar. Cercetătorii care au făcut experimentul notează că atît apariţia cetăţii cît şi dispariţia cruciaţilor se repetă de fiecare dată, iar dispăruţii nu mai pot fi aduşi înapoi. Deocamdată, fenomenul este inexplicabil.

În povestirea "El Dorado", nişte conchistadori conduşi de căpitanul Corteverde traversează o junglă, apoi, în munţi, descoperă un trib de băştinaşi. În cimitirul acestora află schelete din aur, iar după ce golesc mormintele conchistadorii încep să-i mutileze şi să-i dezmembreze pe acei localnici care au scheletul din aur. Corteverde, care observă cum oamenii săi se transformă treptat, se teme ca nu cumva vreunul dintre ei să se taie pînă la os.

Baiazid, zis Fulgerul, relatează în "Yildirim" cum un sfetnic al său, înaintea bătăliei de la Kosovo Poljie, i-a povestit cum a aflat o metodă de a calcula cît i-a mai rămas de trăit. La rîndul său, ştiind sigur că mai avea la dispoziţie paisprezece ani de viaţă, Baiazid s-a avîntat în campanii şi bătălii, pînă cînd a fost capturat de mongolii lui Timur. Acum, cu trei zile înainte de a pieri, ştie că i s-au acordat cele opt luni de captivitate pentru a se căi de trufia sa.

"Scrisori din fortul de la capătul imperiului" este o povestire scrisă în stil epistolar. Un tînăr aristocrat, Silvio von Brumenbach, este surghiunit la fortul Pergaz, pe malul unui ocean, pentru vina de a fi avut o relaţie amoroasă cu prinţesa Silvya. Acolo, alături de alţi exilaţi cărora li s-au luat titlurile şi rangul, Silvio face instrucţie ziua, iar noaptea are vise premonitorii. Treptat, constată că unii dintre camarazii săi de arme pot vedea (şi ucide) monştri care lui i s-au ivit în vis, iar în final fosta lui iubită - devenită împărăteasă - îl numeşte comandant al fortului şi-l ridică la rangul de căpitan... cu misiunea de a lupta tot restul vieţii împotriva monştrilor nevăzuţi care se ivesc din ocean.

"Nici un paradox" este o povestire complexă despre călătorii în timp. Un avocat de la sfîrşitul secolului al XXI-lea face avere lichidînd rudele bogate ale clienţilor cu ajutorul unui ucigaş în serie adus din trecut - şi nu unul oarecare...

În "Răsărit de soare", un prospector din Colorado relatează cum, pe parcursul unei şederi în jungla din Papua, un vraci local interpreta în fiecare dimineaţă o incantaţie bizară pentru ca soarele să răsară. Protagonistul-narator înregistrează pe casete diversele incantaţii, poveşti şi descîntece. Cînd, după moartea vraciului, soarele nu mai răsare, personajul principal pune caseta cu incantaţia - şi face un obicei zilnic din asta, pentru ca soarele să răsară din nou.

Protagonistul povestirii "Purtător de lumină", George Harrison (programator la IBM), dezvoltă un interes pentru genetică. Urmînd teoria că ADN-ul stochează memoria străbunilor, Harrison experimentează cu virusuri pentru a accesa la nivel conştient aceste informaţii ancestrale. Astfel, descoperă că e descins din Lucifer - o tentativă a Divinităţii de a se întrupa din nou (de această dată nu din Tată, nici din Fiu, ci din Duhul Sfînt).

"Documente răzleţe despre trupe pierdute în deşert" este un alt metatext - o culegere de documente, dintre care unele par să relateze un conflict de proporţii între extratereştri eşuaţi pe planeta noastră în antichitate şi o armată de pămînteni, iar altele contestă verosimilitatea celor dintîi, ori aduc în discuţie dovezi contradictorii, lingvistice, fizice şi geografice pe marginea acestei ipoteze paleoastronautice.

"Iată, vin Colidătorii" se încadrează în subgenul postapocaliptic... numai că este o poveste de Crăciun. Într-un viitor sumbru, în care zăpada e cenuşie din cauza pulberilor radioactive din aer, o familie nevoiaşă se apără împotriva asaltului unei hoarde de Colindători decişi să-i masacreze.

"Epitaf pentru Laura" deschide un triptic de povestiri satirice despre viitorul României. În secolul al XXI-lea, în ţara noastră domneşte împăratul Iulian, iar diversitatea etnică a ajuns năucitoare datorită imigranţilor de tot felul. Protagonista, Laura Perju, este o gardă de corp postumană a unui mafiot, Leonard Chu, iar patronul ei şi asociaţii acestuia experimentează cu convertirea materiei în energie şi invers. Experimentul reuşeşte, Chu e convertit în biţi şi trimis pe Internet ca să stea depozitat într-o bancă de date, numai că la întoarcere (şi reasamblare) lucrurile scapă de sub control, iar Laura sfîrşeşte tragic.

"În metrou" se petrece la aproximativ două decenii după povestirea precedentă, iar domnia lui Iulian, încheiată prin lovitură de stat şi vărsări de sînge, a fost înlocuită cu o teocraţie creştin-ortodoxă în care corectitudinea politică a ajuns la extrem. Protagonistul şi-a pierdut părinţii în aceste evenimente tulburi, după care a ajuns să vagabondeze prin metrou. Întîlnirea cu un predicator religios de un soi aparte îl pune pe gînduri.

"Sărbătoarea zborului zece mii" încheie tripticul cu o felie din viaţa românilor după instituirea unui naţional-comunism de inspiraţie nord-coreeană. Alte două sau trei decenii mai tîrziu, în urma răsturnării violente a teocraţiei, ţara noastră a ajuns să fie condusă de un cuplu de dictatori care au transformat Bărăganul în cosmodrom şi lansează mai multe zboruri cosmice decît oricare altă naţiune de pe glob. Cei care au trăit vremurile dictaturii lui Ceauşescu probabil vor recunoaşte paralelele satirice dintre această povestire şi realităţile mizere ale anilor 1980.

Pe ansamblu, acest prim volum de povestiri al domnului Liviu Radu merită (re)citit nu numai pentru diversitatea sa tematică, ci şi pentru bogăţia lui stilistică. Atît povestirile narate la persoana întîi (monologuri dramatice în care autorul pune, rînd pe rînd, o serie de măşti convingătoare) cît şi metatextele scrise în stil epistolar sau academic sînt îngrijite şi agreabile la lectură - aşa încît vă recomand să adăugaţi Spre Ierusalim! la biblioteca dumneavoastră personală.

După această experienţă, am decis să parcurg şi primul roman al domnului Liviu Radu, Trip-Tic. Dar despre acela am să vă relatez cu alt prilej...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Charles Stross & Cory Doctorow, "The Rapture of the Nerds" (2012)

În luna martie 2013, după ce citisem cîteva romane recente ale lui Cory Doctorow precum Homeland şi Pirate Cinema, am încercat un roman pe care Doctorow l-a scris în colaborare cu Charles Stross - The Rapture of the Nerds: A Tale of the Singularity, Posthumanity and Awkward Social Situations (Tor Books, 2012). L-am parcurs în cîteva zile.

Şi iată ce am aflat:

The Rapture of the Nerds se petrece într-un viitor în care cea mai mare parte a Sistemului Solar interior a fost transformată în sfere Matrioşca, iar cei mai mulţi oameni şi-au transferat conştiinţa în structuri informaţionale care rulează în aceste sfere. Pămîntul e singura planetă din Sistemul Solar interior care a rămas neafectată, iar protagonistul, Huw Jones, este un galez postuman ai cărui părinţi s-au "sublimat" deja.

Huw este trimis în Libia pentru a face parte dintr-un juriu într-un tribunal prezidat de o judecătoare, Rosa Giuliani, care are propriul ei reality show. Cazul aflat pe rol este al unor copii postumani care au descărcat din metasferă o entitate posibil duşmănoasă. Această entitate a fost adusă în instanţă, iar protagonistul constată că entitatea este un fel de amabasador plenipotenţiar al unei comunităţi galactice de civilizaţii. "Plenipotenţiar" înseamnă în acest caz că ambasadorul are inclusiv puterea să decidă dacă civilizaţia postumană din Sistemul Solar va fi distrusă, în cazul în care ar reprezenta un potenţial pericol pentru vecinii săi din galaxie.

Următoarele secţiuni ale romanului mută acţiunea în America, unde Huw abia scapă din mîinile unor creştini fundamentalişti de extremă dreapta, apoi într-un mediu virtual creat de ambasador, iar în cele din urmă înapoi în Ţara Galilor, unde Huw începe o relaţie de durată cu o tînără, Bonnie.

Ca temă, The Rapture of the Nerds aminteşte oarecum de Accelerando al lui Charles Stross. Reapar schimbarea tehnologică accelerată, trecerea de la uman la postuman, încărcarea conştiinţelor umane într-un mediu informaţional şi convertirea Sistemului Solar într-o serie de sfere Matrioşca din computroniu.

Ca stil, romanul este alert şi amuzant, precum colaborările biopunk ale lui Rudy Rucker şi Bruce Sterling din A Good Old-Fashioned Future şi Visionary in Residence. Tot ca în Accelerando, textul e înţesat de trimiteri intertextuale, de la Ghidul autostopistului galactic de Douglas Adams la Neuromantul de William Gibson şi de la The Ophiuchi Hotline de John Varley la The Singularity Is Near de Ray Kurzweil. Chestiunea singularităţii tehnologice este însă tratată parodic, iar parte din farmecul romanului constă în felul în care le demonstrează cititorilor cîte dintre metehnele şi apucăturile tipic umane îi vor însoţi probabil pe descendenţii noştri după ce vor ajunge la stadiul postuman.

Din acest punct de vedere, The Rapture of the Nerds pare să încheie prin parodie o întreagă serie de romane despre transcendenţa minţii omeneşti în sisteme informaţionale începută la modul serios cu Permutation City de Greg Egan, dacă nu cumva cu Synners de Pat Cadigan sau chiar cu Schismatrix de Bruce Sterling. Ca orice temă literară, şi cea a singularităţii tehnologice a debutat cu o tratare sobră în romane de mare amploare, s-a dezvoltat în variaţiuni pe aceeaşi temă şi se încheie cu o tratare comică. Dacă Snow Crash de Neal Stephenson marca în 1992 un punct de cotitură în literatura cyberpunk dincolo de care acest subgen nu mai putea fi luat cu adevărat în serios, The Rapture of the Nerds marchează un punct de cotitură similar în subgenul dedicat singularităţii tehnologice.

Puteţi şi dumneavoastră să achiziţionaţi acest roman în versiune tipărită de la The Book Depository UK sau de la Amazon UK. De asemenea, îl puteţi descărca gratuit în versiune electronică, într-o diversitate de formate, de pe site-ul oficial al lui Cory Doctorow aici.

Desigur, după ce am parcurs acest roman am început să citesc o altă carte de Cory Doctorow, With a Little Help. Dar despre aceea am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Ţesătorul la gazetă... sau la frontieră?

Tocmai am aflat că în urmă cu cîteva ore s-a lansat numărul 26 (martie 2013) al Gazetei SF. Editorialul "Final Frontier III - ce punem la cale" este semnat de redactorul-şef Eugen Lenghel, care atrage atenţia asupra a două evenimente din cadrul tîrgului de carte fantastică şi SF care se desfăşoară azi şi mîine la Bucureşti, pe Strada Doamnei nr. 9.

Sumarul conţine o mulţime de povestiri semnate de Liviu Surugiu, Teodora Matei, Mircea Nanu-Muntean şi Sergiu Someşan. Există şi o secţiune engleză cu un text semnat de Wolf von Witting, precum şi două foiletoane, unul de Alexandru Şchiopu, celălalt de Sergiu Someşan.

Bogată este şi secţiunea "Concurs". Aceasta cuprinde texte de Bogdan Lazăr, Florin Nae şi Marius Caramelea-Pisică, iar Mircea Coman ne asigură într-un articol că "Concursul merge mai departe".

Dintre rubricile permanente aş aminti "Holoteca" (unde Marcel Gherman prezintă "Filmul anime nipon"), "Proiecţii grafice" (unde apare banda desenată "Desenatorul" de Laurenţiu Butuc), "Conexiuni" (unde Rareş Iordache discută ce se întîmplă "Între public şi privat în cyberspace"), respectiv "Scriptorium" (în care Alexandru Ioan Despina face revista presei SF online din martie). La rubrica "Paperback", subsemnatul prezintă romanul Pirate Cinema de Cory Doctorow.

Cuprinsul acestei ediţii a Gazetei SF se încheie cu "Poşta redacţiei". Vă invit şi pe dumneavoastră să parcurgeţi noul număr al revistei, iar redactorului-şef îi adresez felicitări pentru prezentarea grafică atrăgătoare a sumarului.

Pe de altă parte, dacă zilele acestea vă aflaţi în Bucureşti, aş dori să vă invit la Final Frontier III. Duminică, la ora 13.00, voi fi invitat alături de Cătălin Badea-Gheracostea şi Emanuel Grigoraş la o masă rotundă cu tema: "Creative writing în SF şi fantastic - metode de succes". Moderator: Eugen Lenghel.

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Cory Doctorow, "Context" (2011)

În a doua decadă a lunii martie 2013, în trei sau patru zile, am parcurs cel de-al doilea volum de eseuri al lui Cory Doctorow: Context - Further Selected Essays on Productivity, Creativity, Parenting and Politics in the 21st Century (Tachyon Publications, San Francisco, 2011). Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

La fel ca şi predecesorul său, Content, volumul reuneşte o mulţime de eseuri pe teme relevante. Cele mai multe dintre acestea sînt concise şi au apărut iniţial în publicaţii precum The Guardian, The New York Times sau Wired.

Unele dintre articole tratează despre literatura adresată tinerilor  - mai ales în urma experienţei avute de Doctorow la scrierea romanului Little Brother, respectiv a unor reacţii apărute după publicarea acestuia. Printre ele se numără "Teen Sex" şi "Nature's Daredevils: Writing for Young Audiences".

Alte articole se ocupă de chestiunea cenzurii şi a îngrădirii drepturilor cetăţenilor. Dintre ele aş aminti "Beyond Censorware: Teaching Web Literacy" sau "Can You Survive a Benevolent Dictatorship?"

Un aspect subliniat adesea este că, în goana după profit a megacorporaţiilor mediatice, legile menite să apere "drepturile de autor" restrîng sau chiar sufocă de-a binelea creativitatea artiştilor din noile generaţii. Relaţia dintre creativitate, cultură în general şi circulaţia informaţiilor este explorată mai concis sau mai pe larg în articole ca: "A Cosmopolitan Literature for the Cosmopolitan Web", "When Love Is Harder to Show Than Hate", "Think Like a Dandelion" sau "Close Enough for Rock 'n' Roll".

Desigur, unele dintre articole au un caracter personal, referindu-se la relaţiile de familie ale autorului sau la metodele sale de lucru. Dintre acestea mi-a atras în mod special atenţia "Writing in the Age of Distraction", dar merită menţionate şi "How to Stop Your Inbox Exploding", "What I Do" sau "When I'm Dead, How Will My Loved Ones Break My Password?"

Nu în ultimul rînd, unele eseuri din acest volum discută chestiuni de principiu legate fie de anumite companii cu un rol central în societatea informaţională, fie de produse foarte populare ale acestor companii şi de comportamentul impus consumatorilor prin intermediul produselor. Două acemenea articole sînt "Why I Won't Buy an iPad (and Think You Shouldn't Either)", respectiv "Search Is Too Important to Leave to One Company - Even Google".

Cum volumul Context este relevant, variat, bine documentat şi foarte agreabil la lectură, vă recomand din toată inima să-l parcurgeţi şi dumneavoastră. Puteţi să-l achiziţionaţi online, spre exemplu de la Book Depository sau de la filiala britanică a companiei Amazon (în ediţie electronică sau în ediţie tipărită.) De asemenea, prin amabilitatea autorului, volumul poate fi descărcat gratuit într-o varietate de formate electronice aici.

Şi, cum cărţile lui Cory Doctorow sînt atît de captivante, în aceeaşi perioadă am parcurs The Rapture of the Nerds. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Oscar Wilde, "Lady Windermere's Fan" (1892)

Pe la jumătatea lunii martie 2013, după ce citisem Salomé, am început lectura altei piese celebre de Oscar Wilde - Lady Windermere's Fan (1892). (Pentru a evita confuziile, poate ar trebui să precizez că Lady Windermere nu are nici o legătură cu Lady Gaga, iar acel "fan" din titlu nu este un admirator, ci un evantai.) Am parcurs piesa în cîteva zile.

Şi iată ce am aflat:

Drama este structurată în patru acte, iar acţiunea este plasată la Londra, în perioada victoriană tîrzie.

În primul act, tînăra lady Windermere este curtată de lordul Darlington, care, presupunînd că soţul ei are o relaţie extramaritală, se aşteaptă ca protagonista să divorţeze şi să înceapă o relaţie cu el. Apoi, alte două personaje, ducesa de Berwick şi lady Agatha Carlisle, îi explică protagonistei ceea ce lordul Darlington doar insinuase: soţul ei petrece mult timp (şi cheltuie mulţi bani) în compania unei doamne Erlynne. După plecarea oaspeţilor, lady Windermere găseşte dovezi în privinţa cheltuielilor, însă soţul ei insistă că doamna Erlynne (alungată cîndva din lumea bună) are nevoie de sprijinul lor pentru a fi reacceptată în înalta societate. Împotriva voinţei protagonistei, lordul Windermere o invită pe doamna Erlynne la o petrecere în acea seară.

Lady Windermere, scandalizată, decide să o lovească cu evantaiul pe musafira nepoftită, iar lordul Darlington îşi reînnoieşte insistenţele. Doamna Erlynne, pe de altă parte, plănuieşte să se căsătorească cu un aristocrat vîrstnic, lord Augustus Lorton. Protagonista decide să-şi părăsească soţul, îi lasă o scrisoare şi pleacă în miez de noapte la apartmanetul lordului Darlington. Iar doamna Erlynne (care e mama ce o părăsise pe protagonistă la puţin timp după naştere) citeşte scrisoarea, îi cere lordului Augustus să-l ducă pe lordul Windermere la un club şi să-l ţină cît mai mult timp acolo, după care pleacă pe urmele protagonistei ca să salveze situaţia.

Actul al treilea are loc în apartamentul lordului Darlington. Doamna Erlynne îşi convinge fiica să se întoarcă la soţul ei, însă sosirea lordului Darlington şi a prietenilor lui le sileşte pe cele două femei să se ascundă. Situaţia se complică atunci cînd bărbaţii descoperă evantaiul protagonistei pe canapea, iar lordul Windermere trage concluzia că soţia îl înşeală. Doamna Erlynne, ca să-i salveze reputaţia şi căsnicia fiicei sale, iese din ascunziş şi pretinde că luase ea evantaiul din greşeală, iar lady Windermere profită de confuzia generală pentru a se eclipsa discret.

În actul al patrulea, a doua zi de dimineaţă, doamna Erlynne îi vizitează din nou pe lord şi lady Windermere (cu scopul de a înapoia evantaiul buclucaş), numai că de această dată lordul Windermere este cel care crede că biata femeie are moravuri uşoare, în vreme ce protagonista îi ia apărarea acesteia fără să explice prea clar de ce. În cele din urmă, doamna Erlynne acceptă cererea în căsătorie a lordului Augustus Lorton, cu condiţia să se mute amîndoi în străinătate, şi totul se termină cu bine.

Structura de evenimente a piesei poate fi înţeleasă ceva mai bine în contextul social în care a fost scrisă - mai exact, în contextul discriminării sexuale din perioada victoriană. Dat fiind că femeile nu aveau drept de proprietate, drept de vot, drept de a face afaceri sau drept de a acţiona în instanţă, o femeie care îşi părăsea soţul era ostracizată de societate şi condamnată la singurătate şi sărăcie, iar una părăsită de soţ pentru că îi fusese infidelă - cu atît mai mult.

Cu douăzeci de ani înaintea evenimentelor din piesă, doamna Erlynne îşi părăsise soţul şi fiica nou-născută - şi suportase consecinţele faptelor sale. Pe parcursul piesei, ea observă cum fiica sa e pe cale să facă aceeaşi greşeală (ba chiar din motive complet neîntemeiate) şi preferă să-şi atragă ea însăşi oprobiul societăţii a doua oară decît să-şi vadă fiica îndurînd o soartă asemănătoare.

Drama este accentuată pe de o parte de clevetelile personajelor secundare care, deşi aristocratice, bîrfesc mai rău decît nişte precupeţe, iar pe de altă parte de atitudinea protagonistei, plină de prejudecăţi, care o condamnă pe doamna Erlynne pe baza unor zvonuri în loc să-i acorde prezumţia de nevinovăţie.

Nu în ultimul rînd, subtextul piesei conţine o ironie amară la adresa standardelor morale duble ale societăţii victoriene. Bărbaţii din înalta societate sînt privilegiaţi să aibă vicii şi plăceri rafinate, în vreme ce soţiile lor sînt aspru judecate şi condamnate în cazul în care încalcă un cod de conduită foarte strict.

Tocmai ironia amară mă face să cred că Lady Windermere's Fan este o dramă mai degrabă decît o comedie. Cum, după lectura piesei The Importance of Being Earnest, rămăsesem cu impresia că Oscar Wilde a scris comedii savuroase, am parcurs şi A Woman of No Importance. Dar despre aceea vom discuta cu alt prilej...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Oscar Wilde, "Salomé" (1892)

La începutul lunii martie 2013, după ce citisem The Duchess of Padua, am parcurs o altă piesă de Oscar Wilde - Salomé (1892). Prima dată o parcursesem în alt mileniu,  prin amabilitatea doamnei profesoare Marina Istrate, pe vremea cînd mă pregăteam pentru admiterea la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine de la Universitatea din Bucureşti. Am recitit-o nu cu plăcere, ci cu oroare.

Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Dacă The Duchess of Padua trimitea tematic şi stilistic la piesele lui Christopher Marlowe şi William Shakespeare, Salomé evocă, atît ca subiect cît şi ca vocabular, o altă realizare de excepţie a Angliei renascentiste - Biblia regelui Iacob I.

Mai exact, piesa pune în scenă un episod din Noul Testament. La palatul regelui Irod, în Ierusalim, profetul Ioan Botezătorul este ţinut prizonier pe fundul unui bazin secat. În palat are loc o petrecere, iar Salomeea, fiica dintr-o căsătorie anterioară a reginei Irodiada, încalcă porunca regelui şi cere să-i fie înfăţişat profetul. (Cum porunca lui Irod ca Ioan Botezătorul să nu-i fie înfăţişat nimănui a fost cît se poate de clară, tînărul căpitan al gărzilor, un sirian, preferă să se sinucidă decît să o încalce.)

Salomeea încearcă să-l ispitească pe profetul ascet, însă acesta îi rezistă, iar tînăra, fascinată de gura lui Ioan, din care se aud profeţii neliniştitoare, jură că îl va săruta... cu orice preţ.

Sosesc apoi în scenă regele Irod, regina Irodiada, curteni şi ambasadorul roman. Irodiada e nemulţumită, căci vocea profetului pare să-i adreseze insulte, iar Irod ar dori să o vadă pe Salomeea dansînd - ba chiar jură că-i va oferi orice în schimb, mergînd pînă la jumătate din regatul său.

Salomeea dansează dansul celor şapte văluri (spre indignarea Irodiadei, care e geloasă din pricina atenţiei pe care Irod i-o acordă fiicei sale), iar drept răsplată cere capul lui Ioan Botezătorul pe o tipsie de argint.

Urmează o lungă negociere în care Irod, deşi se legase cu jurămînt, caută să-i ofere Salomeei altceva - şi ofertele sînt din ce în ce mai extravagante. Tînăra este însă de neclintit, iar Irodiada o susţine. În cele din urmă, Irod cedează insistenţelor, capul profetului îi este adus Salomeei pe o tipsie de argint şi ea, triumfătoare, îl sărută pe gură. Numai că regele, dezgustat, cere ca tînăra să fie ucisă. Şi soldaţii din gardă o zdrobesc pe Salomeea cu scuturile.

Un element important în această piesă de teatru îl constituie transgresiunea. Astfel, profeţiile lui Ioan tulbură mintea supuşilor lui Irod, drept pentru care "agitatorul" este arestat. Salomeea îl găseşte atrăgător tocmai pentru că Irod a interzis ca deţinutul să le fie înfăţişat altora. Asceza autoimpusă a lui Ioan e o altă barieră pe care protagonista simte nevoia să o treacă... numai pentru că se află acolo. Irod, la rîndul său, e atras de Salomeea şi îi cere să interpreteze un dans lasciv în primul rînd pentru că Irodiada, în gelozia ei, îi interzice să o privească.

Transgresiunea atrage însă consecinţe teribile. Profeţiile lui Ioan, care tulbură ordinea regatului iudeu, îi aduc detenţia şi execuţia. Sărutul gurii interzise îi aduce pieirea Salomeei. Iar Irod, ca urmare a împlinirii dorinţei sale cu conotaţii incestuoase, ajunge să o piardă pe tînăra la care poftea în secret.

La fel ca în unele tragedii ale lui Racine, faptele violente au loc ca rezultat al unor iubiri neîmpărtăşite, în cadrul unor triunghiuri amoroase multiple. Astfel, tînărul căpitan al gărzilor o doreşte pe Salomeea, care, la rîndul ei, îl doreşte pe Ioan Botezătorul. Ca urmare, căpitanul sirian se sinucide. Irodiada doreşte să-l acapareze pe Irod, care în taină o doreşte pe Salomeea. Ca urmare, Irodiada cere vărsare de sînge. Irod o doreşte pe Salomeea, care îl doreşte pe profet. Ca urmare, atît profetul cît şi protagonista pier din ordinul regelui.

Poate singurul triunghi amoros care nu duce la violenţă în această piesă este unul neobişnuit şi destul de discret. După ce căpitanul sirian, sfîşiat între dorinţa pentru Salomeea şi datoria de a asculta porunca lui Irod, se sinucide, un paj al regelui deplînge moartea acestuia în cuvinte care, voalat, sugerează o atracţie homoerotică neîmpărtăşită. Dar pajul nu comite acte de violenţă împotriva nimănui.

Dincolo de structura de evenimente a piesei tronează însă un fundal de pulsiuni iraţionale, incontrolabile, simbolizate de faptul că acţiunea se petrece noaptea, departe de lumina zilei (adesea asociată cu claritatea înţelegerii raţionale). Discursul lui Ioan Botezătorul este intens, poetic, obscur, iar celelalte personaje au dificultăţi în a-l decodifica. Atitudinea iraţională a Salomeei, conform căreia protagonistei nu i se aplică legile şi opreliştile valabile pentru alţii, o conduce în cele din urmă la pieire. Iar pofta nemărturisită a lui Irod îi subminează acestuia raţiunea şi duce la consecinţe ireparabile.

Din acest punct de vedere, piesa lui Oscar Wilde pare a fi o verigă de legătură între mişcarea romantică (fascinată de noapte, de pasiuni intense şi de revoltă) şi psihanaliza freudiană (axată pe studiul pulsiunilor iraţionale din subconştient) Dealtfel, conform studiului introductiv semnat de doamna Anne Varty de la Royal Halloway, finalul secolului al XIX-lea a adus numeroase reprezentări artistice ale Salomeei. Printre cei care au abordat acest subiect se numără Anatole France, Flaubert, Heine, Mallarmé, Klimt şi Aubrey Beardsley.

După ce am încheiat lectura, parcă mi-aş fi dorit să citesc cu totul alt fel de piesă, aşa încît am parcurs Lady Windermere's Fan. Dar despre asta am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)