China Miéville – "Perdido Street Station" (2000)

Prin anul 2002, bunul meu prieten Liviu Moldovan a făcut o excursie în Franţa şi a venit de acolo încărcat cu cărţi. Dintre ele, mi-a atras atenţia un volum de aproape nouă sute de pagini care pe coperta interioară avea comentarii de genul: "Dacă există un echivalent fantasy al literaturii cyberpunk, acesta este," şi referiri la Charles Dickens, Hyeronimus Bosch, Mervyn Peake, literatura gotică şi genul steampunk. Restul, pentru aceia dintre dumneavoastră care au urmărit acest blog, este deja uşor de prevăzut: Am citit cartea (chiar dacă pe traseu am parcurs şi un roman de Jack Womack), le-am făcut capul calendar celor dispuşi să mă asculte vorbind despre ea, apoi, prin amabilitatea doamnei Diana Enăchescu Hoehn şi a soţului său, Rudiger Hoehn, am achiziţionat un exemplar. (Mai nou, importatorii mei preferaţi de la firma Nautilus, http://nautilus.ro, au adus ediţia britanică de buzunar.) Iată despre ce este vorba:

În metropola New Crobuzon din lumea Bas Lag soseşte un călător, un fel de vultur inteligent din specia garuda, pe nume Yagharek. Acestuia i-au fost retezate aripile, şi ca urmare doreşte să poată din nou zbura, drept pentru care îl angajează pe savantul Isaac Dan der Grimnebulin, un fel de cercetător excentric afiliat Universităţii din New Crobuzon. Printre excentricităţile savantului se numără, spre exemplu, relaţia amoroasă cu o femelă din specia khepri, cu corp de femeie şi cap de gîndac, o sculptoriţă numită Lin.

Dacă Isaac are acest contract, Lin primeşte un altul, şi anume trebuie să sculpteze o statuie în mărime naturală a unei căpetenii din lumea interlopă, Mister Motley. Isaac începe să studieze creaturi zburătoare de tot felul, ba chiar oferă sume generoase pentru specimene pe care să le poată studia. Aşa se face că un funcţionar al Parlamentului sustrage o larvă dintr-un set de cinci, apoi i-o vinde lui Isaac Grimnebulin. Între timp, Lin se întîlneşte cu Mister Motley, un criminal atît de Refăcut de taumaturgii din New Crobuzon încît este imposibil de spus din ce specie făcea parte iniţial. În vreme ce alţi cunoscuţi de-ai lor, precum ziarista Derkhan, sînt implicaţi în activităţi subversive contra Parlamentului, Isaac se străduieşte să afle cu ce ar putea hrăni larva muribundă. Răspunsul vine sub forma unui drog, o versiune diluată a substanţei cu care adulţii acelei specii îşi hrănesc larvele, şi care este la mare preţ pentru crima organizată din New Crobuzon.

Mulţumită drogului, larva creşte, se transformă în pupă, iar apoi într-o molie-stingătoare, o creatură teribilă care are imagini pulsatile hipnotice pe aripi şi puterea de a sorbi minţile speciilor inteligente. Molia fuge, iar Isaac dezvoltă planuri pentru un motor ce foloseşte crizele şi singularităţile ca surse de energie. De asemenea, robotul mecanic care mătura în atelierul savantului se defectează, iar reparatorul îi introduce pe cartele un program care în cele din urmă îi aduce maşinăriei conştiinţa de sine.

Molia-istovitoare îşi eliberează din captivitate suratele, exemplare încă şi mai de temut, iar împreună încep să facă victime noapte de noapte prin tot oraşul. Între timp, lucrătorii vodyanoi de la docuri blochează circulaţia fluvială cu ajutorul magiei acvatice, iar trupele Parlamentului intervin în forţă. Unul dintre prietenii lui Isaac înţelege că s-au amestecat fără să vrea în treburile departamentului de cercetări al Parlamentului. Situaţia devine critică, iar Lordul-Primar Rudgutterer cere ajutorul unei creaturi la fel de teribilă ca şi moliile, Ţesătorul, un păianjen uriaş, inteligent, care ţese pînze artistice între planurile realităţii şi pe care garuda îl numesc the dancing mad god. Ţesătorul ajunge însă destul de repede să-i ajute mai degrabă pe Isaac Grimnebulin şi pe prietenii săi, pentru că se numără printre cei care pot înţelege şi aprecia cercetările savantului. Într-o primă confruntare, Ţesătorul chiar ucide una dintre moliile-istovitoare, dar celelalte, împreună, îl înving pentru moment.

Isaac intră în criză de timp, mai ales din cauză că unul dintre prietenii săi, David Serachin, informează miliţia secretă a Parlamentului în legătură cu mişcările lui. Reuşeşte să afle la timp şi să evite arestarea. Pe de altă parte, Lin este răpită de Mister Motley, care doreşte ca sursă de droguri molia crescută de Isaac Grimnebulin. Isaac se întîlneşte mai întîi cu Consiliul Construcţiilor, mintea colectivă a roboţilor mecanici din New Crobuzon, iar maşinăriile controlate de acesta din urmă zdrobesc una dintre moliile-istovitoare şi le alungă pentru moment pe celelalte. Apoi, savantul merge cu cîţiva prieteni şi cu trei mercenari să găsească cuibul moliilor-istovitoare în Seră, cartierul oamenilor-cactus. Atacul are succes parţial, pentru că Grimnebulin reuşeşte să distrugă ouăle depuse de molia-femelă, dar Shadrach şi unii dintre mercenari pier în bătălie.

Ca ultimă şansă, Isaac plănuieşte să folosească motorul pe care l-a inventat. Cu ajutorul acestuia, conectează mintea Ţesătorului, pur subconştientă, şi pe cea a Consiliului Construcţiilor, pur raţională, şi le trimite prin trupul unui cerşetor ca printr-o antenă, un semnal atît de puternic încît moliile rămase în viaţă se apropie, se hrănesc şi plesnesc din exces de hrană. Trupele miliţiei deschid focul asupra fugarilor, dar ucigaşul în serie al metropolei, Jack Half-a-Prayer, intervine şi le acoperă retragerea. Ultima molie îi distruge parţial mintea lui Lin chiar cînd Isaac Grimnebulin şi prietenii săi ajunseseră ca s-o salveze pe sculptoriţă, apoi trupele lui Mister Motley ucid creatura.

După ce pericolul moliilor-istovitoare a trecut, un alt garuda vine la Isaac şi-l anunţă motivul pentru care lui Yagharek i-au fost retezate aripile. A comis un viol, iar victima îi cere lui Grimnebulin să nu anuleze actul de justiţie. După o îndelungată reflecţie, Isaac decide să plece împreună cu Lin şi Derkhan din New Crobuzon, iar Yagharek, rămas singur, acceptă să-şi petreacă restul vieţii ca om, mai degrabă decît ca garuda zburător.

Motivul pentru care am decis să prezint acest roman este că, la distanţă de douăzeci de ani de la apariţia genului cyberpunk, aici se pot vedea rezultatele diseminării temelor şi motivelor specifice genului în alte domenii culturale. Dincolo de imitaţiile la mîna a doua şi a treia, dincolo de filmele mai bune sau mai proaste, dincolo de videoclipuri şi de benzi desenate, temele cyberpunk pot fi percepute în cărţi precum Perdido Street Station slab, ca nişte ecouri stinse. Aici intră, poate, episoadele despre Consiliul Construcţiilor, precum şi cele despre reprimarea grevei docherilor, o combinaţie reuşită de reportaj televizat şi imagini suprarealiste.

Acelaşi lucru se poate spune şi în legătură cu temele specifice genului steampunk. Dacă iniţial genul acesta a fost realist (cazul unora dintre romanele lui Dickens, precum Bleak House ori Hard Times) sau aproape realist (cazul romanelor lui Jules Verne), steampunk a trecut apoi în domeniul continuărilor parodice apocrife de felul celor scrise de Philip Jose Farmer, apoi al ucroniilor fantastice de genul celor publicate de Stephen Blaylock şi Tim Powers, or a romanului The Difference Engine de William Gibson şi Bruce Sterling. Perdido Street Station este ecoul îndepărtat al acestor eforturi, şi într-un fel încununarea lor, pentru că eliberează genul steampunk cu totul de constrîngerile literaturii şi istoriei terestre. New Crobuzon este plin de motoare analitice, căi ferate, locomotive cu aburi, funingine, linii telegrafice, coşuri de fabrică, mormane de fier vechi şi roboţi mecanici programaţi cu cartele, locuitorii săi poartă jobenuri, redingote sau rochii cu crinolină, după cum e cazul, şi folosesc pistoale cu cremene la nevoie, dar necesitatea documentării minuţioase în legătură cu epoca victoriană a dispărut aproape complet, pentru că toate acestea sînt în altă lume, Bas Lag.

Tot o eliberare o reprezintă Perdido Street Station şi pentru genul fantasy. De la mijlocul anilor 70 şi pînă acum, piaţa fantasy a fost sufocată de calchieri ale Stăpînului Inelelor, majoritatea scrise la normă de autori care nu petrecuseră poate nici un sfert din timpul pe care JRR Tolkien l-a dedicat studiului limbilor, literaturilor şi mitologiilor nordice din Evul Mediu timpuriu. Că ne plăcea sau nu, fantasy însemna minimum trei volume, iar săbii, iar toiege cu puteri magice, iar vrăjitorii şi descîntece, iar dragoni, iar inorogi, iar castele, iar prinţi şi prinţese, iar elfi şi pitici şi troli. China Mieville ne oferă altceva. (Ca să citez un ateu, Slavă Domnului!) New Crobuzon e o metropolă industrială, multirasială şi multietnică, iar rasele care o populează, khepri, vodyanoi, wyrmen, oamenii-cactus şi aşa mai departe, duc o existenţă convingătoare, cu cartiere, ghetouri, demonstraţii şi greve, sindicate, ziare subversive, cîrciumi şi expoziţii, boemi şi cadre universitare, poliţie secretă, parlamentari şi prostituate, gangsteri şi ambasadori. (Inclusiv un ambasador al Iadului.) Faţă de stereotipurile genului fantasy, lumea urbană pe care China Miéville a construit-o cu minuţiozitate (şi, poate, cu un ochi la Londra contemporană şi cu altul la CNN) este ca o gură de aer curat pe care cititorii o aşteptau de mult. Şi atunci îi iertăm autorului că ne poartă trei sute de pagini numai ca să contureze această lume şi să creeze premisele intrigii, mai înainte de a începe acţiunea propriu-zisă. Pe celelalte cinci sute şaptezeci oricum le-a dus din tensiune în tensiune, cu mînă de maestru, pînă la paroxism.

Să vă spun că, pe măsură ce se apropia finalul cărţii, îmi părea din ce în ce mai rău că se termină? Sau că Perdido Street Station a fost răsplătită cu premiile Arthur C. Clarke şi British Science Fiction Award? Sau să vă spun că, dincolo de metropola New Crobuzon, China Miéville a conturat treptat lumea Bas Lag, iar pentru a o explora a scris un alt roman, The Scar? Dar despre acesta am să vă povestesc altă dată.

(Pentru mai multe informaţii vizitaţi pagina neoficială a autorului la adresa: http://runagate-rampant.netfirms.com/.)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

"Pas cu pas" (din romanul "Gangland")

Maria se lipi de Sam şi îl lăsă să îi cuprindă talia cu braţul. Petrecuse atîtea zile pe drumuri, la croitor, făcuse atîtea probe pentru rochie, ca totul să fie perfect la balul absolvirii, iar acum avea aşa o stare plăcută cînd se lăsa învăluită în braţele lui uriaşe şi purtată pe ringul de dans, în sala de festivităţi. Sam mirosea atît de bine şi era îmbrăcat în costumul acela alb, aşa de elegant. O ţinea în braţe cu delicateţe, o făcea să se simtă fragilă, preţioasă...

Se roteau în paşi de vals, ceea ce era puţin ciudat pentru balul acela, unde mai degrabă s-ar fi aşteptat să-i vadă pe DJ-ii liceului cu platanele şi mixajele lor. Mai repede, din ce în ce mai repede, şi lumea parcă se învârtea şi ea împrejurul lor, nebună, ameţitoare...

Ameţitoare...

Ameţită, Maria întredeschise ochii. Aţipise aşa cum se întinsese pe pat, în halatul de baie şi cu veioza aprinsă. Se ridică în capul oaselor, căscă şi se frecă la ochi.

Îşi desprinse cablul de reţea din mufa neurală, îl acoperi cu capacul de pe noptieră, apoi merse la şifonier ca să-şi ia o cămaşă de noapte. Sam alesese un model ale cărui uşi erau placate cu oglinzi de sus pînă jos şi plasase strategic şifonierul în faţa patului. De aproape un an, în fiecare seară, Maria urmărise în lumea oglinzilor o femeie singură şi tristă. Avea chipul său.

După ce se îmbrăcă cu o cămaşă de noapte imprimată cu flori mari, lila, Maria hotărî să treacă pe la bucătărie şi totuşi să mănînce cît de cît ceva. Paharul de Stolichnaya cu suc de portocale pe stomacul gol nu fusese cea mai inspirată idee.

Coborî tiptil, pe întuneric, ţinîndu-se de balustradă, iar din frigider luă o cutie de margarină şi o pungă de pîine feliată. După ce puse două felii în prăjitorul de pîine, pe pipăite, se aşeză la masă şi urmări LED-urile de control ale aparatului.

Avea ceva timp la dispoziţie, aşa încît începu să-şi aşeze gîndurile în ordine.

Într-o singură zi îşi pierduse postul de la agenţie, îşi căutase toţi cunoscuţii din agenda telefonică, susţinuse un interviu în urma căruia o mai dureau şi acum toate oasele, primise o ofertă şi o sumă frumuşică drept bonus, discutase cu o orbitală şi acceptase să caute o persoană dispărută. Mai mult, i se promiseseră bani adevăraţi. În legătură cu banii avea de gînd să facă o listă precisă.

Nu era deloc rău pentru prima zi de şomaj, mai ales că destui alţii în locul ei pur şi simplu mergeau acasă şi se uitau la televizor. Sau îşi zburau creierii...

Mai mult pe pipăite, unse cu margarină cele două felii de pîine prăjită şi începu să le mănânce.

Pe de altă parte, din moment ce acceptase cazul, avea să fie nevoită să caute acel teritoriu secret, Gangland, şi, o dată ajunsă acolo, trebuia să-l găsească pe acel Teddy, presupunînd că băiatul ar mai fi fost în viaţă. Iar în ceea ce privea întoarcerea de acolo...

Mestecă, gînditoare.

Întoarcerea era o chestiune foarte delicată. Maria nu ştia nimic precis, dar auzise zvonuri, şi nici unul dintre ele nu avea darul s-o liniştească. Se spunea că orbitalii plasaseră sisteme avansate de supraveghere şi pază deasupra zonei urbane, iar singurii care puteau intra şi ieşi de acolo nestingheriţi erau hackerii şoselelor. Aşa încît, chiar dacă ajungea vreodată pînă în Gangland, Maria trebuia să se întoarcă imediat cu cel care o aducea acolo. Ar mai fi fost posibilitatea de a rămîne în Gangland pînă la sosirea următorului hacker, dar femeii i se părea strict teoretică.

Pînă la urmă, constată Maria pe cînd mesteca ultima îmbucătură din cea de-a doua felie, şansele ei de a-l găsi pe acel Teddy în realitate erau practic nule atît timp cît nu lua legătura cu el în ciberspaţiu şi nu-l convingea mai întîi să vină la o întîlnire cu ea şi să o însoţească pe drumul de întoarcere. Dar asta avea să fie partea uşoară. Ca agent federal, atîţia ani, cea mai mare parte din activitatea ei se desfăşurase în ciberspaţiu.

Puse margarina şi pîinea înapoi în frigider, apoi urcă scările, se întinse în pat, sub cearşafuri, şi îşi înfipse cablul în mufa neurală.

Află că Lenny era treaz, conectat la un spectacol multimedia: „I-aţi văzut în sălbăticia australiană şi în Tahiti, în Antarctica şi în Deşertul Gobi. Acum se confruntă cu o provocare încă şi mai dificilă: South Bronx Survivor.” Se retrase, neobservată, şi îşi deschise biroul virtual, o încăpere sobră, cu pereţii acoperiţi de corpuri de bibliotecă în care se înşirau, frumos aliniate, mii de cărţi legate în piele. Apelă fişierele primite de la orbitală, apoi îl activă pe Modelator.

Modelatorul arăta ca o maimuţă mov, cu privire înţeleaptă şi mîini foarte agile. Luă imaginile cu băiatul dispărut, le suprapuse şi apoi le intersectă la diferite unghiuri, trase şi împinse de anumite porţiuni, iar degetele sale îndemînatice creară un model tridimensional, o hologramă detaliată a lui Teddy la vîrsta de şase ani. Operaţia dură treizeci de secunde.

– Păstrează o copie a modelului, îi spuse Maria. Acum aş vrea să văd cum ar arăta cu şase ani mai în vârstă, în condiţiile în care a ieşit foarte rar la lumina zilei şi a mîncat... Ştiu şi eu?... O dată pe zi. Cel mult.

Maimuţa se apucă din nou de treabă, cu o iuţeală greu de urmărit, iar din mîinile ei ieşi un alt model, mai înalt, mai palid şi cu mult mai slab. Maria deschise în aer o fereastră, rulă reportajul primit de la orbitală şi făcu stop-cadru pe o imagine în care apăreau mai mulţi copii. Mări imaginea, spori rezoluţia figurii unui băiat ceva mai înalt, surprins pe cînd ducea un măr la gură, apoi o compară cu modelul creat de maimuţa mov.

Dacă nu lua în seamă coafura, modelul şi imaginea semănau chiar bine.

Compară pe rînd diferitele trăsături, pas cu pas, după metodele de investigaţie ale agenţiei, apoi, pentru mai multă siguranţă, confruntă figura din stop-cadru şi cu modelul băieţelului de şase ani.

După ce constată că foarte probabil orbitala nu se înşelase, Maria îşi aminti şi de celălalt aspect al poveştii lui Teddy, inteligenţa artificială care îl convinsese să plece din habitat. Poate că măsurătorile antropometrice îi arătau că exista o probabilitate foarte ridicată ca băiatul apărut la ştiri să fie Teddy, dar Maria prefera să verifice căutînd în reţea urme ale acelei inteligenţe artificiale şi ale băiatului, cu toate că în ciberspaţiu şase ani însemnau practic o eternitate. Înainte să aibă o certitudine, nici nu se gândea să plece de acasă, de lîngă Lenny şi Juanita.

Apelă ora exactă. 4:56. Prea devreme ca să discute personal cu Vanessa, de la arhive, aşa încît îi trimise un mesaj vocal.

Lenny nu mai era în reţea. Se deconectă şi ea, căută pe bâjbâite capacul de plastic de pe noptieră şi acoperi mufa cablului, apoi se ghemui între cearşafuri şi încercă să adoarmă.

Dinaintea ochilor îi jucau frînturi de lumină colorată.

(Ediţia electronică gratuită a romanului Gangland poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută! )

Pat Cadigan – "Patterns" (1989)

În iarna anului 2001, mulţumită domnului Cristian Lăzărescu am făcut cunoştinţă cu Liviu Moldovan. Liviu a început prin a-mi împrumuta o culegere de proză scurtă de Pat Cadigan şi a sfîrşit prin a-mi deveni un bun prieten.

Patterns, în forma în care am citit-o, este ediţia a doua, din 1999, a unui volum publicat iniţial în 1989. De asemenea, Patterns demonstrează foarte clar că literatura cyberpunk nu este scrisă numai de bărbaţi albi din clasa de mijloc şi că literatură cyberpunk nu înseamnă orice scriu autorii cyberpunk. Să vedem împreună de ce:

Volumul începe cu o introducere de Bruce Sterling din care aflăm că Patterns este dificil de catalogat din cauză că amestecă elemente de science-fiction, fantasy şi horror. Personajele lui Cadigan sînt de două feluri: A) calme, calculate, respectiv B) fracturate din punct de vedere existenţial. Uneori pendulează de la A la B şi înapoi. Alteori nu-şi mai găsesc drumul înapoi la A. Spre final, Sterling ne anunţă că Pat Cadigan scrie literatură adecvată pentru o lume dominată de precesiunea simulacrelor.

Povestirea "Patterns" este o parabolă care tratează despre simulacre, o fantezie sumbră înrudită cu cele scrise de William S. Burroughs. Căci Cadigan îşi imaginează unde ne-ar duce televiziunea cu adevărat interactivă...

"Eenie, Meenie, Ipsateenie" e construită pe o serie de amintiri ale unui adult, Milo Sinclair, care în copilărie a ucis accidental o fetiţă într-un joc de-a v-aţi ascuns. Bîntuit fiind de fetiţa care îl caută şi acum, Milo a devenit criminal în serie.

"Vengeance Is Yours" începe cu o scenă de flirt într-un bar, dar se încheie cu un episod teribil în care o sinucigaşă pare să se ridice din mormînt şi să-l atace pe bărbatul care a părăsit-o. Şi dacă asemenea înscenări, filmate pe casete video pentru beneficiul rudelor îndoliate, ar fi activitatea unei firme, Răzbunarea E A Dumneavoastră, SRL?

"The Day the Martels Got the Cable" poate fi o fantezie sau o poveste paranoică, în funcţie de cine o citeşte. Căci doamna Martel îl lasă acasă pe soţul ei în aşteptarea instalatorilor de la cablu. Iar instalatoarea îl transformă pe bărbat într-o creatură reprogramată, obedientă, care să facă toate muncile din gospodărie şi să nu iasă din cuvîntul soţiei.

"Roadside Rescue" este o altă fantezie paranoică. Protagonistul Etan Carrera, rămas în pană pe marginea drumului, este luat într-o limuzină de un extraterestru şi de şoferul acestuia. Etan e obligat să întreţină conversaţie pînă cînd se înfurie, apoi e lăsat să plece. Dacă extratereştrii ar găsi satisfacţia în furia pămîntenilor?

"Rock On", cea mai antologată povestire a autoarei, extrapolează transformările tehnologice şi mediatice pe care le-a suferit muzica în a doua jumătate a secolului al douăzecilea. Căci protagonista Gina are capacitatea de a reda muzica din mintea oamenilor şi de a sintetiza melodiile individuale în muzica unui grup. Fuga Ginei de lîngă celebrul cîntăreţ Man-O-War nu o duce decît la un grup în formare, Misbegotten, iar la al treilea album al acestei formaţii Man-O-War îi preia cu totul ca să-şi recupereze sintetizatoarea.

"Heal" este o parabolă splatter-punk despre un pastor, Jesse Rapture, care cîştigă bani din false vindecări miraculoase. O soţie colerică ce şi-a împuşcat mortal soţul infidel îi cere pastorului să-l resusciteze. Iar cînd Jesse Rapture recunoaşte că e un şarlatan...

"Another One Hits the Road" e o poveste suprarealistă despre jogging. E posibil să fi inspirat un episod median din Forrest Gump, pentru că tratează despre isteria colectivă a alergărilor, care-i face pe oameni obişnuiţi din America să-şi lase casa, serviciul şi familia şi să fugă. Emblematică mi se pare dilema locuitorilor dintr-un orăşel prin care trece convoiul Alergătorilor. Cetăţenii din Colburn Springs nu ştiu dacă să privească evenimentul la televizor sau să-l vadă cu ochii lor.

"My Brother's Keeper" este o fantezie sumbră în care o studentă evadată dintr-un ghetou revine acasă în vacanţa de Crăciun. Iniţial, China descoperă că fratele ei, Joe, a devenit toxicoman, apoi că întregul oraş a fost invadat de o specie de vampiri, iar heroina e numai unul dintre mijloacele prin care aceştia îşi procură victime.

"Pretty Boy Crossover" e unul dintre puţinele texte cu adevărat cyberpunk din acest volum. Băiatul Drăguţ din titlu primeşte oferta unei corporaţii să fie transformat într-un program, precum prietenul şi idolul său, Bobby, şi să apară în videoclipuri pe întregul mapamond. Protagonistul, într-o manieră surprinzătoare pentru un personaj cyberpunk, preferă să rămînă o fiinţă în carne şi oase şi să-şi păstreze libertatea de a alege ce să facă cu viaţa sa.

"Two" este o poveste suprarealistă despre Sarah Jane, o fetiţă telepată pe care un escroc mărunt, Michael, o foloseşte pentru a cîştiga la jocul de poker. Povestea urmăreşte în paralel relaţia celor doi şi consecinţele aptitudinilor fetiţei, dincolo de limitele corpului şi ale vieţii.

"Angel" este încă o fantezie urbană asemănătoare cu cele scrise de William S. Burroughs. Protagonista e însoţită de un înger, iar prezenţa
acestuia o ajută să vadă că printre oameni circulă extratereştri. Majoritatea pămîntenilor nu-i percep pentru că văd ceea ce se aşteaptă să vadă, nu ceea ce se află dinaintea lor. Ca în toate povestirile lui Cadigan, lucrurile nu sînt ceea ce par. Protagonista e hermafrodită, iar îngerul, după mărturia soţiei lui, e o creatură ciudată pe care n-o interesează lucruri raţionale, cum ar fi "mai mult" sau "mai puţin", ci noţiuni perverse, precum "bine" şi "rău".

"It Was the Heat" e o povestire fantastică despre Martha, o directoare din nordul Statelor Unite, căreia un amant ocazional din New Orleans îi ia căldura. Oricîtă căldură fizică ar primi, Martha suferă de frig, şi în cele din urmă trebuie să-l găsească din nou pe cel ce i-a luat căldura spirituală. După ce o primeşte înapoi, ajunge să locuiască foarte confortabil în camere neîncălzite.

"The Power and the Passion", povestirea care încheie volumul Patterns, duce clişeele poveştilor cu vampiri într-o direcţie neaşteptată. Pat Cadigan se întreabă în subtext de ce vînătorii de vampiri trebuie să fie personaje pozitive, agreabile, în special preoţi sau medici. Protagonistul acestei povestiri, Soames, este un sociopat sadic care vînează vampiri după ce a fost eliberat condiţionat din închisoare. Pe de o parte îi face o reală plăcere, pe de alta ştie că, în lipsa tatuajului plin de detalii clinice al Răstignirii pe care-l poartă pe piept, probabil că ar fi ispitit să treacă de partea vampirilor.

Pe ansamblu, cititorul rămîne cu impresia că Pat Cadigan reflectă într-un mod creativ o realitate mediatică mozaicată, compozită, care nu formează un întreg coerent. Iar tema personajelor cu existenţa fracturată, precum Gina din "Rock On", a revenit şi în alte cărţi ale autoarei.

Dar asta e altă poveste.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

"Plus cheltuielile" (din romanul "Gangland")

Cînd Maria ajunse înapoi acasă, se înnoptase de-a binelea, iar pe trotuarele din suburbie se vedeau uneori oameni care-şi plimbau câinii. Lăsă maşina pe alee şi intră în casă. Se descălţă, luă nişte papuci de plastic cu perniţe de gel şi merse în baia de la parter.

Se spălă bine pe mîini, se dezbrăcă şi îşi examină hainele – cam pătate de noroi în urma interviului – apoi făcu un duş. Cînd termină, se şterse bine cu un prosop roz, pufos, curăţă oglinda de condens şi îşi privi reflexia cu atenţie. Pe mîini, pe coate şi genunchi avea mici julituri, iar pe spate şi pe şoldul stîng era zgîriată. După cum o ustura pielea capului, probabil căpătase zgîrieturi şi acolo cînd o trîntise malacul cel alb de perete. Oricum, mare minune dacă albul n-avea să vorbească cu glas de soprană cînd avea să-şi revină în simţiri.

Îşi diluă cîţiva mililitri de betadină într-un pahar şi îşi dezinfectă cu mare grijă toate zgîrieturile şi juliturile, strîngînd din dinţi cînd simţea usturime. În cele din urmă, îşi puse chiloţi curaţi şi se înfăşură în halatul grena de baie al lui Sam, imens, călduros şi care o făcea să se simtă mică şi protejată.

Puse hainele grămadă în coşul cu rufe murdare, apoi îşi aminti de biletul pe care i-l dăduse Murdoch, aşa că scoase puţin blugii din coş şi recuperă biletul.

Îşi uscă părul.

Trecu prin bucătărie, unde în loc de cină îşi amestecă suc de portocale cu Stolichnaya într-un pahar-sondă, apoi urcă în dormitorul ei.

Se întinse pe pat, direct peste cuvertura imitaţie de urs polar, şi se simţi tentată să adoarmă, pur şi simplu, şi să se trezească abia a doua zi. După cîteva minute, însă, luă paharul de pe noptieră şi bău o înghiţitură rece, apoi încă una. Căpătase de la Sam obiceiul de a ţine votca în congelator.

Cînd trecu de jumătatea paharului, iar usturimea zgîrieturilor se estompase într-un fel de amorţeală plăcută, luă de lîngă pat cablul de reţea şi îl conectă la mufa neurală. În minte îi înflori sigla AT&T, apoi i se desfăşură agenda cu panouri din lemn şi plăcuţe din alamă, dar Maria o împinse deoparte cu un gest hotărît, după care deschise în aer un meniu fluorescent şi apelă o tastatură virtuală. Formă adresa primită de la consultantul software şi sectoare de ciberspaţiu trecură în goană pe lîngă ea, creîndu-i senzaţia vertiginoasă că se înălţa la ceruri.

Deasupra ei, parcă din neant, se deschise o trecere ca un iris. Fu absorbită.

Ajunse pe o cîmpie întinsă, cu ierburile şi arbuştii redaţi în detalii minuţioase, aproape obsesive. Undeva, la mare distanţă, se zăreau nişte munţi coloraţi într-o uşoară tentă de albastru din cauza depărtării. Pe cerul azuriu, ici şi colo, pluteau scame de nori.

– Adorabil, nu-i aşa? Lui Teddy îi plăcea foarte mult şi mereu venea aici.

Lîngă Maria se ivise o femeie de treizeci şi ceva de ani, înaltă, cu părul de un blond închis şi ochi căprui, blînzi.

– Da, e... E frumos, făcu Maria, luată cam pe nepregătite.

– Şi dumneata eşti...? reluă femeia.

– Maria Conchita Alonzo. Inspector-şef. Am primit adresa dumneavoastră de la Nathaniel Murdoch, consultant software.

Femeia clipi de cîteva ori, căutînd să-şi amintească.

– A, sigur, zise ea după cîteva momente. Un prieten al unui prieten. Da. Nathaniel Murdoch. Apropo, ce mai face domnul Murdoch?

– Nu prea bine. Acum şase luni şi-a pierdut postul, iar de vreo patru luni doarme prin parcuri, în Philadelphia.

– Teribil. Am vorbit cu el o singură dată, dar mi-a făcut o impresie bună.

Maria zîmbi imperceptibil.

– Şi mie, iniţial.

Femeia ridică o sprînceană perfect pensată şi creionată.

– Iniţial?

– Are o manieră cel puţin ciudată de a înapoia o favoare, explică Maria.

– Înţeleg...

– Spre exemplu, mi-a dat adresa aceasta fără să-mi spună cum vă numiţi sau cu ce v-aş putea ajuta. Iar de ce s-a întîmplat la o adresă pe care mi-a dat-o mai devreme, în cursul zilei, nici nu vreau să-mi aduc aminte.

Femeia cea înaltă păru uşor contrariată.

– E drept că, în mediul nostru, nu prea ne facem cunoscut numele şi cu atît mai puţin adresa privată din ciberspaţiu.

Aruncă o privire împrejur.

– Dumnezeu ştie cît îmi ia din puterea sistemelor de calcul menţinerea peisajelor preferate ale lui Teddy la asemenea rezoluţie. Nici nu vreau să mă gîndesc ce s-ar întîmpla dacă ar da năvală aici o mulţime de nepoftiţi. Dar, trecînd peste asta, am avut un motiv ca, la sfatul consilierului meu pentru relaţii cu publicul, să îi comunic adresa mea domnului Nathaniel Murdoch. La rîndul său, acesta a dovedit discreţie şi profesionalism. Dumneata eşti prima persoană care m-a contactat în opt luni. Şi ai grad de inspector-şef...

Maria încuviinţă din cap.

– Atunci...

– Aţi putea, cel puţin, să-mi spuneţi cum vă numiţi? insistă Maria. Cum să vă spun?

– „Doamnă” cred că e suficient, răspunse femeia, ridicînd uşor din umeri.

– Perfect, doamnă. Mi-am pierdut soţul în războiul vostru de independenţă. Acum stau singură în patul nostru. Şi îi port halatul de baie. Şi îi beau votca. Şi îi simt lipsa. Cred că nu e ziua potrivită ca să fiu ţinută la distanţă cu asemenea răceală de o orbitală.

Femeia clătină din cap. O boare de vînt îi legăna părul.

– Îmi cer scuze. Pentru noi, orbitalii, păstrarea discreţiei este a doua natură. Dar am nevoie de ajutorul dumitale, pentru că şi eu am pierdut pe cineva.

Maria încuviinţă, îndemnînd-o, pe tăcute, să continue.

– Cu şase ani în urmă, fiul meu, Teddy, a fost ademenit de o inteligenţă artificială şi a fugit din habitatul nostru. A ajuns pe Pămînt, iar condiţiile de acolo fiind aşa haotice practic a dispărut.

– Şi credeţi că mai poate fi găsit?

– Sunt aproape sigură. L-am văzut în urmă cu mai bine de opt luni la o emisiune de ştiri. Arăta destul de schimbat, dar cred că el era.

– În opt luni e posibil să fi plecat oriunde din locul unde l-aţi văzut la ştiri.

Femeia schiţă un zîmbet trist.

– Foarte puţin probabil. Ajunsese într-un teritoriu secret, păzit cu stricteţe. Gangland...

Maria simţi că îi fugea pămîntul de sub picioare.

– Nu numai că vreţi să găsesc pe cineva despre care nu ştiţi cu certitudine dacă mai e în viaţă şi care a dispărut de şase ani, dar mai vreţi şi să îl caut într-un teritoriu atît de secret încît nu i se recunoaşte existenţa şi nu i se face cunoscut amplasamentul. Of, Santa Juanita, păzeşte-ne! La ce ştiri l-au dat?

– Pe un canal multimedia criptat, din habitatul nostru.

Pe moment, Maria se simţi ispitită să întrerupă convorbirea, să-l caute pe Levcenko şi să accepte să-i fie gardă de corp. Acum, părea o slujbă mult mai sigură şi mai ferită de riscuri.

– Pentru ce nu l-aţi recuperat atunci, imediat după aterizare?

Orbitala se întristă.

– În habitatul nostru sînt reguli foarte stricte privitoare la evitarea contaminării, iar ex-Statele Unite se încadrau printre ţările cu un risc ridicat, aflate practic sub interdicţie. Abia recent au devenit disponibile noi generaţii de nanozoare simbiote care pot face sistemul imunitar uman mult mai eficient. Acum, indiferent cu ce ar fi contaminat Teddy, l-am putea vindeca, iar societatea de aici l-ar putea primi înapoi.

Maria căută să gîndească repede şi clar, furioasă că votca şi oboseala îi încetiniseră mintea.

– Aveţi date despre el? Imagini, emisiunea de la ştiri, grupa de sînge, date genetice, modelul vaselor sanguine de pe retină, amprentele digitale?

– Amprentele nu le am, spuse femeia. Celelalte informaţii am să ţi le trimit.

– Aveţi adresa?

Femeia schiţă un zîmbet plin de indulgenţă.

– Ţi-am localizat şi analizat tot sistemul de acasă înainte să-ţi permit accesul în spaţiul meu privat, Maria.

Fosta inspectoare făcu un efort să ignore tonul condescendent.

– Şi încă ceva. Ca să-l caut, vreau să fiu plătită cu bani adevăraţi. Un avans suficient ca să-mi acopere cheltuielile de drum şi o lichidare pe care o s-o discutăm la momentul potrivit.

Pentru prima oară, orbitala păru cu adevărat şocată.

– Au trecut mai bine de optzeci de ani de când unii ca Marlowe lucrau pe douăzeci şi cinci de dolari pe zi plus cheltuielile, insistă Maria Alonzo. Şi, oricum, pe vremea aia douăzeci şi cinci de dolari însemnau cu totul altceva. Dacă e să plec de lîngă copiii mei şi să vă caut fiul tocmai în Gangland, va trebui să mă plătiţi cu bani adevăraţi.

(Ediţia electronică gratuită a romanului Gangland poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută! )

John Shirley – "Eclipse Corona" (1990; ed. rev. 2000)

După ce am parcurs Eclipse Penumbra, a trebuit să aştept pînă în februarie 2002 ca să primesc, mulţumită domnişoarei Mălina Gurgu şi foştilor săi colegi săi de la firma Fides, ultimul roman din trilogia „A Song Called Youth” – o ediţie revizuită şi actualizată. Din fericire, aşteptarea mi-a fost răsplătită. Să vedem împreună de ce:

Eclipse Corona încheie triumfal seria „A Song Called Youth”. În buna tradiţie cyberpunk, combină cîteva convenţii literare şi tratează mai multe dintre temele specifice genului decît primele două romane ale trilogiei.

O asemenea convenţie literară este romanul paranoic despre servicii secrete şi conspiraţii, în maniera celor scrise de Thomas Pynchon. Astfel, trilogia lui Shirley expune strat după strat de conspiraţii, iar Eclipse Corona duce procesul pînă la consecinţele ultime. Nu numai că Watson i-a trădat şi ucis pe Rick Crandall (superiorul său din Alianţa Secundă) şi pe Sackville West (de acelaşi rang cu el), dar împreună cu Dr. Cooper plănueşte răspîndirea unui virus selectiv din punct de vedere rasial care să grăbească genocidul început deja de AS în lagăre de concentrare din Europa Occidentală. De partea cealaltă a baricadei, finanţatorul Noii Renaşteri, miliardarul Witcher, se dovedeşte în final a fi vinovat de uneltirea unor planuri asemănătoare.

Altă convenţie literară ilustrată magistral este neîncrederea generală, suspiciunea dintre personaje şi modul în care, pe ascuns sau făţiş, unele dintre ele trec dintr-o tabără în alta. Astfel, într-un moment critic, Giessen (un membru de vază al Alianţei Secunde) îl arestează pe Watson şi îl înlocuieşte la conducere. Pe de altă parte, atunci cînd planurile miliardarului Witcher ies la iveală, gărzile lui de corp îl ucid, după care se alătură insurgenţilor din FirStep. Iar Barrabas, un recrut britanic AS dezgustat de propaganda rasistă, joacă un rol-cheie în compromiterea Alianţei prin publicarea de date despre virusul selectiv.

Unele elemente din romanele de război sînt de asemenea prezente, cum ar fi acţiunile de sabotaj, ambuscadele sau execuţiile de ostatici civili în speranţa că partizanii precum Dan Torrence se vor preda autorităţilor.

Dintre temele specifice literaturii cyberpunk, aş aminti prezenţa simulacrului mediatic Rick Crandall după moartea originalului sau (în capitolul al doilea) o formă de telepatie electronică între personaje dotate cu interfeţe neurale. Nu lipsesc nici trimiterile intertextuale, cum ar fi propunerea de a transforma FirStep într-un stat independent comunist (un ecou al Republicii Populare Marţiene din satelitul Deimos, aşa cum apare în Vacuum Flowers de Michael Swanwick), adolescenţii punk pe skateboard-uri (care apar frecvent în proza lui Lewis Shiner) sau personajul Jo Ann Teyk, care îi închiriază unui laborator AS puterea de procesare a creierului său, apoi, cînd suferă scurgeri de date, este urmărită şi ameninţată (ca dovadă că Johnny Mnemonic nu a fost singur).

Nu lipsesc nici scenele violente, cu confruntări armate şi victime, nici elementele de cultură populară dragi autorului. Dacă retro-rocker-ul Rick Rickenharp nu mai apare decît în înregistrări-pirat, alţi artişti, precum muzicianul de culoare Jerome X, produc evenimente mediatice în care muzica pop se îngemănează cu imaginile subversive. Căci John Shirley ne aminteşte şi aici că trăim într-o epocă saturată de mass media în care mintea fiecărui om a devenit un cîmp de bătălie între diverse forme de propagandă.

Dat fiind că Eclipse Corona este un roman ştiinţifico-fantastic, în final Alianţa Secundă cripto-fascistă se destramă ca urmare a materialelor compromiţătoare difuzate de hacker-i prin reţelele mondiale de telecomunicaţii, iar personajele au şansa să-şi recapete libertatea şi drepturile cetăţeneşti.

După ce au trecut de ultima pagină, cititorii rămîn cu senzaţia că au parcurs nu atît o serie de trei romane (cum ar fi Trilogia Ciberspaţiului de William Gibson), cît un roman în trei volume (ca Stăpînul inelelor de J.R.R. Tolkien – iertată fie-mi comparaţia). În privinţa întinderii, complexităţii, coerenţei, orchestrării intrigii şi coordonării unui număr impresionant de personaje, „A Song Called Youth” are puţini rivali între celelalte creaţii cyberpunk. Chiar dacă ar fi fost singura lucrare de acest fel a autoruui, tot i-ar fi asigurat un loc de frunte lui John Shirley în canonul genului.

Spre norocul cititorilor, Shirley a scris şi alte romane cyberpunk ambiţioase, precum Silicon Embrace.

Dar despre asta vom discuta cu altă ocazie.

(Pentru mai multe informaţii, accesaţi site-ul autorului la http://www.darkecho.com/JohnShirley/.)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

"Bonus" (din romanul "Gangland")

Începuse să se întunece cînd Maria Alonzo se apropie din nou de parcul cu desişuri de banian aclimatizat. Pe cer, nuanţele roşiatice erau înlocuite de tonuri de violet şi indigo, iar pe faţadele clădirilor din centrul Philadelphiei se aprindeau firme luminoase şi reclame animate.

Pe trotuar, lîngă chioşcul de ziare, o aştepta Murdoch, cu o jumătate din franzelă înfiptă într-un buzunar al sacoului. Şervetul de hârtie în care era înfăşurată pîinea atîrna afară.

Maria parcă şi coborî din maşină, apoi luă un pachet din portbagaj.

– Te-ai şi întors?

Îl privi, de la părul năclăit şi faţa bărboasă la pantofii prăfuiţi şi scîlciaţi. Trebuia să-şi amintească bine în ce hal decăzuse fostul consultant software ca să se poată stăpîni şi să nu-l ia la pumni.

– Cum a fost interviul?

Femeia se gîndi un moment.

– Am trecut şi prin situaţii mai grele...

– A, bun!

– Dar lista e foarte scurtă.

Murdoch deschisese gura ca să spună ceva, dar se răzgîndi şi o închise la loc.

– E acolo, la Embers, unu' tuns scurt care o să vrea să mă găsească. Atunci cînd o să-şi revină, cel puţin...

Consultantul ridică din sprîncene şi dădu din cap. Pe laptopul înnodat la gît îi clipeau cîteva luminiţe minuscule.

– Asta îmi aminteşte de ceva, continuă Maria.

Căută în buzunarul jachetei şi scoase peticul de hârtie maro pe care Murdoch i-l dăduse cu o oră mai devreme.

– Ar trebui să-ţi vîr asta undeva, fără vaselină. Ce-a fost în capul tău cînd m-ai trimis să caut un post la asemenea oameni?

Bărbatul dădu din mâini, privind cu un aer nesigur cînd în ochii Mariei, cînd la biletul dintre degetele ei.

– Cum să-ţi spun... M-am gîndit că acolo, la agenţie, v-au pregătit în tot felul de domenii: arte marţiale, tir cu arme de foc, diverse alte tehnici, şi ai putea să lucrezi ca gardă de corp.

Maria închise ochii un moment, apoi îi redeschise şi îl privi cu milă.

– Ca gardă de corp la nişte traficanţi de droguri? Nathaniel, agenţia în care am lucrat caută sistematic asemenea oameni. Sau, în fine, înainte să se desfiinţeze, îi căuta. De obicei, îi găsea în saci de plastic, făcuţi pachet în cîte un portbagaj.

– Am zis că nu sunt sigur că o să-ţi placă...

Femeia dădu ochii peste cap.

– Nu de plăcut e vorba. Dacă ar fi aflat cu ce mă ocup – cu ce m-am ocupat pînă ieri – ar fi fost îndreptăţiţi să creadă că eram un agent sub acoperire care încerca să se infiltreze în organizaţia lor. Ai cea mai vagă idee ce mi-ar fi făcut cînd ar fi aflat?

– Te-ar fi împachetat într-un sac de plastic şi te-ar fi lăsat într-un portbagaj?

Maria făcu o grimasă acră.

– Foarte amuzant, Nat, băiete. Ar trebui să ai o emisiune a ta, la televizor. Chestia cu plasticul şi cu portbagajul e modul lor de a avea grijă de afaceri. Dar cînd un agent sub acoperire se infiltrează în treburile lor, au tendinţa să ia asta foarte personal. Am văzut rezultatele, şi nu vrei să ştii cum arată.

Murdoch se schimbă la faţă. Într-un fel, Mariei îi păru rău pentru el.

– OK, am înţeles. Tu eşti cu programele, iar lumea reală e ceva care li se întîmplă altora.

– Am încercat să-ţi fac la rîndul meu o favoare pentru că ai fost amabilă cu mine, zise bărbatul pe un ton amărît.

– M-am fofilat pînă la urmă, continuă Maria. Le-am povestit că am copii de crescut şi că programul de lucru de la Embers îmi strică orele cînd fac lecţii cu ei şi cînd îi duc la plimbare.

Consultantul o privi neîncrezător.

– După ce ai dat cu ei de pămînt la interviu...?

– Ştiai cum sunt interviurile?!

– Doar nu crezi că eşti prima persoană pe care am trimis-o să lucreze pentru Levcenko?

Femeia lăsă pachetul din mînă şi-l înşfăcă pe consultant de reverele soioase.

– Băi, şobolanule!

– Eşti prima care se întoarce de la interviu pe picioarele ei, chiţăi Murdoch speriat. Asta vroiam să te întreb: după ce ai dat cu ei de pămînt, te-au mai crezut că eşti mamă devotată şi că-ţi creşti copiii?

Maria luă pachetul de pe trotuar.

– Chiar sînt o mamă devotată şi chiar mă ocup de creşterea copiilor mei, dacă vrei să ştii. Dacă m-au crezut sau nu, e problema lor. Oricum, trebuia să plec de acolo înainte să-şi pună prea multe întrebări în legătură cu mine, şi în mod cert înainte să afle răspunsurile. Mai ales că lui Levcenko i-a plăcut cum m-am descurcat la interviu.

– Şi-atunci de ce n-ai păstrat postul?

Femeia clătină din cap, zîmbind ca pentru sine.

– Mi-am petrecut ani de zile conducînd echipe care să-i investigheze pe unii ca Levcenko şi să-i bage la răcoare, iar acum vrei să-ncasez gloanţe ca să-i apăr pielea unuia de teapa lui? În fine, ce-a fost, a fost. Mi-a dat ceva, un fel de bonus, sau un avans de plată pentru cazul cînd aş vrea să mă întorc.

Ochii îi sclipiră jucăuş.

– Din bonus ţi-am luat şi ţie ceva: un sac de dormit din GoreTex. E uşor, e călduros şi e bleu-marine, ca să se asorteze cu costumul.

Îi întinse pachetul şi dădu să plece.

– Stai puţin, zise Murdoch.

Căută în buzunare şi îi oferi o notiţă scrisă cu marker albastru pe o fîşie ruptă chiar din şervetul de hîrtie în care fusese înfăşurată franzela. Maria îl privi lung, luă fâşia şi citi notiţa cu atenţie.

– Asta ce mai e? Încă un traficant de droguri?

Murdoch clătină din cap.

– Nu. O orbitală.

(Ediţia electronică gratuită a romanului Gangland poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută! )

John Shirley – "Eclipse Penumbra" (1988; ed. rev. 2000)

Tot în ianuarie 2001, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi fostelor sale colege de la firma Fides, am primit, împreună cu Eclipse, al doilea volum din trilogia „A Song Called Youth” – Eclipse Penumbra. După ce am terminat de citit primul roman din serie, m-am grăbit să îl încep pe următorul. Şi iată ce am aflat:

Deşi războiul dintre Noua Uniune Sovietică şi NATO ia sfîrşit, conflictul dintre Alianţa Secundă şi Noua Renaştere se intensifică. În Europa, AS aduce la putere regimuri-marionetă, apoi instituie o uniune europeană sub oblăduirea căreia discriminarea, deportarea şi exterminarea negrilor, evreilor şi marxiştilor devin politici de stat. În Statele Unite ale Americii, AS infiltrează cu succes agenţii precum CIA şi, mai pe ascuns sau mai făţiş, propagă discriminarea rasială, supravegherea populaţiei şi asasinatele politice. În FirStep, colonia spaţială, Noua Renaştere organizează o rebeliune şi răstoarnă dominaţia Alianţei Secunde, iar în Europa mişcarea de rezistenţă ia amploare. Lupta pentru putere de la conducerea AS face noi victime. În final, întreaga lume intră într-o situaţie de criză.

În acest al doilea roman, unele personaje cu care făcuserăm cunoştinţă în Eclipse au ieşit din scenă: Rick Rickenharp a pierit cînd mastodonţii blindaţi trimişi de AS au distrus Arcul de Triumf. John Swenson s-a sinucis după ce a asasinat-o pe Ellen Mae Crandall. James Kessler s-a retras în siguranţă împreună cu soţia.

Alte personaje intră în scenă: Kitty Torrance, sora lui Dan „Hard-Eyes”, trece prin evenimente dramatice în colonia FirStep. Stoner, un agent CIA, descoperă la Washington, D.C. căile prin care Alianţa Secundă s-a infiltrat în CIA. Jean-Michel Karakos, un agent al Noii Renaşteri, este capturat de AS în Europa, trimis prin închisori şi lagăre şi supus unui proces de spălare a creierului. Charlie, un om obişnuit din New York, e martor al abuzurilor AS din America. Senatorul Spector din Chicago, conservator care susţine legile AntiViolenţă, judecăţile sumare şi execuţiile televizate, trece printr-o criză de conştiinţă. Şi, nu în ultimul rînd, apare finanţatorul Noii Renaşteri, Witcher, un miliardar care poate că are planuri proprii pentru instituirea unei dominaţii mondiale.

Alte personaje, care apăruseră deja în primul roman, capătă o importanţă sporită: Dan „Hard-Eyes” Torrence se transformă din turist rătăcit într-un veritabil lider de gherilă al Noii Renaşteri. Colonelul Watson devine noul adjunct AS, apoi (după ce îl asasinează pe Rick Crandall şi îl înlocuieşte cu un simulacru mediatic) noul şef al Alianţei. Russel Parker, şeful securităţii FirStep, iniţial un susţinător al lui Praeger, devine conducător al revoltei împotriva AS. Iar fostul director al coloniei spaţiale, Rimpler, după ce o porţiune a creierului său a fost conectată la reţeaua informaţională din FirStep, se transformă în „duhul din maşinărie”, o entitate care pune în funcţiune după cum doreşte diversele sisteme din habitat.

Pe parcursul cărţii, intriga este orchestrată foarte bine, schimbările de planuri narative au loc foarte frecvent, suspansul creşte, iar numeroasele confruntări duc la noi situaţii de criză. Eclipse Penumbra este un roman captivant, care creează un interes enorm pentru ultima parte a trilogiei.

Dar despre asta vom discuta altădată.

(Pentru mai multe informaţii, accesaţi site-ul autorului la http://www.darkecho.com/JohnShirley/ .)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

"La foc mic" (din romanul "Gangland")

...Exact asta-i mai lipsea, Doamne apără şi păzeşte, după ce rămăsese fără loc de muncă la desfiinţarea agenţiei, care oricum fusese cea mai proastă mişcare cu putinţă pe care-ar fi putut s-o facă ăia, ca şi cînd ar fi lăsat practic un continent întreg de izbelişte, exact asta-i mai lipsea, să dea nişte golănaşi de cartier cu ea de pereţi şi să măture cu ea pe jos, ca să vezi la ce le stă ăstora mintea după ce-şi petrec copilăria cu ochii la filme de-alea cu bătăi făcute cu buget redus prin Hong Kong, San Andreas să ne apere, şi-acum îi mai vîjîia capul şi-o dureau coastele, numai de n-ar fi plesnit vreuna, da’ las’ că le-arătase ea cum stă treaba, mama lor de derbedei şi cu cine le băgase toate prostiile-alea-n cap, cel puţin albul ăla mai zăcea pe jos şi cînd terminase ea de vorbit cu ucraineanul şi plecase, dinspre partea ei n-avea decît să rămînă acolo pînă la Judecata de Apoi, Doamne iartă-mă, prea o căutase cu lumînarea şi se-ntreba dacă un interviu pentru o nenorocită de slujbă ca bodyguard arăta aşa, cum Dumnezeu or fi fost încăierările pe bune, nu că şi-ar fi dorit să ajungă vreodată într-una, Santa Maria de Santiago de Compostella să ne aibă-n pază, oricum o mai dureau şi-acum toate alea de la interviul ăsta, şi toată bătaia de cap pentru ce, ca să aibă privilegiul să-l apere pe de-alde Levcenko, cînd ştia clar încă de la academie să nu se pună vreodată cu Mama Lege, Mama Natură şi mama lor de mafioţi ucraineni, cam atunci o apucase spaima cu adevărat, la discuţia din birou, nu la păruiala din stradă, aia fusese mai mult de încălzire, n-ar mai fi avut parte de alta la fel, da’ trebuise să-şi limpezească mintea repede de tot ca să discute cu ucraineanul, nu că s-ar fi aflat prima oară nas în nas cu asemenea specimene, da’ sigur fusese prima dată fără armă, fără vestă antiglonţ, fără colegi, fără echipă de sprijin, fără microfon laringeal, fără transmiţător în nervul auditiv şi-n general fără ştirea nimănui, excepţie făcînd trogloditul ăla de Murdoch care-o băgase-n gura lupului, sigur, lui ce-i păsa, la o adică, parcă i-ar fi rămas lui copiii fără mamă, şobolan nespălat ce era, noroc că-i merseseră repede şi mintea şi gura la discuţia cu Levcenko...

(Ediţia electronică gratuită a romanului Gangland poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută! )

John Shirley – "Eclipse" (1985; ed. rev. 1999)

În ianuarie 2001, datorită domnului Daniel Măndiţă şi fostelor sale colege de la firma Fides, am achiziţionat o ediţie revizuită a romanului Eclipse de John Shirley. Atunci, înainte de atacurile de la 11 septembrie, de noul război şi de măsurile restrictive care au urmat, Eclipse şi cele două continuări ale sale păreau uşor desuete, produse ale unui război rece care, spre uşurarea generală, se încheiase.

Acum, din păcate, trilogia ”A Song Called Youth” a căpătat o relevanţă alarmantă.

Să vedem împreună de ce:

Acţiunea din Eclipse are drept fundal două conflicte la scară globală. Cel dintîi este de natură militară, între NATO şi Noua Uniune Sovietică. Cel de-al doilea este de natură politică, între Alianţa Secundă (o organizaţie cripto-fascistă) şi Noua Renaştere (o mişcare de rezistenţă dedicată apărării democraţiei şi drepturilor omului).

Intriga se desfăşoară pe numeroase planuri – în Europa devastată de Al Treilea Război Mondial, în colonia spaţială FirStep din punctul Lagrange 5, în Statele Unite ale Americii şi pe insula artificială Freezone din largul coastei Marocului.

Naraţiunea foloseşte un punct de vedere numit „omniscienţă selectivă multiplă” pentru a relata la persoana a treia percepţiile, gîndurile şi acţiunile unui mare număr de personaje. În acestă privinţă, Eclipse şi cele două urmări ale sale reprezintă poate cea mai ambiţioasă şi complexă structură narativă din literatura cyberpunk.

Printre personajele principale din acest roman se numără:

Smoke, un fost scriitor influent care, în urma torturilor pe care i le-au aplicat agenţii Alianţei Secunde, şi-a pierdut echilibrul mental.

Dan Torrence (numit şi Hard-Eyes), un turist american eşuat în Europa devastată.

Steinfeld, un agent Mossad care ajută la organizarea Noii Renaşteri.

Claire Rimpler, fiica directorului coloniei spaţiale.

Rick Rickenharp, un retro-rocker care se alătură mişcării de rezistenţă.

John Swenson, un agent al Noii Renaşteri infiltrat lîngă conducerea Alianţei Secunde.

James Kessler, un cercetător independent care a pus la punct un dispozitiv ce îi avertizează pe cetăţeni cînd li se transmit informaţii falsificate prin mass-media şi căruia reţeaua Worldtalk i-a şters din minte amintirea acestui proiect.

Cele mai importante personaje negative sînt:

Tele-evanghelistul Rick Crandall, actualul conducător al Alianţei Secunde.

Ellen Mae Crandall, sora şi adjuncta acestuia.

Wilson, şeful ramurii britanice a Alianţei.

Prager, reprezentantul neoficial al Alianţei în FirStep.

Pe parcursul romanului, Shirley trece de la un plan al acţiunii la altul cu mare viteză, alternînd scenele de război din Europa cu cele de supraveghere şi urmărire din Statele Unite, momentele de tensiune trăite de agenţii Noii Renaşteri cu demonstraţiile şi revoltele din FirStep. Din loc în loc sînt presărate informaţii despre diversele organizaţii conservatoare (congregaţii tele-evanghelice, firme de securitate privată, partide naţionaliste, nostalgici nazişti), scene legate de cultura populară dragă lui John Shirley (punctul culminant al romanului este un concert rock susţinut de Rick Rickenharp pe Arcul de Triumf din Paris sub tirul Alianţei Secunde), creaturi biomecanice ieşite parcă din imaginaţia lui Philip K. Dick şi elementele unui sistem de supraveghere şi opresiune care rivalizează cu cel din O mie nouă sute optzeci şi patru.

Mesajul din Eclipse este transmis foarte clar pe aproape fiecare pagină: fie ne apărăm drepturile şi libertăţile civile, fie acestea vor fi restrînse de către forţele conservatoare. Dincolo de valoarea sa de divertisment (acţiune, suspans şi aşa mai departe), romanul lui Shirley este important mai ales ca avertisment şi este mai relevant în primul deceniu al noului mileniu decît a fost în anul publicării.

De aceea, alături de celelalte volume din trilogia ”A Song Called Youth”, Eclipse ocupă un loc de frunte în canonul literaturii cyberpunk.

(Pentru mai multe informaţii, accesaţi site-ul autorului la http://www.darkecho.com/JohnShirley/ .)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

"Interviu" (din romanul "Gangland")

O vreme, Maria Alonzo şofă pe străzile din ce în ce mai aglomerate, preferînd să ignore peticul de hîrtie maro pe care Murdoch i-l strecurase pe bancheta din dreapta. Deasupra, printre clădiri, se zăreau straturi de smog care la apus aveau nuanţe portocalii-roşiatice. Opri la un semafor, între un taxi blindat şi o dubiţă viu colorată de la o firmă de mîncare chinezească. Şoferul dubiţei dădea din cap în ritmul unei muzici care-i intra pe fir, printr-o mufă din spatele urechii, direct în nervul auditiv.

Se uită din nou la peticul de hârtie. După ore în şir de bătut fără folos la uşi virtuale, de discuţii, de rugăminţi, nu se alesese decît cu o adresă şi o promisiune vagă de la un boschetar suficient de defazat faţă de realitate ca să-şi spună în continuare consultant software.

La urma urmei, ce avea de pierdut?

Întinse mîna după hîrtie, dar maşina din spatele ei îi trimise un semnal scurt cu farurile în oglinda retrovizoare. Tresări. Se schimbase culoarea semaforului.

Trecu de intersecţie pe sub un banner care o îndemna să urmărească TrueCrime 24/7, apoi staţionă lângă un hidrant ca să citească biletul. Embers, 30, Colin Powell St.

– Du-mă la numărul 30, pe Strada Colin Powell.

Maşina rămase tăcută timp de două secunde. Firma de neon a unui salon de tatuaj îi revărsa cascade de lumini colorate pe capota emailată.

– Strada Colin Powell se află într-o zonă cu coeficient ridicat de risc, zise Toyota. Orice pagube aş suferi acolo nu ar fi acoperite de contractul de asigurare. De asemenea...

– Du-mă acolo.

Maşina tăcu şi porni.

Douăzeci de minute mai tîrziu, Toyota intră pe o stradă mărginită de clădiri de la mijlocul secolului precedent, dărăpănate. Deasupra, din loc în loc, se vedeau vergele de metal întinse lîngă ferestre, cu sfori pe care atîrnau rufe puse la uscat. Pe trotuare, cîţiva copii se jucau, iar în caroseria vandalizată a unui Chevrolet verde, peticită cu folie de plastic lipită cu bandă adezivă argintie, dormea un bătrîn cu un câine. Cînd trecu Toyota, cîinele se trezi şi începu să latre.

Intrarea de la numărul 30 era o uşă masivă, nituită, cu o vizetă care pe Maria o trimise cu gîndul la închisorile victoriene. Uşa fusese vopsită într-o nuanţă mată de negru, probabil în cîteva straturi aplicate cu grijă, numai că efectul impresionant era compromis de un graffito prăzuliu, DA FUNKEE MUNKEE.

Maria se uită la uşă, apoi împrejurul ei, dar nu zări nicăieri numele Embers. Coborî din maşină şi o încuie. Deasupra ei, la o fereastră din blocul de vizavi, o negresă între două vârste scutură o faţă de masă. Cîinele nu se mai vedea. Probabil intrase înapoi în culcuşul din Chevrolet.

Se apropie de uşă, ezită un moment, după care ciocăni.

Vizeta se deschise.

Ochii căprui-închis ai unui negru o priviră. Maria susţinu privirea cîteva secunde.

– Am venit pentru interviu, zise ea în chip de explicaţie.

Vizeta se trînti la loc cu un ţăcănit metalic. Trecură cîteva momente, iar femeia chiar se gîndi că poate era mai bine să plece. De la o fereastră deschisă undeva, la etaj, se auzea o melodie R&B.

Apoi uşa nituită se deschise fără zgomot, culisînd pe balamale bine unse. Ieşiră pe rând negrul care se uitase la Maria prin vizetă, doi portoricani, un alb tuns perie şi un asiatic obez. Negrul ţinea în mîna dreaptă o bîtă de baseball.

– Ia uite ce-a tîrît pisica pînă aici, zise albul.

Se răspîndiră în evantai împrejurul Mariei. Negrul rămase la mijloc.

– M-a trimis Nathaniel Murdoch, continuă femeia, privindu-i pe rând. Consultantul software.

Unul dintre portoricani încuviinţă imperceptibil din cap. Ceilalţi păreau nici să nu fi auzit. Pe tricoul albului, Maria recunoscu sigla formaţiei Shoot 2 Kill.

Negrul dădu s-o lovescă cu bîta de baseball. Femeia se feri, apoi se ghemui ca să evite o a doua lovitură, se răsuci şi-i seceră un picior atacantului. Se ridică şi făcu doi paşi îndărăt.

Portoricanii scoaseră bricege butterfly pe care le deschiseră cu mişcări abile şi reflexii de crom ieftin. Maria eschivă, prinse o încheietură şi-o răsuci, apoi auzi clinchet metalic pe pavaj.

– Chingada! ţipă cel căruia îi sucise mîna.

– Y tu madre tambien, îi răspunse femeia printre dinţi.

Se feri de celălalt briceag o dată, şi încă o dată, apoi îl lovi pe portorican în genunchi şi-l izbi cu podul palmei în stern, trimiţîndu-l peste negrul care tocmai se ridicase. Două braţe musculoase o înşfăcară şi-o ridicară de la pământ, o strînseră de-i tăiară respiraţia şi-o trîntiră pe asfalt.

Maria izbi cu braţele în lături ca să atenueze impactul, lovi roată cu picioarele, după care se ridică dintr-un salt.

Albul tuns perie se năpusti asupra ei şi-o purtă pînă la clădirea de pe partea cealaltă a străzii, unde o trînti de perete. Mariei îi clănţăniră dinţii şi i se întunecă vederea. Scutură din cap ca s-o limpezească, dar un pumn în plex îi tăie răsuflarea.

– Mîţa zgîrie, făcu el.

Femeia îl lovi între picioare o dată, pe urmă a doua oară, apoi îl îmbrînci ca să-şi facă loc şi-i dădu o lovitură cu piciorul în tîmplă, din întoarcere. Bărbatul căzu secerat.

Maria aruncă o privire scurtă spre ceilalţi, care deja luaseră distanţă, apoi se aplecă asupra albului ameţit, îl luă cu stânga de tricou, îl ridică pe jumătate şi-l lovi năprasnic cu podul palmei în nas, proiectîndu-l înapoi pe pavaj cu un pocnet sec.

– Vorbeşti prea mult.

Se întoarse spre ceilalţi. Asiaticul făcu un gest ca s-o liniştească.

– Am avut necazuri, am pierdut personal. Şeful vrea să angajeze gardă de corp. Felicitări pentru cum te-ai descurcat la interviu.

O conduseră dincolo de uşa metalică, în josul unei scări în spirală, pe lângă sigle de neon şi decoraţiuni abstracte, printre baruri şi mese şi separeuri şi ringuri de dans, pînă într-o cameră unde, între un birou cît un camion şi un seif cît o ladă frigorifică, şedea un est-european spălăcit îmbrăcat într-un costum italian azuriu de trei piese. Spălăcitul îi aruncă o privire neaşteptat de prietenoasă.

– Bine ai venit la Embers.

(Ediţia electronică gratuită a romanului Gangland poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută! )

John Shirley - "City Come A-Walkin' " (1980, 1996)

În toamna anului 2000, mulţumită bunului meu prieten Liviu Moldovan, am început să descarc materiale despre literatura cyberpunk de pe Internet. Am fost încîntat să descopăr că aproape fiecare dintre autorii mei preferaţi avea un site cu articole, interviuri, proze scurte şi recenzii. Poate cel mai bogat (şi în mod sigur cel mai bine realizat din punct de vedere grafic) mi s-a părut a fi site-ul lui John Shirley, www.darkecho.com/JohnShirley/index.html. Aşa se face că, la sfîrşitul anului 2000, am imprimat şi citit recenzii ale cărţilor sale cyberpunk (Shirley are şi cărţi horror, ştiinţifico-fantastice sau suprarealiste) iar în ianuarie 2001, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi foştilor săi colegi de la firma Fides, am achiziţionat şase dintre ele.

Au şi site-urile de autor rostul lor...

Am început lectura cu un roman vechi (apărut iniţial în 1980, ediţie revizuită 1996), atît de vechi încît fusese publicat înainte de apariţia mişcării cyberpunk, în acelaşi an cu o altă carte de căpătîi a genului, The Artificial Kid de Bruce Sterling. Un roman cu un titlu ciudat. City Come A-Walkin'. Adică, pe româneşte, "Venea agale un oraş".

Să vedem împreună despre ce este vorba.

Ediţia revizuită începe cu o prefaţă de William Gibson, în care cel mai cunoscut autor cyberpunk explică importanţa lui John Shirley în cadrul mişcării. Pe de o parte, acesta din urmă a scris proze scurte şi romane atît de stranii şi inovatoare încît nu numai că nu cadrau cu ceea ce era acceptat pe piaţa americană sub numele de science fiction la sfîrşitul anilor 70, dar nici acum nu sînt încadrabile cu uşurinţă într-un gen anume. Pe de altă parte, John Shirley l-a convins pe William Gibson să continue să scrie după dezamăgirea de la debut şi, mai mult, i l-a prezentat lui Bruce Sterling. Şi, nu în ultimul rînd, Shirley a supravieţuit unui stil de viaţă intens care includea activitatea literară, muzica punk rock, consumul de alcool şi de droguri, schimbarea frecventă a reşedinţei şi a partenerelor.

În prologul romanului, Sonja Pflug, cunoscută sub numele de scenă Catz Wailen, se pregăteşte să înregistreze un cîntec în studio, dar inginerul de sunet o anunţă că în fundalul înregistrării instrumentale se aude un zgomot. Sonja îi cere să-l izoleze, şi ascultă vocea cuiva care a murit, Stu Cole, o cunoştinţă veche care îi spune o poveste de demult, din 2008, din San Francisco.

E povestea lui, proprietarul unui club de noapte, a ei, cîntăreaţă în acel club, şi a oraşului, care colindă străzile în formă umană pentru a se cunoaşte şi pentru a-şi cunoaşte locuitorii. Avatarul oraşului face fapte bune şi rele, reuneşte familii şi stîrneşte încăierări, dar mai ales are de rezolvat o criză majoră provocată de introducerea forţată a cărţilor de credit. Şi, pentru că nu poate rezolva singur criza, caută să-i convingă pe Stu Cole şi Catz Wailen să i se alăture.

Cole are toate motivele, pentru că autorităţile încearcă să-l oblige să se afilieze unui sindicat. Întrucît vrea să-şi păstreze clubul şi să-şi continue afacerea, e înclinat să ajute avatarul în strîngerea unor probe compromiţătoare. Catz, pe de altă parte, îşi dă seama cînd situaţia devine prea periculoasă şi preferă să plece, acuzîndu-l pe Cole că este conformist şi în sinea lui vrea cu orice preţ să se integreze, să fie acceptat într-o comunitate.

Iar temerile ei sînt bine întemeiate, căci situaţia devine într-adevăr periculoasă. Cole e ameninţat, şi avocatul său la fel. Cînd oraşul aduce dovezi că avocaţii din operaţiunea cu cărţi de credit conspiră cu capii mafioţi, un ziarist este asasinat, Stu şi Catz trec prin ambuscade, sînt ameninţaţi la un concert, răpiţi şi salvaţi.

După o primă serie de incidente pline de violenţă, Catz Wailen preferă să plece la Chicago, iar Stu e arestat. Chiar dacă avatarul oraşului Sacramento îl eliberează, într-un episod suprarealist Stu este ucis de cabluri electrice animate, apoi, sub formă de spirit, participă alături de avataruri la o operaţiune de curăţenie generală în care mafioţii şi politicienii corupţi sînt lichidaţi.

La final, în studio, Catz preferă să plece şi să-şi vadă de viaţa ei, iar duhul lui Stu Cole îi ascultă muzica.

Cu siguranţă că nu avem un nume adecvat pentru un asemenea roman. În City Come A-Walkin' se îmbină elemente de realism magic, roman negru, postmodernism, fabulaţie paranoică şi (în formă embrionară) cyberpunk. Episoadele din capitolele finale în care spiritul lui Cole bîntuie lumea reală ca să ucidă gangsteri evocă în filigran filmul The Crow, al cărui scenarist a fost John Shirley. Şi asemănările cu filme sau cărţi care au apărut ulterior nu se încheie aici...

În capitolul al doilea, scena în care eroina şi eroul iau o mulţime de arme de foc, intră într-o clădire, mitraliază paznicii, apoi urcă într-un lift şi, la unul dintre etajele superioare, mitraliază alţi paznici a fost preluată (cu mai multe efecte speciale, mai multe acrobaţii şi mai multă pirotehnie) de fraţii Wachowsky în filmul The Matrix.

În capitolul întîi, avatarul oraşului San Francisco îşi metamorfozează hainele pentru a le face adecvate cu stilul interlocutorului. John Shirley a folosit ulterior acest procedeu spectaculos într-o povestire scrisă împreună cu William Gibson şi cunoscută cititorilor români, "Specie integrată".

Oraşul întrupat poartă şi ceea ce avea să devină totemul mişcării cyberpunk - ochelari de soare reflectorizanţi. Mai mult, personajul acesta suprarealist este capabil să acceseze numeroase canale de comunicaţii şi să le utilizeze după cum doreşte. Spre exemplu, îi apare în repetate rînduri lui Cole Stu la televizor, îi vorbeşte din radioul portabil al unui beţiv, din receptoare telefonice sau din radioul unui automobil.

Pe lîngă asta, avatarul oraşului iscă tot felul de "accidente" convenabile pentru a-i ajuta pe protagonişti şi a-i împiedica pe oponenţii lor să le facă rău. Printre obiectele manipulate în mod magic de avatar se numără hidranţi, ţevi, holograme la un concert şi chiar pavajul străzilor. Într-o formă explicată mai plauzibil, dar la fel de spectaculoasă, această "netezire" a drumului protagoniştilor prin manipularea obiectelor de către o entitate non-umană avea să apară cîţiva ani mai tîrziu şi în Neuromancer, iar William Gibson a recunoscut în prefaţa la City Come A-Walkin' că sursa de inspiraţie pentru Inteligenţele sale Artificiale o constituie avatarurile urbane ale lui Shirley.

Problema din fundalul romanului, anume dispariţia oraşelor şi formarea unor reţele de comunităţi mici în locul lor, e tipică pentru perioada în care a fost scrisă cartea. Pe de o parte, vedem aici un ecou tîrziu al mişcării hippie şi idealul întoarcerii la natură. Pe de altă parte, vedem o influenţă a teoriilor lui Marshall McLuhan despre efectele sociale ale mijloacelor de comunicare, în special apariţia satului global ca efect al mijloacelor de telecomunicaţie audio-vizuale electrice şi electronice. Şi, nu în ultimul rînd, remarcăm o noţiune care a coincis cu distribuirea pe piaţă a primelor generaţii de calculatoare personale: dispariţia necesităţii prezenţei la locul de muncă şi apariţia tele-navetiştilor. Un sfert de secol mai tîrziu, observăm că tele-navetiştii nu reprezintă un segment major al forţei de muncă, aşa cum se preconiza atunci, ci unul nesemnificativ. Pentru că oamenii nu merg la birou numai ca să muncească...

Tipic pentru literatura cyberpunk, în City Come A-Walkin' atitudinea faţă de tehnologie în general este intensă, dar ambivalentă. Tehnologia îi permite lui Catz Wailen să aibă o carieră (ar fi greu de imaginat un concert rock fără chitare electrice, amplificatoare, lasere, holograme şi reflectoare). Tot tehnologia însă duce la pierderea intimităţii individuale, iar eforturile integratoare de a face locuitorii din San Francisco să accepte cărţi de credit sau de a-i determina pe cei la limita legalităţii să se înscrie în sindicate vin din partea unei conspiraţii la care participă mafioţi, politicieni corupţi şi funcţionari publici. Cu alte cuvinte, în subtextul romanului este condamnată tehnologia centralizatoare şi îmbrăţişată cea individualizată, descentralizatoare.

Şi dacă tot am discutat despre tehnologie, în acest domeniu găsim poate cele mai bune dovezi că romanele science fiction nu sînt despre viitor, ci despre prezent. Mai precis, nu despre prezentul în care le citim, ci despre prezentul în care sînt scrise. În anul 2008 imaginat de John Shirley, muzica se produce cu chitare electrice (nu prin frecarea de discuri), se interpretează live (nu prin sincronizarea buzelor de pe scenă cu CD-playerul din culise) şi se cheamă Angst rock (nu "hai să intitulăm album un set de şase remixuri ale aceluiaşi single"). Cărţile de credit sînt percepute ca o noutate ameninţătoare. Cabinele telefonice servesc şi drept chioşcuri electronice de ştiri (vă mai amintiţi speranţa victorienilor că nou-inventatul telefon avea să servească la difuzarea concertelor şi a ştirilor?). Nu în ultimul rînd, hainele din piele cu ţinte cromate, ochelarii reflectorizanţi şi falsul accent britanic sînt şic în acest San Francisco imaginat de John Shirley. Pe scurt, în City Come A-Walkin', 2008 are mult mai multe în comun cu acel 1980 în care scria Shirley decît cu acest 2008 în care citim noi.

Dar acesta nu e nici pe departe un defect. Un bun scriitor de science fiction trebuie să ştie să prevadă prezentul. E drept, uneori ajunge să prevadă şi ceva care seamănă îngrijorător de mult cu prezentul cititorilor, cum a fost cazul cu trilogia lui John Shirley "A Song Called Youth". Dar despre asta am să vă povestesc altădată.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

"În parc" (din romanul "Gangland")

După-amiază, cu destul de puţin înainte de începerea orei de vîrf cînd lumea pleca de la birouri, Maria Alonzo ajunse într-un parc din centrul Philadelphiei. Nu coborî din maşină, ci preferă să ruleze încet pe o stradă care mărginea parcul. În dreapta ei, dincolo de trotuar, trunchiuri de banian aclimatizat conspirau să înfulece dioxid de carbon, să întindă frunze şi lăstari şi să se înmulţească.

Desişurile de banian arătau frumos şi cu siguranţă că dădeau bine în peisaj. În mod clar fuseseră plantate acolo ca să îmbunătăţească imaginea locală a unor zaibatsu-uri precum Fujitsu-Geneline, dar Maria avea senzaţia că desişurile acelea erau un exemplu tipic de prea puţin prea tîrziu.

Femeia crescuse cu televiziune prin cablu, urmărind zilnic ştiri aparent disparate despre defrişări, inundaţii, alunecări de teren, inaugurări de platforme industriale în ţări în curs de dezvoltare, secete, creşterea temperaturilor medii anuale, topirea gheţarilor, modificări ale ţărmurilor, fenomene meteorologice de violenţă extremă. Toate aceste lucruri alcătuiau o litanie continuă ca un zgomot de fond al emisiunilor de ştiri, presărată cu imagini de sinistraţi şi victime, o acuzaţie permanentă la adresa celor care distruseseră pădurile şi modificaseră ireversibil climatul. Prin comparaţie cu acea avalanşă de dezastre, desişurile de banian din parc păreau un gest frumos, dar în mare parte nesemnificativ.

Cel puţin apăreau insistent în cărţile poştale ilustrate precum cele expuse în cascade colorate pe un raft de sîrmă rotativ, lîngă un stand de ziare tipărite. Iar dincolo de stand, cu mîinile în buzunarele sacoului bleu-marine, aştepta Nathaniel Murdoch, privind încolo şi încoace ca un popîndău din documentarele pe care le urmărea Juanita. Era mai înalt şi mai slab decît crezuse Maria.

Îi făcu semn cu farurile o dată, apoi încă o dată.

– Aţi putea arde becurile prematur, iar abuzurile de utilizare nu sunt acoperite de asigurarea auto, o atenţionă maşina pe un ton plăcut.

– N-am voie să claxonez în oraş, explică Maria.

Murdoch o recunoscu şi se apropie zîmbind. Femeia coborî geamul din dreapta.

– Salut, Nathaniel. Arăţi mai înalt.

Consultantul ridică din umeri.

– N-o fac intenţionat.

La gît purta înnodat laptopul, pe post de eşarfă. Nu cadra deloc cu costumul şi cravata. Maria avea impresia că îl legase acolo numai ca să se dea mare.

Îi întinse o franzelă. O înfăşurase înr-un şervet de hîrtie pufoasă, poroasă, ca să nu se prăfuiască.

– Poftim. Ţi-am adus-o ca să ai la icrele negre.

Murdoch apucă franzela cu o mînă murdară, cu unghii negre şi crăpate. Pe degetul inelar încă i se mai vedea urma ca un şanţ lăsată de verighetă.

Dacă portiera şi geamul, chiar lăsat, închipuiseră o barieră, pîinea aceea înfăşurată în şervet de hîrtie formă între ei o punte firavă. Peste acea punte, Murdoch o privi cu un aer nesigur.

– Şi ce favoare ai dori în schimb?

Maria lăsă din mînă celălalt capăt al pîinii.

– Voi, bărbaţii, sunteţi groaznic de încuiaţi. O favoare cere altă favoare. Un ban cîştigat aici înseamnă un ban cheltuit dincolo. Unii pierd, alţii cîştigă. Sunt sătulă pînă în gît de viziunea asta îngustă luată din paginile de sport ale tabloidelor. Dă-le în mă-sa de favoruri. E o pîine şi-atît. Mare scofală!

Dădu să închidă geamul.

– Stai puţin! făcu Nathaniel.

Puse pîinea sub braţ şi căută prin buzunare, grăbit, dar metodic. De-acum, mirosul lui de transpiraţie acrită şi haine nespălate se infiltrase în maşină.

– Mă aşteaptă copiii, încercă Maria să încheie discuţia.

– Te rog, nu pleca aşa repede. Unde naiba... A! Uite.

Îi întinse un petic de hîrtie maro, care probabil fusese rupt dintr-o pungă pentru mîncăruri la minut. Maria se uită lung la petic, apoi la consultantul software.

– Sper că nu e o adresă din ciberspaţiu. Sau vreo schemă piramidală. Sau vreo investiţie sigură, garantată, care să-mi tragă din cont şi ultimii bani. Sau vreo reclamă la cine ştie ce program shareware care să-mi dea viaţa peste cap.

Murdoch zîmbi strîmb, arătîndu-şi dinţii îngălbeniţi.

– Viaţa ta a fost deja dată peste cap. Pur şi simplu încă nu simţi.

– Ştiu.

– N-am zis că nu ştii. Am zis că nu simţi. Nu încă...

Lăsă peticul să cadă în maşină, pe marginea banchetei din dreapta, aproape de portieră. Maria se uită la peticul maroniu cum s-ar fi uitat la o molie moartă de foame pe fundul unui sertar. Bătu cu degetul arătător pe bord, în spatele volanului, lîngă senzorul care comanda închiderea ferestrelor.

– Pînă la urmă, ce e pe hîrtia aia?

Consultantul clătină din cap. Vîntul făcea să-i fluture laptopul de la gît şi un colţ al şervetului în care era învelită franzela.

– O adresă geografică la care să mergi şi să susţii un interviu pentru un post.

– Un post?

– Nu sunt sigur că o să-ţi placă, dar am convingerea că eşti calificată ca să-l obţii. Ai să vezi.

Maria ridică o sprînceană, neîncrezătoare.

– Dacă n-ai cerut o favoare, nu înseamnă că nu meriţi una, continuă Murdoch. Să ai baftă!

Şi porni grăbit către desişul de banian.

(Ediţia electronică gratuită a romanului Gangland poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută! )

Jack Womack - "Going, Going, Gone" (2000)

În primăvara anului 2002, Bogdan Tudor Bucheru mi-a adus cadou din Statele Unite romanul Going, Going, Gone, ultimul din seria Ambient. O vreme m-am perpelit pe lîngă carte, iar în cele din urmă am citit-o în februarie 2004, după ce parcursesem celelalte volume din serie. Mi-a părut bine că nu m-am grăbit şi că am citit-o abia la urmă. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

În anul 1968 al lumii paralele, Walter Bullitt este un narator-protagonist cu cîteva probleme neobişnuite. Una ar fi că lucrează în calitate de colaborator cu agenţii de informaţii ale Statelor Unite, mai precis testează efectele substanţelor psihedelice şi halucinogene pe care ulterior agenţiile le vor folosi în activitatea de spionaj. Pardon, culegere de informaţii.

Altă problemă este că agenţi guvernamentali numiţi Bennett, Hamilton şi Frye vor să-l implice pe Walter într-un complot contra familiei Kennedy. O alta este că Bullitt vede periodic două fantome străvezii, o fată şi un bărbat în costum, care îi cer ajutorul. Şi, nu în ultimul rînd, la un concert Velvet Underground, Walter face cunoştinţă cu două fete, Eulie şi Chlojo, care sînt foarte interesate de cele două fantome şi de relaţia lui Walter cu acestea. Pentru ca tacîmul să fie complet, Eulie şi Chlojo folosesc un jargon de neînţeles pentru Walter, iar eforturile lor de a vorbi jive duce uneori la rezultate amuzante.

Cum Walter nu vrea să se amestece în treburile familiei Kennedy, refuză oferta agenţilor şi încearcă să-şi diversifice activitatea, oferind droguri unui cult, Dinamurile Personalităţii. Dar ritualurile lor sînt atît de agresive încît Walter ajunge să accepte oferta agenţilor. Aşa află de la ei şi de la un nazist refugiat, Hermann Sartorius, despre cel de-al cincilea frate al familiei Kennedy, James, care împărtăşeşte cu Walter pasiunea pentru înregistrări vechi cu muzica negrilor şi pe care agenţii vor să-l folosească într-un complot.

Eulie şi Chlojo apar din nou, iar într-un incident cu nişte constructori Chlojo îi retează unuia o mînă şi Walter este dus la poliţie. Bennett îl eliberează, apoi Walter se întîlneşte cu o fostă iubită, Trish, şi în cele din urmă ajunge să-l cunoască pe Jim Kennedy. Acesta a avut probleme grave din cauza alcoolului, şi de doi ani nu a mai băut.

Eulie îi explică lui Walter despre cele două fantome - o savantă rusă şi Jake, fostul şef al securităţii Dryco - după care dispare în Central Park. Apoi, Walter află de la agenţi că planul este să-l împingă pe Jim Kennedy să-l ucidă pe fratele său, Bobby, pentru a-l opri din cursa prezidenţială. În spatele acestei conspiraţii sînt ceilalţi membri ai familiei Kennedy.

În aceeaşi seară, Walter îl lasă pe Jim în compania lui Trish, într-un local, iar el acceptă să le urmeze pe Eulie şi Chlojo la biroul lor, însă mai întîi le cere să-l însoţească la o întrunire a Dinamurilor. Din păcate, Chlojo reacţionează la comportamentul agresiv ale Dinamurilor, şi urmează un măcel în toată regula. Poliţiştii o ucid pe Chlojo, iar Eulie îl duce pe Walter în lumea Ambient, la sediul Dryco, unde corporaţia a ajuns să fie condusă de fiica lui Isabel sub îndrumarea "bunicii" sale adoptive, Judy.

Un dezastru de proporţii loveşte această lume, poate pentru că prezenţa lui Jake în zona care desparte universurile paralele le face să se apropie treptat, iar Eulie şi Walter se refugiază înapoi în lumea protagonistului, unde Jim Kennedy a maltratat-o pe Trish, iar ca urmare Bobby Kennedy s-a retras din campania electorală. Agenţii guvernamentali îi capturează pe Eulie şi Walter, devastează apartamentul protagonistului şi ameninţă să-i ucidă pe cei doi. Jake se materializează şi-i salvează pe protagonişti, dar e rănit mortal.

Apoi cele două lumi fuzionează, iar Walter se pomeneşte căsătorit cu Eulie, şi scriitor. Şi povestea (nu) se încheie aici.

Despre Jack Womack am aflat în 1996 din ediţia tipărită a Enciclopediei Science Fiction de John Clute şi Peter Nicholls. Autorii erau de părere că seria Ambient, din care la data publicării enciclopediei apăruseră patru romane, avea multă energie, însă nu neapărat şi finalitate. Cîţiva ani mai tîrziu, după apariţia volumului al cincilea al seriei (care se presupunea a fi ultimul) şi respectiv a versiunii CD-ROM a enciclopediei, Clute şi Nicholls erau în continuare de aceeaşi părere. Iar seria Ambient părea să se fi încheiat...

Din fericire, în anul 2000 a apărut Going, Going, Gone. Şi lucrurile s-au schimbat în multe privinţe.

În primul rînd, s-a schimbat punctul de vedere. Povestea din ultimul roman al seriei nu mai este spusă de un personaj din lumea Ambient, precum Seamus O'Malley sau Joanna sau Lola, ci de un locuitor al lumii paralele. Şi ce mai locuitor!

Walter Bullitt este echivalentul din anii '60 al lui Philip Marlowe din romanele lui Raymond Chandler. Dacă Marlowe acţiona în perioada prohibiţiei şi încălca atît legea cît şi bunele moravuri bînd alcool la orice oră din zi şi din noapte, Walter Bullitt trăieşte în anii '60 şi încalcă legea exprimentînd cu substanţe halucinogene, ba mai este şi plătit de autorităţi pentru asta. Şi pe parcurs, în maniera lui Marlowe, îi ofensează pe mulţi cu glume seci şi replici sarcastice.

Mai mult, Walter nu încalcă o singură lege sau normă socială. În Going, Going, Gone, sugestiile din Elvissey referitoare la exterminarea persoanelor de culoare din America lumii paralele sînt aprofundate. Walter a auzit zvonuri că genocidul a fost comis cu ajutorul expert al naziştilor fugiţi din Europa la începutul anilor '50, după căderea celui de-Al Treilea Reich şi extinderea Uniunii Sovietice. Iar represiunile continuă, cu echipe care fac analize de sînge şi cercetează arhivele în căutarea celor care au un strămoş negru, oricît de îndepărtat. Şi Walter este unul dintre cei care ar putea avea de suferit din această cauză.

Relevante în această direcţie sînt două episoade din roman. Unul dintre ele are loc la sfîrşitul capitolului al şaselea, cînd Eulie, Chlojo şi Walter vizitează un muzeu de istorie naturală din Central Park. Vizitatoarele din lumea Ambient sînt impresionate pînă la lacrimi de mamiferele mari, pentru că nu mai există în lumea lor. Walter are aceeaşi reacţie intensă faţă de un războinic african Masai, pentru că nu mai există în lumea lui.

Celălalt aspect este difuz, răspîndit în fundalul întregului roman. Dacă în Elvissey o urmă a populaţiei afro-americane o reprezintă cimitirele (şi morţii sînt la fel de segregaţi ca şi viii), în Going, Going, Gone alte urme ale lor, mult mai elocvente, sînt discurile cu muzică jazz, blues, negro spiritual sau rock'n'roll. Walter colecţionează şi păstrează aceste discuri cu o pasiune obsesivă, iar această pasiune de cunoscător îl ajută să se împrietenească cu James Kennedy. Informaţiile despre discuri, menţionate în treacăt pe aproape fiecare pagină, fac cu atît mai intens sentimentul de pierdere pe care îl au cititorii la final, cînd nazistul Sartorius îi distruge întreaga colecţie protagonistului.

Pe de altă parte, întreaga perioadă a anilor '60 din lumea noastră apare distorsionată ca într-o serie de oglinzi ciudate. Unele elemente sînt identice, precum interesul pentru muzica rock, formaţia Velvet Underground, poetul W. H. Auden, recrutările forţate pentru războiul din Vietnam sau pasiunea unor tineri pentru experimente cu substanţe psihedelice.

Alte elemente sînt distorsionate. Familia Kennedy are cinci fraţi, nu patru. Tatăl lor, Joe, este un şef al mafiei irlandeze. Joe junior conduce studiourile Paramount. John e ziarist de elită la Washington Post. Ted e cardinal în Boston. Bobby s-a lansat în politică. Iar James, oaia neagră a familiei, a fost exilat în New York. Fireşte, nici în lumea paralelă Lee Harvey Oswald nu a stat degeaba în 1963. Dar, ca în bancul despre Radio Erevan, nu a fost în Dallas, ci în New Orleans. Şi nu l-a împuşcat pe preşedintele John F. Kennedy, ci pe preşedintele Richard Nixon.

Alte elemente lipsesc. Pe lista aceasta intră mişcarea hippie, cu protestele politice şi atitudinea anti-establishment, vara iubirii (chiar 1968, dacă nu mă înşeală memoria), protestele feministe cu sutiene arse în public, şi, nu în ultimul rînd, televiziunea. Lumea lui Walter este într-un fel mai săracă, iar serialele gen I Love Lucy nu există decît în forma radiofonică.

Apoi, dincolo de încheierea celui de-al şaselea roman, oglinzile năstruşnice ale imaginaţiei autorului basculează, şi cititorii află dintr-un post-scriptum în format de dicţionar ce s-a întîmplat cu principalele personaje ale seriei Ambient în lumea cea nou-creată - care ar putea fi chiar a noastră. Unele n-au fost deloc, altele prosperă, iar unul seamănă suspect de mult cu însuşi autorul Jack Womack. Procedeul acesta al trecerii în revistă îmi este cunoscut, drag şi de folos, şi în sinea mea îl numesc "ieşirea la rampă a actorilor". Numai că nu toţi actorii lui Womack sînt umani. Unul este ALICE, inteligenţa artificială care a dus la ridicarea, supremaţia, apoi decăderea corporaţiei Dryco. Dar pentru ALICE va trebui să deschid o secţiune separată...

Probabil aţi remarcat deja, urmărind recenziile din acest blog, că lumile imaginare cyberpunk sînt înrudite, iar temele şi motivele au tendinţa să migreze de la un autor la altul. Întrebat pe care dintre imitatorii săi îi apreciază cel mai mult, William Gibson a răspuns că îl respectă pe Jack Womack pentru că, în loc să imite sau să preia, a reinventat genul cyberpunk de unul singur.

Dar genul acesta se bazează în bună parte pe remixare şi colaj.

Aşa se face că un frigider defect care se plînge în Ambient cu voce umană că a fost lăsat cu uşa deschisă are o apariţie episodică în Virtual Light de William Gibson.

Şi că romanele din seria Ambient au pe copertă recomandări din ce în ce mai călduroase semnate de acelaşi William Gibson. Şi de Bruce Sterling.

Şi că în Elvissey se spune povestea unei femei din echipele de securitate Dryco, echipată cu lame retractabile sub unghii, care a ajuns să nu mai poată stăpîni implanturile şi în cele din urmă s-a sinucis.

Şi că în epilogul seriei Ambient, "În lumea cea nouă", ALICE este o sclipire în ochii unui programator C++ care locuieşte în maşina sa în Menlo Park şi care a citit Neuromancer de mult, mult prea multe ori.

Şi că William Gibson i-a dedicat lui Jack Womack unul dintre cele mai recente romane ale sale, Pattern Recognition. Iar relaţiile de prietenie dintre scriitorii cyberpunk nu se opresc aici, pentru că Gibson a arătat la fel de multă simpatie şi pentru John Shirley. Dar asta e altă poveste.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)