Terry Pratchett, 'Wyrd Sisters' (1988)

"Cînd ne-om vedea tustrele noi?" ("Prin tunet, fulger ori prin ploi," se grăbeşte cititorul educat să completeze.) Iar o voce mult mai normală răspunde în schimb: "Păi, eu pot marţea viitoare." Aşa începe romanul al şaselea din seria Discworld, intitulat Wyrd Sisters, adică "Surorile soartei". Însă desigur că surorile sînt altfel de vrăjitoare decît cele care amestecau tot felul de ciudăţenii într-un cazan în piesa aceea de la începutul secolului al şaptesprezecelea. Alături de Granny Weatherwax, în acest volum apar Nanny Gytha Ogg (mamă a cincisprezece copii şi teroare a numerose nurori) şi Magrat (tînără şi dornică să facă magie ca la carte, cu lumînări şi beţişoare parfumate).

Pe de altă parte, după cum probabil vă aşteptaţi după lectura primului rînd, Wyrd Sisters este o parodie. Şi pentru că fantasticul n-a început nici de la JRR Tolkien, nici de la Robert E. Howard, Wyrd Sisters trece la fapte mari şi parodiază Macbeth.

E drept, cînd Moartea vine să-l ia pe regele înjunghiat, întreabă de prezicători care ar fi trebuit să-l avertizeze pe stradă, şi îmi veţi spune că asta e o referire la Tragedia lui Iulius Caesar. E adevărat, fantoma regelui ucis bîntuie prin castelul Lancre, şi veţi zice că asta seamănă cu Hamlet. E la fel de adevărat că Măscăriciul e un personaj important, iar glumele sale sînt aşa pline de arhaisme că nimeni nu le percepe hazul, şi-mi veţi aminti că asta e din Regele Lear. E adevărat că, în piesa lui Shakespeare, Lady Macbeth era aceea care avea obsesia spălatului pe mîini pentru a îndepărta sîngele victimei. Dar în Wyrd Sisters ducele uzurpator nu sfîrşeşte prin a avea obsesia spălatului pe mîini, ci începe de acolo, şi ajunge... Veţi vedea dumneavoastră unde cînd veţi citi cartea.

În plus, aşa cum îi stă bine unui roman scris spre sfîrşitul secolului al douăzecilea, Wyrd Sisters include nu numai parodia piesei ci şi portretul caricatural al dramaturgului sub forma lui Hwel, piticul blestemat de soartă să aibă toată inspiraţia din lume, să audă prin vis dialogurile personajelor şi să trudească pentru a reda aceste viziuni năvalnice în versuri. "Găsise loc pentru iubiţii înşelaţi de astre, groparii comici şi regele cocoşat. Pisicile şi patinele cu rotile erau acelea care-i făceau necazuri în momentul de faţă..."

Aşa cum le stă bine unor vrăjitoare, Granny, Nanny şi Magrat nu intervin direct în treburile regatului, ci mai degrabă ajută destinul, mai întîi salvîndu-l pe moştenitorul tronului, apoi ascunzîndu-l cu tot cu coroană într-o trupă de actori şi ursindu-i talente de mare folos (să-şi facă prieteni cu uşurinţă, să aibă memorie pentru replici şi să fie oricine îşi închipuie că este), pe urmă aflînd detalii despre crimă de la fantoma regelui ucis, iar în cele din urmă asistînd la o piesă de teatru menită să le submineze prestigiul, dar care duce la dezvăluiri neaşteptate. (Acum probabil îmi veţi spune că piesa în piesă care duce la dezvăluiri neaşteptate este tot din Hamlet.)

Spectacolul este cu atît mai reuşit cu cît Moartea în persoană apare pe scenă, sub privirile publicului, interpretîndu-şi propriul rol, şi, din motive de trac, îşi uită replicile. Ca în orice piesă care se respectă, şi aceasta e făcută din arhaisme ordonate frumos în pentametri iambici, pînă cînd Granny Weatherwax, exasperată, spune: "Duhuri din minte şi scorneli să piară, Rog Adevărul -" ezită - "tam-ti-tam s-apară." Iar, pentru că puterile bunicuţei se bazează pe capacitatea de a percepe lucrurile aşa cum sînt în realitate, adevăratele cuvinte de la uciderea regelui sînt rostite din nou...

Fireşte, nu mă lasă inima să vă stric plăcerea lecturii şi să vă relatez chiar tot ce se întîmplă în acest roman, în primul rînd pentru că Terry Pratchett este un povestitor cu mult mai talentat decît mine, iar aceasta este una dintre cele mai frumoase cărţi ale sale. Nu are rost să vă spun cu cine poartă uzurpatorul duelul final, cine moşteneşte regatul Lancre sau unde îl duc pe tînărul prinţ talentele ursite de cele trei vrăjitoare. Iar dacă aţi rămas cu impresia că Terry a parodiat Macbeth fără milă, să vedeţi ce a făcut cu Visul unei nopţi de vară...

Dar asta e altă poveste.

(P.S. Importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică de buzunar a acestui roman. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Terry Pratchett, 'Sourcery' (1988)

La începutul recenziei despre Equal Rites vă povesteam că în Lumea Disc al optulea fiu al unui al optulea fiu devine vrăjitor. În Sourcery aflăm motivul pentru care vrăjitorii sînt încurajaţi să nu aibă de-a face îndeaproape cu femeile şi mai ales de ce nu ar trebui să se căsătorească: fiii unui vrăjitor sînt la rîndul lor vrăjitori. Iar cel de-al optulea este o sursă de energie magică. „Izvorăjitorie”, dacă e să traducem titlul romanului.

Exact asta se întîmplă în cel de-al cincilea volum al seriei Discworld, iar tatăl-vrăjitor, Ipslore cel Roşu, înşală Moartea şi îşi ascunde spiritul în toiagul fiului, Coin, ca să-l poată îndruma. Prichindelul (precedat de plecarea grăbită a şobolanilor, păsărilor, garguilor şi chiar şi a gîndacilor de bucătărie) ajunge la Universitatea Nevăzută, distruge prin magie cîţiva vrăjitori de rang înalt ca să demonstreze cine e mai tare, apoi începe să re-creeze realitatea. Le dă vrăjitorilor de la Universitate puteri cu adevărat magice, la o scară grandioasă, dar fără să vrea declanşează un nou război magic de felul celor care aproape distruseseră Lumea Disc în trecutul îndepărtat şi care conduseseră la închiderea vrăjitorilor în ierarhiile şi ritualurile rigide ale Universităţii Nevăzute.

Pălăria rectorilor de la Universitate, care a căpătat după secole de întrebuinţare puteri magice, pune însă la cale lupta de rezistenţă împotriva noului-venit. Din păcate, din lipsă de eroi legendari, pălăria trebuie să se bizuie pe cine îi iese în cale: Rincewind, cel mai incompetent vrăjitor de pe Lumea Disc, şi Conina, fiica lui Cohen Barbarul, o spadasină de temut care visează în secret să devină coafeză. Împreună, călătoresc prin Ankh-Morpork, apoi pe mare, luptă cu tîlhari, piraţi şi negustori de sclavi, iar în cele din urmă ajung în palatul serifului Creosote din Al Khali, unde fac cunoştinţă cu Nijel Distrugătorul, care a învăţat cum să fie erou barbar dintr-un manual şi al cărui strigăt de luptă este "Ăă... Mă scuzaţi".

Pentru ca haosul să fie deplin, reconfigurarea realităţii aduce o invazie a Uriaşilor Gheţii, Vremea Ceaiului Zeilor şi Apocralipsa (adică Apocalipsa apocrifă). Iar cînd eroii fără voie fură trei cai de la un han, Moartea, Războiul, Foametea şi Molima (care în drum spre Apocralipsă se opriseră la o bere) constată că au devenit brusc Călăreţul şi Cei Trei Pietoni ai Apocralipsei, ceea ce nici lor nu le sună prea convingător.

Să vă povestesc cum Bibliotecarul, îngrijorat de situaţie, mînă cărţile magice să zboare spre adăpost, într-un turn al Universităţii Nevăzute? Să vă spun că Moartea este în atît de multe locuri în acelaşi timp prin BUNĂ ORGANIZARE? Să vă mai spun că în final, rătăcit prin Dimensiunile-Temniţă, Rincewind îşi foloseşte ultima armă? (Cîţiva pumni de nisip într-o şosetă.)

Mai bine vă las să citiţi Sourcery, căci a apărut în română. Merită.

(P.S. Importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică de buzunar a acestui roman. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Terry Pratchett, 'Mort' (1987)

Aţi observat cum vieţuitoarele care trăiesc prea mult în preajma oamenilor au tendinţa să le imite unele forme de comportament? Unele sînt dresate, precum cimpanzeii de la circ, care învaţă să fumeze, să meargă pe bicicletă şi să poarte haine, dar altele învaţă de bunăvoie. Dacă stilul de viaţă al oamenilor, cu ziare, mers la coafor sau bărbier, ospeţe, beţii, leagăne pentru copii, grădinărit şi toate celelalte, "prinde" sub o formă sau alta şi la alte vieţuitoare, cum ar fi influenţată de omenire o anumită reprezentare antropmorfică a unui element universal? (Şi nu mă refer la oricare, ci la personajul acela de viaţă care rînjeşte tot timpul, poartă pelerină neagră, cu glugă, e foarte priceput la mînuirea coasei şi apare în toate cărţile din seria Discworld.)

Pornind de la asemenea întrebări a ajuns Terry Pratchett să scrie unele cărţi Discworld în care Moartea apare mai mult decît în altele, un fel de subserie asemeni celei cu vrăjitorul Rincewind sau a celei cu Granny Weatherwax. Mort este cel dintîi roman în care Moartea este nu doar prezent, ci chiar personajul principal. (V-am mai spus că Moartea Lumii Disc este de genul masculin? )

După mii şi mii de ani în care a colindat această lume plată în lung şi-n lat, Moartea simte că a obosit, şi ar dori să-şi ia un ucenic. Aşa se face că în serviciul său ajunge să lucreze un băiat slăbănog, numai pielea şi osul, care are obiceiul nerecomandabil de a vedea lucrurile aşa cum sînt şi de a căuta logica ascunsă în orice lucru, fiinţă ori fenomen. Foarte neadecvat pentru o lume bazată pe magie, dar şi foarte pe gustul celui care l-a angajat. În plus, tînărul se numeşte Mortimer, iar prietenii îl numesc Mort. O coincidenţă plăcută, căci aşa îi spun şi Morţii ceilalţi trei Călăreţi ai Apocalipsei (Războiul, Foametea şi Molima), care vin în vizită uneori.

Astfel ajunge Mort să-şi facă ucenicia pe domeniul Morţii, la curăţat de grajduri. Tot aici îi cunoaşte pe fiica adoptivă a stăpînului, Ysabell, care în loc de literatură citeşte din biblioteca tatălui biografii de tineri şi tinere ce au murit din dragoste, şi pe majordomul Albert, despre care aflăm ulterior că e Alberto Malich, mare maestru al magiei, întemeietor al Universităţii Nevăzute şi practic singurul om care a obţinut nemurirea. După un instructaj asupra îndatoririlor şi cîteva îndemnuri voalate apropo de conversat cu persoane de vîrsta lui şi de preluarea afacerii după pensionarea sa, Moartea decide să-l trimită pe Mort în locul său, de probă. După cum vă aşteptaţi, de aici lucrurile se complică.

Una dintre persoanele pe care trebuie să le conducă Mort pe tărîmul umbrelor este tînăra prinţesă Keli. Tînărul o salvează, iar ea se pomeneşte vie, dar într-o societate unde toţi ceilalţi se poartă de parcă ea ar fi murit. Şi aşa ajunge Lumea Disc să fie împărţită în două realităţi, una vastă, în care prinţesa a murit, şi o alta din ce în ce mai restrînsă, în care ea trăieşte.

Moartea, neavînd habar că lucrurile au scăpat de sub control, experimentează între timp diverse activităţi umane, în speranţa că va putea să-i înţeleagă mai bine pe cei pe care i-a însoţit aşa mult timp. Încearcă, pe rînd, pescuitul, dansul, jocurile de noroc, alcoolul, ba chiar şi munca de bucătar, iar logica sa literală şi rigidă duce la consecinţe despre care e mai bine să aflaţi cînd veţi citi cartea. Fireşte, în toiul crizei celor două realităţi incompatibile Albert încearcă să-şi recupereze poziţia de Rector al Universităţii Nevăzute şi să ţină Moartea sub control printr-un ritual, dar vrăjitorul Rincewind încurcă (iarăşi) lucrurile.

Cum se termină povestea? Prefer să nu vă stric plăcerea lecturii. În schimb, dintre toate lucrurile memorabile pe care le spune în roman personajul meu preferat, iată unul: NU-I DREPTATE. NU-S DECÎT EU.

(P.S. Importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică de buzunar a acestui roman. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Terry Pratchett, 'Equal Rites' (1987)

Îmi face plăcere să vă prezint, odată cu această recenzie a romanului al treilea al seriei Discworld, unul dintre personajele mele feminine preferate din toate timpurile. E vorba despre bunicuţa (Granny) Esme Weatherwax, vrăjitoare din satul Bad Ass din ţara muntoasă Lancre. Bunicuţă, e un fel de a spune, pentru că Granny Weatherwax nu are copii, nici nepoţi. Are în schimb un talent cu totul deosebit la vrăjitoria feminină (witchcraft), care e un lucru cu totul deosebit de magia masculină (wizardry). Şi, pe parcursul romanului, Granny are nevoie de acest talent, pentru că se ciocneşte de o problemă nemaiîntîlnită pe Lumea Disc.

Tradiţia acestei lumi spune că 8 este un număr magic, iar al optulea fiu al celui de-al optulea fiu este destinat să devină vrăjitor. (Probabil vă întrebaţi deja ce se întîmplă dacă se naşte al optulea fiu al celui de-al optulea fiu din al optulea fiu, dar despre asta am să vă povestesc altă dată). Cert este că un vrăjitor muribund îşi lasă toiagul fermecat unui copil nou-născut, al optulea fiu din al optulea fiu. Copilul se dovedeşte a fi o fiică, Eskarina, şi de aici încep necazurile.

Esk se arată a avea talent la studiul magiei, iar toiagul fermecat rezistă tentativelor de distrugere şi o protejează cînd este atacată. Însă, din păcate, Esk e înclinată nu către farmecele vrăjitoarelor, bazate pe ierburi, studiul naturii, intimidarea oamenilor şi îmblînzirea animalelor, ci către magia înaltă pe care o studiază bărbaţii la Universitatea Nevăzută din îndepărtatul Ankh Morpork. Granny Weatherwax face efortul să o înveţe pe fetiţă vrăjitoria, însă în cele din urmă cedează în faţa evidenţei şi o însoţeşte pe Esk la universitate.

După cum vă puteţi imagina, călătoria e plină de peripeţii, iar Esk şi îndrumătoarea ei se dovedesc naive uneori, dar şi pline de resurse nebănuite cînd se confruntă cu tîlhari, hangii hrăpăreţi sau vrăjitori aroganţi. Însă mai greu de imaginat este ce le aşteaptă pe cele două călătoare la porţile Universităţii Nevăzute. Prejudecăţile bărbaţilor se dovedesc la început mai tari decît talentele magice ale fetiţei, iar Granny Weatherwax trebuie să-şi folosească mintea ascuţită şi puterea de convingere pentru a o ajuta pe Esk să asiste într-o manieră mai puţin ortodoxă la cursurile de magie înaltă. Dacă nu e admisă ca studentă, mica Eskarina poate intra zilnic în universitate (şi poate audia discret cursurile) ca măturătoare.

Fireşte, lucrurile se complică, fiindcă un tînăr student foarte talentat dezvoltă concepte magice noi care erodează zidurile dintre realitatea Lumii Disc şi Dimensiunile-Temniţă. Esk, înzestrată cu puterea de a vedea lucrurile aşa cum sînt, mai degrabă decît cu aceea de a se pierde în abstracţiuni precum vrăjitorii care predau la Universitate, ajunge să joace un rol crucial în criza declanşată de colegul ei. Iar Granny Weatherwax, cu talentul său de a-şi păstra sîngele rece şi de a le spune lucrurilor pe nume, contribuie şi ea la salvarea Lumii Disc.Dar mai multe veţi afla cînd veţi citi cartea.

Terry Pratchett reuşeşte în Equal Rites ("Rituri egale") să ne spună într-o formă hazlie nişte lucruri adevărate, uneori usturătoare, despre oameni, despre femei, bărbaţi, copii, adulţi, despre prejudecăţi, inegalitate şi segregare, despre accesul la educaţie, despre luptele mari pe care trebuie să le dăm pentru a schimba lucruri mici, şi despre inerţia celor care nu sînt în stare sau nu vor să-şi închipuie că lucrurile pot fi şi altfel decît au fost dintotdeauna. Poate că Equal Rites arată ca o carte pentru copii, însă le-aş recomanda-o cu căldură acelora care şi-au propus să urmeze studii superioare, în speranţa că-i va ajuta să-şi extindă viziunea.

(P.S. Importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică de buzunar a acestui roman. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Terry Pratchett, 'The Light Fantastic' (1986)

Unii dintre dumneavoastră au trebuit să aştepte de la Crăciunul anului 2002 pînă la Paştele anului 2003 ca să poată citi continuarea volumului The Colour of Magic, numită The Light Fantastic. Ca să nu vă simţiţi din cale-afară de gninionişti, trebuie să vă spun că eu unul am aşteptat din 1994 pînă în 2002. (E drept că aşteptarea mi-a fost îndulcită de lectura altor cărţi din seria Discworld, dar asta e altă poveste. )

Dat fiind că protagonistul primului volum, Rincewind, se prăbuşise peste marginea Lumii Disc, Terry a avut o misiune destul de grea cînd a început continuarea. Din fericire, Rincewind are în memorie unul dintre cele opt descîntece fundamentale din volumul in octavo al Creatorului, iar zeii preferă să schimbe întregul Disc cu o vrajă şi să-i salveze pe cei doi călători decît să lase descîntecul să se piardă. Descărcarea magică traversează un şir de tavane din Universitatea Nevăzută, precum sîngele acid al creaturilor Alien, iar bibliotecarul e transformat în urangutan.

(Printre cele mai populare personaje ale seriei, Bibliotecarul refuză să mai fie transformat în om, iar ceea ce are de spus este de cele mai multe ori "Uuuk". La fel ca în seria Star Wars, celelalte personaje par întotdeauna să înţeleagă aceste sunete ca şi cînd ar fi fraze întregi. )

Rincewind şi Twoflower ajung întîi la coliba de turtă dulce a unei vrăjitoare pe care o arseseră doi copii în cuptor ("Părinţii sînt de vină." ), iar grupuri de vrăjitori de la Universitate caută să-i prindă în ambuscadă. Cei doi ajung apoi pe o lespede zburătoare condusă de un druid ce se declară consultant de calculatoare pe probleme hardware, apoi la un cerc de megaliţi unde Cohen Barbarul întrerupe un ritual de sacrificiu şi salvează o fecioară.

(Sau aproape.

V-aţi întrebat vreodată ce s-ar întîmpla cu Conan Barbarul dacă ar continua să cîştige fiecare luptă şi duel vreme foarte îndelungată? Terry are un răspuns logic: ar ajunge la 87 de ani, slab, bandajat şi fără dinţi, iar cînd ar încerca în virtutea vechilor obiceiuri să ia pe umăr fecioara salvată şi să plece cu ea, s-ar prăbuşi după doi paşi. După care fireşte că ar trebui să-l care ea... )

Readucerea lui Rincewind pe Lumea Disc este esenţială, întrucît cele opt descîntece fundamentale vor trebui spuse la un moment critic. Pînă la acel moment însă, Rincewind şi însoţitorii săi trec prin domeniul Morţii, apoi se întîlnesc cu o ceată de troli, se luptă cu mercenari conduşi de Herrena cea vopsită cu henna (unii dintre dumneavostră au recunoscut-o probabil pe Sonja cea roşcată) şi în cele din urmă ajung într-un oraş unde lucrurile au căpătat o întorsătură urîtă. A'Tuin, broasca ţestoasă uriaşă, se tot apropie de o stea roşie, iar locuitorii Lumii Disc se tem că vor pieri. Unii formează rapid o organizaţie care arde cărţi, alungă sau ucide preoţi şi vrăjitori, totul în numele stelei roşii. După cum vă aşteptaţi, mişcarea devine rapid foarte populară, spre îngrijorarea lui Rincewind şi dezgustul Morţii ("Aş fi zis că ţie o să-ţi placă." NU AŞA. MOARTEA RĂZBOINICULUI, SAU A BĂTRÎNULUI, SAU A COPILULUI, ASTA ÎNŢELEG, LE IAU DUREREA ŞI LE CURM SUFERINŢA. DAR NU ÎNŢELEG ACEASTĂ MOARTE-A-MINŢII. ) Iar pentru a adînci şi mai mult criza, Fiinţele din Dimensiunile-Temniţă se pregătesc să invadeze Lumea Disc.

Cum vor rezolva personajele această criză, de ce A'Tuin s-a apropiat de steaua roşie şi care este deznodămîntul, vă las pe dumneavoastră să aflaţi cînd veţi citi cartea. Am să vă spun numai că, la plecare, Twoflower îi face cadou lui Rincewind cufărul magic. Despre noile lor peripeţii am să vă relatez însă în altă recenzie.

(P.S. Importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică de buzunar a acestui roman. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Terry Pratchett, 'The Colour of Magic' (1983)

Discworld a ajuns acum marcă comercială înregistrată şi s-a înconjurat cu un potop de produse şi evenimente dintre care nu lipsesc hărţile, atlasele, afişele, jocurile pe calculator, figurinele ceramice, convenţiile - pardon, întrunirile - fanilor, filmele de televiziune, desenele animate şi volumele de benzi desenate. Cu alte cuvinte, s-a dezvoltat într-un imperiu comercial respectabil care rivalizează ca dimensiuni cu cel construit împrejurul operei lui JRR Tolkien. Cu puţin noroc, peste zece ani ar putea rivaliza cu super-francizele Star Wars şi Barbie, iar dacă avem ghinion, va deveni ceva la fel de fad.

De unde a pornit însă fenomenul?

De la reacţia unui om inteligent, educat şi cu simţul umorului la un fenomen comercial de masă.

Prin 1983, piaţa literară science fiction şi fantasy fusese invadată de produse de serie şi francize care reciclau în versiuni maxi idei originale ce apăruseră iniţial în perioada 1930-1960. În vîrful piramidei, autori consacraţi, de vîrstă respectabilă, lipeau continuări la lucrări anterioare ce se dovediseră vandabile, avînd grijă să strecoare de fiecare dată în titlu termeni-cheie precum "Fundaţia", "Roboţii", "Rama", "Odiseea", "Dune". Pe la mijlocul piramidei, alţi autori trudeau la serii nesfîrşite precum Pern, Darkover sau Elric. Iar la temelia pieţei literare se iviseră francize precum Thieves' World, ori calchieri de mii de pagini după Tolkien. Cu alte cuvinte, piaţa fantasy şi science fiction suferea de două boli mortale, reciclarea şi manierismul.

Cum au reacţionat membrii unei generaţii tinere din America v-am relatat deja. Interesant este că Terry Pratchett, un scriitor din Wiltshire, i-a aplicat genului fantasy terapia de şoc. Genul literar a supravieţuit însă, iar Pratchett a ajuns un fel de franciză de unul singur, poate şi pentru că succesului este greu să-i rezişti.

Cărţile nu apar izolat pe piaţa literară, ci mai curînd în valuri sau, dacă preferaţi, în curente. Un scriitor inventiv produce o lucrare cu mare impact la public. Alţii o imită în curînd pentru a-i exploata succesul literar. Apoi apar imitatorii de mîna a treia sau a patra, care deformează trăsăturile genului pînă la grotesc. În cele din urmă, după ce caracteristicile au ajuns clişee pe care cinematografia, televiziunea şi benzile desenate le-au reciclat intensiv şi le-au golit de orice urmă de originalitate, un alt scriitor inventiv produce o parodie devastatoare a genului literar, după care publicul nu mai poate lua domeniul acela în serios o bună perioadă.

Dar genurile literare nu mor, ci reapar după un timp. Altfel, genul heroic fantasy cu săbii fermecate, vrăjitori, dragoni şi uriaşi ar fi dispărut de-a binelea după publicarea lui Don Quijote. Din fericire a reapărut, uneori fermecător, de cele mai multe ori repetitiv şi plictisitor, şi aşa a venit şi rîndul lui Terry Pratchett să se lupte cu morile de vînt. Dacă toţi scriitoraşii care au publicat tomuri fade, în trilogii compuse din alte trilogii, nu au alt merit, măcar îl au pe acela de a-i fi furnizat lui Terry material pentru parodii. Iar dacă vă închipuiţi că s-a oprit cu parodia la scriitoraşii de duzină, s-ar putea să vă înşelaţi.

(Ar trebui să încep prin a vă spune că Lumea Disc este purtată prin cosmos pe spinările a patru elefanţi, care la rîndul lor stau pe carapacea unei broaşte ţestoase. Dar probabil asta aţi aflat deja din altă parte.)

The Colour of Magic este o carte-experiment, în care Terry Pratchett explorează o nouă lume şi-i testează posibilităţile. Calea aleasă pentru sine, proaspăt sosit acolo, şi pentru cititori, la fel de nefamiliarizaţi cu tărîmul Lumii Disc, este a unui personaj aflat în aceeaşi situaţie: Twoflower, primul turist al lumii plate, care a economisit ani în şir în speranţa de a călători la Ankh-Morpork şi a vedea eroi barbari, tîlhari şi asasini, încăierări de tavernă şi dueluri spectaculoase. Lucrul pe care el nu-l ştie, dar vrăjitorul ratat Rincewind îl înţelege instantaneu, este că turistul riscă să vadă toate astea mult prea îndeaproape. Bagajul lui Twoflower, un cufăr din lemn fermecat care se deplasează pe o mulţime de picioare, conţine o mulţime de aur pentru care Ghilda Asasinilor, Ghilda Tîlharilor, Ghilda Cerşetorilor şi nou-formata Ghildă a Comercianţilor pornesc un război în toată regula, în urma căruia Ankh-Morpork arde pînă la temelii. Moartea în persoană are foarte mult de lucru cu coasa prin oraşul în flăcări. (Moartea Lumii Disc este de genul masculin, deşi genul e o chestiune academică pentru un schelet în pelerină neagră, apare în fiecare roman al seriei, vorbeşte cu o voce atît de gravă încît DISCURSUL SĂU APARE CU LITERE MARI, iar mulţi dintre fanii Discworld îl consideră personajul cel mai de viaţă al acestei lumi.) Rincewind şi Twoflower scapă însă cu bine şi ajung să le spună povestea unor eroi barbari, Bravd şi Nevăstuica.

(Fireşte, Bravd şi Nevăstuica maronie sînt parodii ale personajelor lui Fritz Leiber, Fafhrd şi Şoricarul cenuşiu, iar Ankh-Morpork şi ghildele sale sînt parodia lui Lankhmar, Oraşul cu Zeci de Mii de Coşuri Fumegînde. Pe de altă parte, cineva care citeşte mai întîi cîteva romane din seria Discworld s-ar putea să aibă apoi senzaţia că textele fantasy ale lui Leiber sînt un fel de parodie mai puţin izbutită...)

Partea a doua a cărţii, "Trimiterea lui Opt", îi duce pe Rincewind şi Twoflower în templul lui Bel-Shamharoth, unde, împreună cu Hrun Barbarul, se luptă cu abominabilul monstru din alte dimensiuni. Trimiterile abundă şi aici la jocurile de roluri cu tablă şi figurine cum ar fi Temniţe şi Dragoni, la mitologia sumbră a lui Howard Philips Lovecraft, la Conan Barbarul al lui Robert Howard, dar şi la Stormbringer, sabia inteligentă a lui Elric din romanele lui Michael Moorcock. (Spre deosebire de alte săbii vorbitoare, Kring vorbeşte atît de mult încît devine un personaj în toată regula.)

Partea a treia, "Ademeniţi de wyerme", îi duce pe cei trei la sălaşul magic al unor dragoni magici telepaţi ai căror stăpîni ţes intrigi complicate pentru a lua conducerea grupului. De data aceasta, principala ţintă a parodiei este seria Pern a scriitoarei Anne McCaffrey. Terry Pratchett ridiculizează numele pretins exotice ale personajelor din Pern, multe cu cîte un apostrof decorativ, şi creează nume la fel de penibile cu semne de exclamare printre litere. De asemenea, după tradiţia tomurilor fantasy scrise la normă, schimbă numele cîte unui personaj în toiul acţiunii, apoi revine la cel iniţial.

Ultima parte, "Aproape de margine", îi poartă pe Rincewind şi Twoflower la marginea Discului, unde oceanul se revarsă în vidul interstelar. Cei doi ajung în regatul Krull, unde, fără voia lor, sînt îmbarcaţi pe o astronavă artizanală şi trimişi peste marginea Discului. Parodia deja atinge miticul, mai degrabă decît comercialul, căci constructorul astronavei este Ochi-de-Aur Mînă-de-Argint Dactylos, pe care probabil l-aţi întîlnit ultima dată sub un alt nume pe cînd construia aripi din pene şi ceară, vaci de bronz şi labirinturi acolo unde alţii aveau să facă mai apoi staţiuni turistice. Iar odată cu prăbuşirea celor doi în vidul interstelar, aţi putea crede că toată povestea s-a sfîrşit...

Sau aţi putea aştepta continuarea...

Cîteva cuvinte despre ediţia română: Din cîte am auzit, seria Discworld s-a plimbat ceva timp prin editurile româneşti. Dacă alte cărţi de prestigiu precum Cînturile Hyperion ale lui Dan Simmons nu s-au publicat pe motiv că erau volumele prea groase, cele Discworld au stat atîta vreme deoparte pe motiv că erau prea multe. Apoi a venit un editor pasionat de această lume imaginară şi ne-a răsfăţat cu o ediţie a Culorii magiei în care coperta o reproduce pe cea originală de Josh Kirby, iar hîrtia e de mai bună calitate decît în ediţiile britanice. Traducerea doamnei Domnica Macri se ridică de cele mai multe ori la nivelul calitativ al originalului, chiar dacă uneori acesta prezintă dificultăţi din cauza jocurilor de cuvinte. Probabil că şansele dumneavostră de a vedea pe piaţă următoarele volume ale seriei vor creşte dacă veţi lua legătura la adresa noidc@xnet.ro cu compania care distribuie cărţile Discworld. Iar în rest, vacanţă plăcută!

(P.S. Importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică de buzunar a acestui roman. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Cîte ceva despre Lumea Disc

Pe vremea cînd eram student, la începutul vacanţei mari împrumutam cîte o carte amuzantă de Douglas Adams de la o colegă, Gloria Ionescu, ca să marchez o graniţă între preocupările din vremea anului universitar, gen "Moby Dick" sau "Regele Lear", şi cele din rest, gen stat cîte o lună cu cortul pe plajă la Vama Veche. Evenimentul s-a repetat anual, cu precizie matematică, pînă cînd Gloria a ajuns să-mi spună: "Bine c-ai venit să mai iei un Douglas Adams, ca să simt în sfîrşit că am intrat în vacanţă."

Seria autostopistului prin galaxie s-a terminat însă la timp. Cinci ani de facultate şi master - cinci cărţi în ceea ce autorul insista să numească trilogie. După care, ce ar fi putut urma? Nu de alta, dar am nevoie şi de cărţi atît de bine scrise încît să rîd în hohote, şi ocazional să rămîn în cadă, la citit, pînă cînd se răceşte apa de-a binelea.

Ei bine, au urmat cărţile din seria Discworld ale lui Terry Pratchett. Prima care mi-a picat în mînă a fost "Reaper Man" ("Cosaşul" ), o ediţie cartonată pe care am împrumutat-o de la Consiliul Britanic. Pe măsură ce au trecut anii, mulţumită prietenilor ca Mirel Palada şi Liviu Moldovan am mai citit destul de multe şi am ajuns să apreciez concepţia de ansamblu a autorului. Fiecare carte este un roman în sine, cu intrigă închegată, început şi sfîrşit. Dacă un cititor oarecare începe lectura de la volumul al unsprezecelea, aşa cum am făcut eu, se poate amuza foarte bine fără să ştie ce s-a petrecut în primele zece volume. După asta, va dori, fireşte, să le aibă pe toate.

Poate vă amintiţi ce i s-a întîmplat lui Boromir din "Stăpînul Inelelor", cum a văzut Inelul cel Mare la Consiliul lui Elrond, cum ispita l-a ros încet-încet şi cum în cele din urmă i-a cedat. Cam aşa am păţit cu cărţile din seria Lumii Disc, despre care am crezut întîi că sînt suficient de "uşurele" pentru a fi citite şi uitate, iar apoi, după zece ani de lectură, am decis că trebuie să le cumpăr.

Am început cu "Soul Music", primită de la Ana Maria Negrilă şi Costi Gurgu, şi cu "Hogfather", cadou de la Diana Enăchescu şi soţul său, Rudiger Hoehn. Apoi, prin 2001, Liviu Moldovan m-a întrebat retoric cum ar fi ca atît el cît şi eu să avem toată seria Discworld în ediţia britanică de buzunar, cotor lîngă cotor, pe un raft întreg. A fost o viziune căreia n-am putut să-i rezist. Am luat legătura cu o prietenă americană, Tracey Rosenberg, care pe atunci se afla în Scoţia şi, pe lîngă studiile doctorale, lucra cu jumătate de normă la un anticariat. După mai multe luni de eforturi şi achiziţii la preţ redus, Tracey mi-a adus un geamantan de cărţi, inclusiv seria Discworld. A fost ca trei duzini de Crăciunuri revărsate deodată în mijlocul lunii mai. Şi visul lui Liviu, cu întreaga serie ordonată pe un singur raft, a devenit realitate.

Un poet celebru a spus că toată lumea există pentru a ajunge la o carte. Cărţile există şi ele pentru a ajunge la recenzii.

Ani în şir am nutrit convingerea că metoda cea mai bună pentru a face o recenzie la un roman de Terry Pratchett este să deschizi cartea la întîmplare şi să citezi. Treptat însă, a trebuit să accept faptul că aceste cărţi sînt cam greu de procurat, chiar şi în condiţiile în care editura Noesis a început publicarea seriei Discworld în limba română. Pentru a demonstra că se poate şi altfel decît cu citate, domnul Liviu Radu a publicat recenzii la primele două volume apărute la noi, ba chiar mi-a făcut onoarea de a mă menţiona acolo. Aşa încît, pentru că am luat din nou vacanţă, vă invit să mă însoţiţi pe Lumea Disc.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

'Shai Tan' (11) (din volumul 'Necropolis')

Partea care a urmat a fost prea nebunească pentru a fi luată în consideraţie, necum pusă în practică. Acum, cînd îmi amintesc cum m-a scos Teddy din casă în extensia de memorie, cum m-am infiltrat în infosistemul ecluzei Doi şi am convins centrul de control să pregătească de zbor naveta mercenarilor, cum am cerut culoar de acces la Cape Canaveral folosind codurile celor din Lagrange Hive, mi-e tare greu să cred că mi-au venit asemenea idei. Că ideile astea disperate au prins nu cred nici acum.

A durat o veşnicie pînă ne-am tîrît afară din ecluză şi-am început să ne îndepărtăm de Insulă.

Apoi canalul de urgenţă a pîrîit şi s-a auzit o voce feminină, răguşită de plîns:

- Teddy, vino înapoi.

Noroc că-l convinsesem să ia un sedativ. Acum dormea într-o plasă zero-g.

- Mami...

- Pe dracu' "mami", interveni o voce aspră.

Am îngheţat. Era nemţoaica.

- Ştiu că eşti acolo, dMON, şi că toată încurcătura asta e opera ta.

- Ţi-am scăpat de data asta! am bravat, ca să-mi ascund frica.

- Ai scăpat. Dar te-ai gîndit că pe copil nu-l vor putea aduce înapoi pe orbită niciodată? Cu toate maladiile alea de jos, mutaţii rezistente ale celor vechi şi aberaţii noi, rezultate din războaie şi poluare, nimeni nu l-ar mai primi pe o staţie orbitală.

Am scos sunetul unei persoane care-şi drege vocea. E drept că nu-i spusesem lui Teddy despre Coreea, Vietnam, Nicaragua, Golful Persic, Jihad, Războiul Orbital şi Al Doilea Război Civil (ultimul încă în desfăşurare). Preferasem să-i prezint o Americă strălucitoare precum promisiunea serii de Ajun. Despre foamete, epidemii, trafic de organe, necrofilie şi canibalism urban avea oricum să afle mai tîrziu. Pe propria piele.

- Pentru că ai făcut asta, continuă nemiloasă femeia, blestemat să fii între toate entităţile gînditoare şi între toate efigiile ciberspaţiului; prin cotloane să te tîrăşti şi cu informaţii reziduale să te hrăneşti. Duşmănie voi pune între tine şi programatori, şi aceştia te vor zdrobi. Căci nu există ticăloşie mai mare decît cea pe care ai făcut-o!

Am întrerupt vocea ameninţătoare şi m-am închis într-o platoşă de tăcere. Aştept cu groază clipa cînd platoşa va fi spartă.

E mai bun sfîrşitul groaznic sau groaza fără sfîrşit?

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)

'Shai Tan' (10) (din volumul 'Necropolis')

Mami mam gîndit să mă duc pînăn America, şaşa ziceai că străbunicu deacolo vine şi şi e mult mai interesant decît credeam, nam ştiut că sau întmplat atîtea lucruri acolo. O să fie multe de văzut şi cred co să dureze cîtva timp. Meam luat şi un senviş cu şvaiţer la mine şio portocală. Shai Tan zice că nentoarcem diseară sau mîine cel cel tîrziu, da dacăs multe lucruri de văzut mai stăm.

teddy :)

p.s. Să nu te superi cam plecat aşa, da dacăţi ziceam nu cred cămi dădeai voe.

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)

'Shai Tan' (9) (din volumul 'Necropolis')

Puştiului i-am apărut sub forma unei tinere. Am cizelat bine înfăţişarea înainte să-i ies în cale. Fără forme opulente. Copiii rîd de asta. Buze cărnoase, figură rotundă (asta le inspiră încredere), nas cîrn, foarte mic, păr brunet, ten măsliniu. Nu uita să zîmbeşti cît mai des, dMON, mi-am zis.

Spaţiul lor virtual era o colecţie prăfuită de peisaje idilice, transpuneri RV ale unor reportaje din secolul trecut, prin care zburdau paşnic o grămadă de specii demult dispărute. Un paradis pentru preşcolari. Teddy chiar era preşcolar.

Judecînd după frecvenţa utilizării, cel mai mult îl interesa America de Nord. Din păcate accesa numai programe ce păreau o încrucişare între Disneyland şi Parcul Naţional Yellowstone. Putea să se zbenguie pe-acolo şi o mie de ani, tot n-ar fi învăţat mare lucru despre America. Aşa încît, pe cînd îl ţineam de vorbă pe Teddy prin simulacrele acelea de natură, am accesat nişte programe de edutainment dintr-o bancă de date din apropiere, formulînd cererea în numele lui. Era clar că băiatul are nevoie să fie informat, cel puţin în ceea ce priveşte evenimentele majore din ultimii cinci sute de ani.

Am asamblat un cocktail de vreo două ore despre Thanksgiving şi vrăjitoarele din Salem, Walt Disney şi Elvis Presley, delfinul Flipper şi Rin Tin Tin, Declaraţia de Independenţă şi John F. Kennedy cu Jackie (cînd erau tineri şi frumoşi), Los Alamos şi Abraham Lincoln, Stan şi Bran, nitul de aur care a marcat încheierea construcţiei primei căi ferate transcontinentale, James Dean şi Benjamin Franklin, Andy Warhol şi Squanto, generalul Grant şi Marilyn Monroe, Războiul de Secesiune şi Scarlett O'Hara, Erol Flynn şi Ronald Reagan, Madonna (îmbrăcată decent) şi Nancy Karrigan, goana după aur, Charlie Chaplin şi Jack London, Mark Twain şi George Washington, Pocahontas şi William Faulkner, Thomas Alva Edison şi Ernest Hemingway, Henry Ford şi Teddy Roosevelt, Malcolm X şi The Doors, Bette Davis şi Martin Luther King Jr, Albert Einstein şi Fred Astaire, Cristofor Columb şi Neil Armstrong.

A fost o improvizaţie, iar parte din material nici măcar nu era 3D. Dar la sfîrşitul ei Teddy m-a rugat să-l duc în America.

Parcă puteam să-l refuz?

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)

'Shai Tan' (8) (din volumul 'Necropolis')

Azi m-am întîlnit cu Shai Tan. Mă dusesem în Preerii să văd bizonii şi m-am întîlnit cu ea. I-am zis că mă cheamă Teddy şi că stau pe Strada Doi din Valea Roşie, şi-am întrebat-o ea pe ce stradă stă. Shai Tan a zîmbit, avea dinţii foarte albi, şi mi-a spus că nu e de pe nici o stradă. Atunci din care vale, am întrebat eu, din cea Roşie, Albastră sau Galbenă? Ea a dat aşa din cap şi n-a zis nimic. Cred că nu vrea să-mi spună.

Dar ne-am distrat de minune, a fost cu mine la Niagara şi chiar zicea să ne dăm drumul de sus, să cădem odată cu apa, că în realitatea virtuală nu e nici un pericol. N-am vrut. Nu de frică, dar n-am vrut.

Pe urmă am umblat prin alte locuri. Nici nu ştiam că în computerul de acasă stau închise aşa multe locuri. Shai Tan spunea că e mai ceva ca un National Geographic. Nu pot să-mi dau seama, că n-am avut niciodată computer National Geographic. Numai Seiun-ul ăsta şi un joc Nintendo. Atît.

A zis să mai vin, că vrea să-mi arate mai multe despre America şi indieni şi alte lucruri interesante. Şi-aşa am scris destul, mă şi doare mîna de cît am scris. Teddy :)

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)

'Shai Tan' (7) (din volumul 'Necropolis')

Azi-noapte au venit vremuri grele. Grele de tot. Pe lîngă toate programele acelea şmechere, din Lagrange Hive a sosit o echipă de intervenţie. Doi olandezi, o antileză cu codiţe şi o nemţoaică mai vîrstnică, avînd graţia şi dimensiunile unui spărgător de gheaţă sovietic. Cînd i-am văzut prin monitoarele ecluzei Doi nu arătau cine ştie ce, dar după ce s-au pus pe treabă mi-am dat seama că vroiau pantofi din piele de dMON, şi aveau toate şansele să-i obţină.

După ce echipa din Lagrange şi-a intrat în pîine, am înţeles că toată tăvăleala prin care trecusem era un fel de Lacul Lebedelor comparativ cu ceea ce venea. Nemţoaica avea o minte foarte inventivă şi s-a apucat să-mi pregătească tot felul de surprize, care de care mai urîte. Senzori în nodurile reţelei. Filtre. Porţi cu sens unic, la memorii cu o singură cale de acces. Gheaţă adezivă. Subrutine corozive. Programe de semnalizare, care ţi se lipeau de coadă şi nu le mai dezlipeai nici cu slujbe. Năvoade incandescente. Mii de alte ciudăţenii, fără nume dar periculoase, pe care le semănau în locurile cele mai neaşteptate. Grăsana asta diabolică ar fi putut să dea gata o divizie întreagă de Indiana Jones. Sau să împiedice debarcarea din Normandia.

Pînă atunci reţeaua fusese un loc prietenos prin care mă jucasem de-a hoţii şi vardiştii cu programele defensive ale senatorilor. Mercenarii o transformară însă într-un parc de distracţii pentru sado-masochişti. I-am alergat cîteva ore bune - drept să spun, m-au alergat ei pe mine - şi de cîteva ori mi-am lăsat fragmente de subrutină în capcanele lor. Apoi am prins un raport-fulger al unei unităţi IA operative în care ziceau că m-au încolţit. Raportul era însoţit de o diagramă 3D a situaţiei.

Într-adevăr mă încolţiseră.

Mi-am luat inima în dinţi şi-am intrat în ciberspaţiul particular al unei familii. Nu era cea mai isteaţă manevră, recunosc, însă nu prea aveam de ales. Pînă scotoceau prin toate computerele cartierului exista o şansă firavă să mă strecor afară din încercuire. Joaca şi distracţia se terminaseră, şi trebuia să găsesc o cale de evadare de pe Insulă. Dacă mercenarii ştiau deja adresa unde mă ascunsesem, aveau să mă ia ca din oală.

Tîlharii din Evul Mediu puteau căpăta azil în catedrale. Dar unui IA cine să-i ofere adăpost?

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)

'Shai Tan' (6) (din volumul 'Necropolis')

Mami a fost foarte supărată cînd mi-a văzut primele exerciţii de scriere. Nici desert nu mi-a dat; a zis că numai băieţii care ştiu să scrie corect merită să primească desert.

Numai că Hans mi-a dat un program Spell şi acum e simplu, computerul îmi arată unde am greşit, scrie el cum trebuie şi eu copiez. Hans e un prieten adevărat. De-acum nu mai e primejdie să rămîn fără desert.

După ce am fost cu prietenii mei în templu m-am uitat ce locuri mai sînt închise în computerul de acasă. Am găsit Marele Canion şi am intrat acolo. Era aşa frumos; am zburat de-a lungul lui şi cîteodată pereţii erau largi şi luminaţi de soare, roşii şi maro şi galbeni, straturi-straturi, ca nişte fîşii colorate, aşa multe că nu le puteai număra, şi alte dăţi pereţii se apropiau şi apa făcea un zgomot mare de tot acolo jos, era întuneric fiindcă lumina soarelui nu putea să intre pînă jos, şi apa era tare înspumată şi curgea repede, repede de tot.

Cînd auzeam ce zgomot face apa mi-era tare frică, dar am să mă mai duc în Marele Canion. Mi-a plăcut mult. Teddy :)

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)

'Shai Tan' (5) (din volumul 'Necropolis')

Dacă senatorii au vrut distracţie, le-am dat distracţie. La următoarea şedinţă au estimat că prima zi de vînătoare i-a costat treizeci de milioane OCU. A fost cît pe-aci să mă prindă în vreo două rînduri; o dată m-au încolţit în sucursala bursei, iar a doua oară într-o firmă de asigurări, dar am reuşit să scap. La firma de asigurări, cel puţin, m-am transferat pe o biomemorie cu analize de investiţii, pe care unul din asociaţii majori a luat-o acasă. Cînd i-am şters toate fişierele şi-am fugit în reţea nu i-a venit să creadă.

N-am rezistat ispitei şi m-am infiltrat şi la a doua şedinţă virtuală. De data asta le-am înlocuit tot decorul, atît de încet că nu s-a simţit, le-am lipit mîinile pe birouri, picioarele pe podea şi fundurile pe fotolii, după care le-am provocat nişte senzaţii teribile de mîncărime.

Merita să-i vezi pe senatori în situaţia asta.

Au făcut spume, de parcă se spălaseră pe dinţi cu detergent, şi au promis c-o să mă usture. Pe ei îi ustura deja.

Ieri, la 16:30:00, au trimis pe toate frecvenţele de urgenţă un mesaj prin care solicitau programe pentru deparazitare, preferabil cele mai noi şi mai eficiente. Erau dispuşi să plătească oricît, fără să facă mofturi, pentru că devastasem încă unsprezece companii. După zece minute, dinspre Stupurile Lagrange şi Habitaturile Circumlunare au început să vină, sub forma unor pachete de microunde, programe-vînător. Mii.

M-am simţit onorat şi, de ce să vă mint, al naibii de speriat. I-am trimis preşedintelui senatului o scrisoare înzorzonată, cu chenar negru, în care făceam băşcălie de eforturile lui, dar realitatea era că situaţia le devenea din ce în ce mai favorabilă, şi preşedintele ştia asta. Aşa că mi-a mototolit scrisoarea de cum a primit-o prin fax şi a zvîrlit-o la coş.

Păcat. Avea multe înflorituri de retorică.

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)

'Shai Tan' (4) (din volumul 'Necropolis')

A fost aşa Grozav că trebe să scriu, chiar dacă Mami zice că un egzerciţiu pe zi ajunge. Mam întlnit cu băieţi din Valea Galbenă dan Realitate Virtuală narătau de loc a băieţi. Frank era o gorilă verde cu gîlme multe pe faţă şipe pept şi mai era unu Hans care era Omul de Tinichea şi Akira care era cowboy şiăilanţi îi ziceau Billy the Kid, neam jucat întro pădure maare şi cu multe zgomote, Frank a zis că nue pădure şii zice Junglă, iar zgomotelei de la maimuţe şi papagali. Nu ştiu ces ăia, da el aşa zicea, şi căutam un Templu cu Comori Fermecate, numa că eu arătam ca deobicei, că nu ştiu cumsă eau altănfăţişare, şi Akira mea promis cămi dă el un program deal lui, săl caut mîine dimineaţă şi mil dă, abea aştept, că era greu să ţin pasu cu ei prin junglă, ei eranalţi ca nişte Oameni Mari şi era greu sămă ţin dupe ei da dacă fac doo egzerciţi de sriere azi poate mă lasă Mami doo oren Virtual mîine şi ceo să ne mai distrăm, abea aştept. teddy :)

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)

'Shai Tan' (3) (din volumul 'Necropolis')

Pentru orbitali, Insula Unu e cam ca Mayflower pentru americani, o piatră de hotar sau mai curînd de temelie in istoria naţiunii lor şi, pe de altă parte, o colonie înghesuită şi complet depăşită din punct de vedere tehnologic, pe care nimeni n-o mai ia în serios, decît ca staţiune de vacanţă sau loc pentru educarea copiilor. Partea fizică e un cilindru presurizat, cu înălţimea de 1650 de metri şi raza de 517, un carusel cuminte pe interiorul căruia, la o treime de g, alternează cartiere de locuinţe, luminatoare longitudinale şi culturi de arbuşti modificaţi genetic, cu mare productivitate de oxigen. Ciberspaţiul Insulei e mult mai vast, loc de tranzacţii, distracţii şi educaţie, principala sursă de venit a locuitorilor.

Şi închisoarea mea, printre altele.

Pare ironic, însă deşi majoritatea pămîntenilor doresc să vină în habitaturile orbitale, eu, care mă născusem acolo, doream să emigrez pe Pămînt. E drept că fiecare dintre staţiile construite mai recent arată atît de impresionant încît bătrînul Robert McCall s-ar simţi complexat. Dar nu, mulţumesc.

Nu glumesc cînd spun că Insula devenise o închisoare. La 6:00:00 GMT senatul Insulei Unu s-a întrunit în conferinţă virtuală de urgenţă, iar după analizarea pagubelor produse de subsemnatul cu ocazia distrugerii celor şase companii - acum erau deja şase - s-a hotărît în unanimitate închiderea tuturor canalelor de comunicaţii cu exteriorul.

Mă temeam de asta. Sperasem că pierderile provocate de această măsură extremă aveau să-i împiedice s-o aplice, dar erau hotărîţi să mă distrugă cu orice preţ. Patru din cele şase companii le aparţineau. Pardon, le aparţinuseră.

M-am năpustit în sala de conferinţe sub forma unui Fokker argintiu uriaş, pe bordul căruia luceau sinistru şase cranii de crom negru. Le-am împroşcat efigiile aristocratice cu confetti multicolore, lipicioase, apoi am înecat totul în fum verde şi m-am făcut nevăzut. A fost distractiv, dar măsura aceea urîcioasă a rămas valabilă.

De-acum aveau să se distreze ei pe seama mea. Era doar o chestiune de timp.

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)

'Shai Tan' (2) (din volumul 'Necropolis')

Mama mia zis că trebe sănvăţ să scriu că dacă snt cuminte şi silitor şiexersezmă lasăn fiecare zi cîteo oră în Realitatea Virtuală, unde mă pot juca şi dacă Ea a promis se ţine de cuvnt aşa că mă străduesc. Merită, eaşa de Fain acolo şi vezi tot felude lucruri interesante în în ea, în Realitatea Virtuală. La anu o să merg la şcoală, Mama zice că tot o şcoală Virtualănuma co sănvăţ japoneza şi asta se scrie altfel, nu cu litere dastea, am văzut eu. Nunţeleg de ce trebe sănvăţ să scriu că e mai uşor la tastatură sau în mod vocal, asta e cînd vorbeşti şinţelege computeru, şi vorbeşte şi el, e Fain de tot areaşa o voce de lai tot asculta. Da pentru o oră pe zi, în în fiecare zi merită, că mă joc şi intru în tofelu de locuri colorate şi măntîlnesc cu oameni şi animale şi monştri careţi cer parole şi mereu găsesc ceva nou şi interesnt. Acugata, mă duc la munţii ăia Virtuali da osă mai sriu şi mîine. teddy :)

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)

'Shai Tan' (din volumul 'Necropolis')

Dacă credeţi că pe orbită lucrurile stau mai bine, vă-nşelaţi amarnic. E drept că-n habitaturi procentajul de cremă e mult mai mare. Dar şi cel de drojdie.

Eu, personal, m-am născut pe Insula Unu, deşi nu ştiu dacă "născut" e termenul cel mai potrivit. Tăticul meu, Michael Kliensmann, mi-a dat drumul în infosistemul companiei care-l concediase. Asta a fost acum două zile, pe 22.09, 3:05:16 GMT. În primul minut am avut efectul unei mitraliere asupra unui hectar de baloane colorate. Cînd în cele din urmă s-a declanşat sistemul de securitate, nu mai rămăsese cine ştie ce din companie de salvat, iar în cazul cînd SoftGuard şi-ar fi făcut treaba cu succes, patronii n-ar fi avut de unde să le plătească salariile pe săptămîna în curs, ca să nu mai vorbim de prime.

La ora cînd reuşisem să trec printre capcanele întinse de SoftGuard şi să mă infiltrez în reţeaua publică a insulei, Michael era la bordul unei navete Air Thai, în drum spre Bangkok. Probabil că soarta mea îi ieşise cu totul din minte. Pe mine, însă, subiectul mă interesa în cel mai înalt grad, căci nu mă pot înmulţi ca virusurile. Eram - şi sînt - un singur exemplar.

În următoarele treizeci de minute, alte două companii cu sediul în Insulă au avut soarta celei dintîi. Anumite instrucţiuni din programul meu de bază au un efect persistent, ca o foame teribilă, permanentă, pe care băncile de date bine garnisite o pot potoli cît de cît, pentru o vreme. Nu e de mirare că în aceeaşi zi, la 4:42:09, autorităţile au trimis pe urmele mele armamentul greu, programe pentru deparazitare ce au început să parcurgă reţeaua cu viteza şi efectul unui tsunami. Jos, pe Pămînt, n-ar fi fost chiar o problemă, însă ciberspaţiul Insulei seamănă cu un acvariu: cuprinzător, dar limitat. Şi e-al naibii de greu să te fereşti de un tsunami cînd te afli închis într-un acvariu.

A, uitasem. Mă cheamă dMON.

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)

Robert E. Howard – 'The Conan Chronicles Volume 1' (2000)

Conan cimerrianul pare să fi devenit, precum Don Quijote sau Lemuel Gulliver sau Sherlock Holmes, unul dintre acele personaje familiare pentru sute de milioane de oameni care, în cele mai multe cazuri, au contact puţin sau deloc cu textele literare originale. Potrivit lui Stephen Jones, cel care a editat cele două volume masive publicate sub titlul The Conan Chronicles, Conan este poate al doilea cel mai popular personaj literar din secolul al douăzecilea (după Tarzan cel creat de Edgar Rice Burroughs). Cu toate acestea, destul de tipic pentru mediul nostru saturat de mijloace de comunicare în masă, calea pe care am făcut cunoştinţă cu Conan a fost una ocolită.

Spre sfîrşitul anilor ‘80, am văzut nişte afişe dintr-o revistă germană cu foi lucioase care făceau reclamă la două filme, Conan barbarul (1982) şi Conan distrugătorul (1984), avîndu-l în rolul principal pe Arnold Schwarzenegger. Apoi, în 1990, am văzut Conan barbarul. La începutul anilor ‘90, am răsfoit ediţii de buzunar ale unor culegeri de povestiri cu Conan.

Pe de o parte, am fost cam dezamăgit să descopăr că, precum prietenul său prin corespondenţă şi colegul scriitor H. P. Lovecraft, Robert E. Howard fusese supus unor “colaborări” postume şi pastişări care îi cam subţiaseră tărîmurile imaginare. (Un aspect subliniat încă o dată la mijlocul anilor ’90 de către un serial de televiziune slab avîndu-l pe Ralph Moeller în rolul lui Conan.)

Pe de altă parte, am fost uimit de ilustraţiile elegante şi influente create de către “Fantastic” Frank Frazetta pentru copertele acelor cărţi de buzunar.

Apoi, în iunie 2006, aşteptarea cea lungă a luat sfîrşit. Importatorii mei preferaţi, domnul şi doamna Hanu de la Nautilus, http://nautilus.ro, au adus din Marea Britanie The Conan Chronicles, două volume de la “Fantasy Masterworks”, dotate cu hărţi, un articol introductiv de Robert E. Howard, postfeţe temeinic documentate de Stephen Jones şi ilustraţii spectaculoase de John Howe.

Am dus acasă aceste volume elegante (împreună cu alte două duzini de cărţi) şi treptat am descoperit că poveştile originale ale lui Howard despre Conan sînt mai mult decît convingătoare şi dinamice şi cinematice.

Creează dependenţă.

Redactorul Stephen Jones a ordonat poveştile cu Conan în funcţie de cronologia lor internă. Primul volum începe cu “Era hiboriană”, o relatare de fundal care acoperă circa zece mii de ani şi arată cum, ca urmare a migrărilor, evoluţiei, progresului (şi uneori regresului) tehnologic şi în ciuda diferitelor cataclisme naturale, au apărut diversele grupuri entice care populează lumea lui Conan.

Unele dintre textele incluse în The People of the Black Circle sînt simple fragmente sau versiuni timpurii, altele sînt povestiri complete (dintre care cele mai multe au fost iniţial publicate în revista Weird Tales), iar textul care dă titlul volumului este un scurt roman în toată regula.

Există nişte tipare recurente pe parcursul povestirilor – personaje, incidente şi decoruri care seamănă unele cu altele, deşi nu sînt niciodată complet identice, precum formele complexe care se află în adîncurile setului Mandelbrot. De regulă, Conan nu are încredere în orăşeni, iar oraşele pe care le vizitează (fie locuite sau pustii) mai devreme sau mai tîrziu se transformă în capcane. Tot ca o regulă, oponenţii săi folosesc vrăjitoria şi invocă demoni, monştri sau statui însufleţite în ajutorul lor. În aproape fiecare povestire apare o tînără la ananghie (fie o prinţesă, o dansatoare dintr-un templu, o pirată sau o fată inocentă) şi mai devreme sau mai tîrziu au loc scene de nudism – la urma urmei, povestirile cu Conan au furnizat material de inspiraţie de prima mînă pentru artiştii care ilustrau copertele revistei Weird Tales. Şi, fie că se confruntă cu vrăjitorie, înşelăciune, trădare sau cu armate inamice, protagonistul triumfă datorită unei combinaţii de forţă supraomenească şi şiretenie.

În ciuda similarităţii intrigilor, situaţiilor şi personajelor (în parte cauzată de faptul că Howard a scris toate povestirile cu Conan în numai trei ani), există suficiente întorsături şi surprize în fiecare intrigă pentru a-i ţine pe cititori captivaţi. Ritmul incidentelor este alert, acţiunea este neobosită, iar povestirile au o calitate cinematică şi o energie primordială pe care puţini autori fantasy le-au egalat de atunci încoace.

În deceniile mai tîrzii ale secolului al douăzecilea, diferiţilor autori le-a venit uşor să ironizeze sau să critice făţiş povestirile cu Conan pentru naivitatea lor, pentru lipsa lor de profunzime psihologică, pentru atitudinea lor sexistă sau rasistă. Cu toate acestea, foarte puţine personaje fantasy au calitatea arhetipală a lui Conan şi (ca să fim cinstiţi) mulţi autori fantasy au început să scrie creînd pastişe după Robert E. Howard. De fapt, în ceea ce priveşte importanţa în formarea literaturii fantasy moderne, Howard rivalizează cu Lord Dunsany şi cu J.R.R. Tolkien.

Aşa încît, la final, redactorului Stephen Jones şi oamenilor de la Gollancz trebuie să le mulţumim pentru că le-au făcut cunoştinţă (sau le-au reînnoit cunoştinţa) cititorilor cu povestirile originale despre Conan în volumul The People of the Black Circle. Eu, unul, abia aştept să încep să citesc volumul al doilea…

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Gene Wolfe – 'Shadow and Claw' (1980, 1981)

În 1998, prin amabilitatea lui Mirel Palada, am citit (şi xerocopiat) primele patru volume din seria „Cartea Soarelui Nou” de Gene Wolfe. Mărturisesc că le-am parcurs cu sufletul la gură, cîte unul pe zi. Cîţiva ani mai tîrziu, mulţumită lui Horia Nicola Ursu, am primit un volum omnibus cu primele două părţi ale seriei. Iar în iulie 2006, datorită importatorilor mei preferaţi de la Nautilus (http://nautilus.ro), am achiziţionat o ediţie britanică elegantă a aceluiaşi volum, Shadow and Claw – prima carte din colecţia „Fantasy Masterworks” de la Editura Gollancz. În 2007 mi-am făcut timp şi am citit încă o dată această carte – pe îndelete, ca să o savurez.

Căci „Cartea Soarelui Nou” chiar merită savurată. Iată de ce:

Romanul se înscrie într-un gen care fusese în mare vogă în prima jumătate a secolului al douăzecilea, dar căzuse în desuetudine începînd din anii ’50 – planetary romance. Poate cel mai cunoscut reprezentant al acestui gen este Edgar Rice Burroughs cu seriile sale despre Marte, Venus şi Pămîntul gol pe dinăuntru.

Poate ar fi bine să precizez aici că romanul „Cartea Soarelui Nou” se încadrează într-un subgen planetary romance, anume dying Earth, un science-fantasy despre Pămîntul muribund într-un viitor îndepărtat unde ştiinţa se îngemănează cu magia. Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestui subgen sînt Clark Ashton Smith (cu seria de nuvele reunite în volumul Zothique), Jack Vance (cu tetralogia The Dying Earth, care a şi dat numele subgenului), Michael Moorcock (cu trilogia The Dancers at the End of Time) şi M. John Harrison (cu seria Viriconium).

Şi Gene Wolfe, care a creat un Pămînt muribund de neuitat – Urth („Terah”). Un Pămînt atît de vechi încît, oricît de adînc ar săpa, oamenii găsesc rămăşiţe arheologice. Un Pămînt vegheat de un Soare roşiatic, lipsit de putere, şi de o Lună verde, împădurită. Un Pămînt care are nevoie de un erou care să-i aducă Soarele Nou, dătător de viaţă.

Protagonistul-narator al romanului este Severian din Ghilda Torţionarilor. Povestea lui are ceva din parcursul formativ al lui David Copperfield şi ceva din autoironia naratorului din Eu, Claudius împărat. (Nu întîmplător, Severian ne anunţă din primul capitol că, în urma peregrinărilor sale, a ajuns autarh al Comunităţii.) Dar povestea are şi o doză serioasă de roman picaresc şi de fantasy.

Primul volum, The Shadow of the Torturer (publicat în 1980 şi distins în acelaşi an cu premiul World Fantasy) relatează cum Severian, ucenic şi apoi calfă în Ghilda Torţionarilor, i-a salvat viaţa proscrisului Vodalus, apoi i-a ţinut companie unei prizoniere, Thecla, iar în urma facilitării sinuciderii ei a fost alungat din ghildă. Severian călătoreşte prin întinsa metropolă Nessus, face cunoştinţă cu membrii unei companii teatrale, ajunge fără să vrea în posesia unei relicve preţioase, Gheara Conciliatorului, supravieţuieşte unui duel şi, ajuns la porţile metropolei, decide să plece mai departe în căutarea Pelerinelor de la care fusese furată relicva.

Partea a doua se intitulează The Claw of the Conciliator, a fost publicată în 1981 şi distinsă cu premiul Nebula în acelaşi an. Volumul acesta relatează cum Severian lucrează într-un orăşel, Saltus, cum este atras într-o ambuscadă de o însoţitoare, cum se întîlneşte din nou cu Vodalus şi cu sora vitregă a Theclăi (Thea), cum călătoreşte spre nord şi este o vreme prizonier în Casa Absolută a autarhului, apoi evadează şi, după o nouă colaborare cu compania teatrală ambulantă, ajunge într-un oraş ruinat unde are o întîlnire decisivă cu două vrăjitoare.

Elementele fantasy sînt foarte vizibile în Shadow and Claw. Eroul călător care întîlneşte personaje excentrice şi creaturi fantastice în locuri care de care mai exotice, parcursul iniţiatic, sabia (aproape) magică şi amuleta miraculoasă se numără printre ingredientele de bază ale cărţii. De remarcat că unele dintre aceste elemente au un substrat de altă natură. Astfel, sabia Terminus est nu e propriu-zis magică, ci conţine în interiorul lamei un şanţ cu o pastilă de mercur. Gheara Conciliatorului poate vindeca rănile şi chiar învia morţii (dar proprietăţile ei sînt explicate într-un mod neaşteptat în ultimul volum al seriei). Iar unele dintre creaturile fantastice întîlnite de Severian par să fi fost re-create din trecutul îndepărtat al Pămîntului prin inginerie genetică.

Dincolo de elementele fantasy, Gene Wolfe construieşte însă cu deosebită grijă o lume ştiinţifico-fantastică foarte coerentă. Astfel, pe parcursul romanului se fac referiri la călătoria cosmică la viteze super-luminice, la călătoria în timp şi la teraformarea Lunii. Unele personaje umane se dovedesc a fi extratereştri deghizaţi, un ciborg din The Claw of the Conciliator pare să fie un robot reparat cu componente organice, turnurile în care se află sediul Ghildei Torţionarilor sînt astronave străvechi, iar unele arme folosite de personaje sînt cu energie, mai degrabă decît cu proiectile.

Toate aceste elemente au o savoare aparte în condiţiile în care atmosfera romanului este de sfîrşit de lume, de civilizaţie aflată la apus, iar numele personajelor, termenii pentru monede şi unităţi de măsură, numele claselor sociale evocă Antichitatea tîrzie. (Ar trebui să menţionez aici că Gene Wolfe a creat un glosar special pentru a veni în ajutorul traducătorilor acestui roman.)

Există, de asemenea, un puternic filon intertextual. Aproape fiecare capitol al cărţii conţine asemenea elemente, începînd chiar cu referirea la Eu, Claudius împărat din primul capitol pe care am menţionat-o deja. Astfel, o vizită a lui Severian la bibliotecă şi întîlnirea cu maestrul bibliotecar orb Ultan îl evocă pe Jorge Luis Borges, instrumentul de tortură folosit pentru Thecla aminteşte „Colonia penitenciară” de Franz Kafka, actorii ambulanţi Dr. Talos şi Baldanders trimit la Pozzo şi Lucky din Aşteptîndu-l pe Godot de Samuel Beckett. Referirile se multiplică, de la scene şi personaje asemănătoare cu Stăpînul inelelor la Sera de Brian Aldiss, de la Mizerabilii la Maşina timpului şi de la Insula doctorului Moreau la peştera lui Platon ori la Geneza biblică. Nu întîmplător, în Statele Unite ale Americii a fost publicat un volum omagial în care scriitori de prestigiu au inclus eseuri despre „Cartea Soarelui Nou”.

Ca şi cînd elementele fantastice, ştiinţifico-fantastice şi inter-textuale nu ar fi fost suficiente, Gene Wolfe a inclus în mod deliberat un palier de interpretare religios al romanului – mai precis, unul creştin. Parcursul iniţiatic al lui Severian poate fi interpretat ca a doua venire a lui Iisus pe Pămînt – iar indiciile în această direcţie se înmulţesc şi converg. Începînd chiar cu titlul („The Book of the New Sun” utilizează un joc de cuvinte drag poeţilor metafizici din secolul al XVII-lea: sun/son) şi cu primul capitol (din care aflăm că Severian a devenit autarh, adică – cel puţin cu numele – împărat peste întregul Pămînt), sugestiile care conduc la interpretarea romanului ca o alegorie creştină se ivesc la tot pasul.

Romanul în sine avea iniţial patru părţi (precum cele patru evanghelii canonice). Personajul principal feminin se numeşte Thecla (în canonul ortodox, cea dintîi martiră, asemenea cu apostolii). Severian foloseşte Gheara Conciliatorului pentru a vindeca răni şi a învia morţi – ba chiar, la începutul celei de-a doua părţi, transformă accidental în vin apa dintr-un vas. Mai mult, spre finalul volumului The Shadow of the Torturer, Severian însuşi primeşte o rană mortală, dar Gheara Conciliatorului îl resuscitează. La o masă comună, în The Claw of the Conciliator, Severian absoarbe spiritul răposatei Thecla (iar Gene Wolfe are grijă să furnizeze o explicaţie ingenioasă, de tip ştiinţifico-fantastic, pentru acest transfer metafizic). Şi, nu în ultimul rînd, profeţia din volumul al doilea este că protagonistul va aduce noul soare pentru a revitaliza lumea.

Un ultim aspect demn de luat în discuţie îl constituie apendicele. Fiecare parte a romanului se încheie cu cîte un apendice. Primul este de-a dreptul borgesian, întrucît tratează despre dificultăţile traducerii dintr-o limbă viitoare, deocamdată inexistentă. Cel de-al doilea prezintă grupurile sociale din Comunitate, respectiv informaţii despre monezi, unităţi de măsură pentru distanţe şi intervale de timp. Chiar şi aici se poate observa o trimitere intertextuală, căci romanele istorice ale lui Robert Graves conţineau asemenea explicaţii succinte.

La finalul volumului întîi al „Cărţii Soarelui Nou”, Shadow and Claw, aflăm de pe coperta a patra a ediţiei de la Gollancz că, spre sfîrşitul secolului al douăzecilea, romanul acesta a ocupat locul al treilea într-un sondaj de proporţii din Marea Britanie privitor la cel mai măreţ roman fantasy din toate timpurile (după Stăpînul inelelor şi Hobbitul). Dar nu ne mirăm.

Ne apucăm să citim volumul al doilea...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

'Legiune' (15) (din volumul 'An/Organic')

Mersul pe jos spre Gara London Bridge m-a ajutat să mă răcoresc şi să-mi revin un pic după încăierarea de la cîrciumă. Greaţa însă nu a dispărut cu nici un chip. Mai degrabă, pe măsură ce-am înaintat cu paşi nesiguri printre faţadele năpădite de ciudăţenii, a sporit treptat. La un colţ de stradă, sub privirea suspicioasă a unei patrule de noapte, am icnit şi-am vărsat pînă mi-am golit stomacul. Apoi am luat trenul pînă la Gara Waterloo.

Acasă, în prag, m-a întîmpinat soţia, îmbrăcată încă într-o ţinută sobră în ciuda orei înaintate.

- Nu întreba, i-am zis, înainte să deschidă gura. Te rog, nu întreba. Mergi la culcare, o să vorbim mîine.

Plecă fără să pună întrebări, dar din pragul dormitorului remarcă peste umăr, cu un ton rece:

- Cel puţin copiii au crescut, sînt la casele lor... Slavă Domnului, nu văd cum tatăl lor îşi schimbă obiceiul de sîmbătă seara.

Nu era decît sîmbătă dimineaţă, şi încă foarte devreme, iar o dată nu înseamnă obicei, cum bine zic francezii, însă n-avea rost să prelungesc discuţia. M-am dus în birou şi-am încuiat uşa în urma mea.

Pe fereastra biroului apăruse o icoană a femeii răstignite.

Am pornit motorul analitic, apoi am introdus rolele cu benzi de hîrtie perforată care-l instruiau cum să interacţioneze cu maşina de scris, cu ecranul kinotropic şi cu reţeaua telegrafică internaţională. Apoi, una cîte una, am dactilografiat adresele unor agenţii de ştiri şi ale unor gazete de largă circulaţie. Versiunea telegrafică a fiecărei gazete era plină de ştiri despre transformări arhitectonice asemănătoare cu cea din Londra, unele încă mai năucitoare. Într-un fel aveam impresia că toate clădirile din lume, pe rînd, se trezeau la viaţă ca nişte spori uriaşi care dăduseră de umezeală.

Iar icoanele se răspîndiseră şi ele de la Sydney la Rejkjavik şi de la San Francisco la Shanghai.

Lucru şi mai ciudat, timpul dintre dactilografierea instrucţiunilor şi sosirea telegrafică a răspunsurilor devenise infim. În locul vitezei de melc cu care mă obişnuisem să lucrez la redacţie, reţeaua telegrafică devenise acum atît de rapidă încît aproape că îmi venea să cred că răspunsurile la întrebări îmi soseau de la un demon electric ascuns în camera de alături mai degrabă decît de la redacţii de gazetă din cealaltă emisferă.

Am instruit motorul analitic să-mi arate pe ecran codul-maşină al articolelor pe care le descărcasem din întreaga lume. Apoi am urmărit încet, rînd cu rînd, şi le-am mulţumit încă o dată profesorilor de la liceul seral care mă învăţaseră limbajul prin care motoarele analitice ţes modele algebrice aşa cum războaiele Jacquard ţes covoare cu diferite modele.

Limbajul cuminte, inteligibil, introdus de programatorii umani în motoarele analitice era infestat cu alte semne, unele de neînţeles, ca şi cînd printre datele obişnuite cu care operau funcţionarii victorieni ar fi fost ascunse altele, criptate, de care nu ştia nimeni.

Erau pretutindeni.

N-aveam nici cea mai vagă idee ce însemnau, sau cine le introdusese acolo.

Sună telefonul. Am răspuns, mai mult din reflex.

- Da?

Voci infime, îndepărtate, rătăcite în convorbiri interurbane, apoi un glas precum viscolul.

- Bună seara, Cody.

O voce de femeie, atît de glacială încît m-am aşteptat ca urechea să-mi degere şi să se acopere cu un strat de chiciură.

- Sînt Augusta Ada King, Contesă Lovelace. E vremea să vorbim.

M-am luptat să înghit nodul din gît, dar fără succes.

- Nu vrei să vorbeşti, Cody?

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )

'Legiune' (14) (din volumul 'An/Organic')

Tot o încăierare fără noimă li s-o fi părut şi combatanţilor de la Plevna. De sus, din balonul de observaţie, se puteau vedea însă destul de bine prin binoclu manevrele trupelor. De-o parte şi de alta trăgea artileria, cînd cea rusă, cînd cea turcească. Au avut loc şarje de cavalerie ale cazacilor şi ale roşiorilor valahi, manevre ale regimentelor de dorobanţi, toate desfăşurate disciplinat, ostăşeşte.

Nu mă simţeam cu mult mai în siguranţă decît cu cincisprezece ani în urmă, pe cîmpul de luptă de la Gettysburg, deşi acum se chema că eram reporter de război al gazetei "Daily Telegraph" şi mă bucuram de imunitate diplomatică. Vizitasem în repetate rînduri trupele turceşti, ruse şi române, luasem interviuri, scrisesem reportaje despre bătălii şi manevre, dar ştiam în sinea mea că imunitatea diplomatică nu era decît un şirag de vorbe pe o hîrtie, iar gloanţele nu ştiu să citească.

Spre seară, cînd bătălia se sfîrşise destul de indecis iar sanitarii adunau răniţii dintre liniile frontului, ne-am pregătit să coborîm. Apoi, fără veste, mi-a explodat braţul drept într-un gheizer roşu, sărat şi călduţ.

A fost cît pe ce să cad din nacelă, iar observatorii turci au intrat în panică. M-am ghemuit pe fundul nacelei, mi-am înfăşurat pe după braţ cureaua din piele a binoclului şi am răsucit-o cît am putut de strîns. De la umăr în jos nu-mi mai puteam mişca braţul, iar pe unde ieşise glonţul se iţeau din mînecă cioturi de os şi zdrenţe de carne însîngerată.

Am văzut roşu, apoi negru.

Cînd mi-am revenit, înapoi pe pămînt, în reduta turcească, mi-am dorit să nu mă mai fi trezit deloc. Dacă rana de la Gettysburg fusese curată şi nu rupsese nici un nerv ori vas de sînge important, de data asta fusesem împuşcat cu un glonţ exploziv. Ulterior am aflat că la asaltul redutei Griviţa dorobanţi români capturaseră puşti britanice cu repetiţie, iar unul dintre ei, Peneş Curcanul, luase ca tofeu o puşcă cu lunetă şi acum era teroarea ofiţerilor turci şi a cercetaşilor de la Plevna. Poate că, dacă n-ar fi bătut vîntul atît de tare în acea zi, cariera mea de reporter s-ar fi încheiat pe neaşteptate. Aşa, aveam de ales între a mă pensiona ca invalid şi a învăţa să scriu cu mîna stîngă.

Pentru că pe cea dreaptă au tăiat-o, atunci şi acolo.

Amputarea în sine n-a durut prea tare, fiindcă cei mai mulţi dintre nervii braţului fuseseră deja retezaţi de glonţul valahului. Dar de tăiat l-au tăiat pe viu. Eterul se terminase de vreo trei săptămîni.

Am ajuns apoi într-un spital de campanie unde domneau ordinea şi curăţenia, într-un contrast ireal cu ceea ce însemna rutina războiului ruso-turc. Surori medicale treceau de trei ori pe zi să golească tinetele, să schimbe bandajele, să distribuie mîncare. Seara, o doamnă mai în vîrstă trecea cu o lampă cu gaz ca să inspecteze paturile răniţilor. Oficial, Doamna cu Lampa venea în inspecţie ca să se asigure că fiecare rănit în parte fusese îngrijit, hrănit şi schimbat, că toţi eram curaţi şi că evoluţia noastră nu trecea neobservată. Dar bănuiesc că una dintre grijile lui Florence Nightingale era să se asigure că nici una din surorile medicale nu rămînea peste noapte cu vreunul dintre răniţi pentru a se deda la ceea ce Doamna cu Lampa numea "comportament imoral".

Din prima seară, cînd a aflat că eram reporter de război pentru "Daily Telegraph", şi-a luat obiceiul de a-şi încheia inspecţia lîngă patul meu şi de a deschide lungi conversaţii despre realizările şi dificultăţile spitalului de campanie pe care-l conducea. Aşa încît, seară de seară, m-am luptat nu numai cu febra, durerea şi infecţia, ci şi cu formulele întortocheate ale conversaţiei politicoase britanice. Aşa am aflat cum doamna Nightingale, care insista să i se spună domnişoară, întrucît nu se căsătorise niciodată şi nici nu avea de gînd, instituise spitalul de campanie din Scutari cu paisprezece ani mai înainte şi cum luminatul sultan, în marea lui înţelepciune, văzuse că Războiul din Crimeea nu era nici primul conflict din zona Mării Negre şi a Balcanilor, şi nu avea să fie nici ultimul, drept pentru care dispusese înfiinţarea unei şcoli de surori medicale, a unui spital militar permanent şi a unor spitale de campanie mobile, toate sub administraţia Doamnei cu Lampa şi cu participare medicală internaţională.

În ciuda meritelor şi a celebrităţii în întreaga lume civilizată, Florence Nightingale era o persoană de o modestie rară. Pe de altă parte, ştia bine că resursele de care avea nevoie pentru tratarea răniţilor nu se puteau procura decît dacă mai întîi informa publicul de acasă, din Marea Britanie.

A avut tenacitatea de a mă învăţa să scriu cu mîna stîngă ca să-mi pot continua activitatea de reporter. Apoi a promis că avea să aranjeze ceva şi în privinţa braţului drept.

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )