Ştefana Cristina Czeller - "Cerneală şi sînge" (2011)

În luna martie a acestui an am parcurs romanul de debut al Ştefanei Czeller, Cerneală şi sînge (Millennium Books, Satu Mare, 2011). Îmi vine foarte uşor să declar ce nu este. Cerneală şi sînge nu este un roman ştiinţifico-fantastic. Mai exact, nici nu pretinde a fi aşa ceva, nici nu poartă sigla SF pe copertă.

Ce este, în schimb, îmi vine mai greu să vă spun. Cu siguranţă că nu e o adunătură de texte etichetată abuziv drept roman, ci este un roman în adevăratul înţeles al cuvîntului, cu intrigă închegată, cu personaje clar conturate, cu dialoguri coerente şi cu secvenţe de acţiune clare, relatate cu precizie... jurnalistică. Dar, în funcţie de cine îl citeşte, Cerneală şi sînge poate părea un roman fantastic - parte din intrigă implică un conflict străvechi între vampiri; sau poate părea un roman poliţist - altă parte a intrigii tratează despre crime oribile, mutilări, răpiri şi anchetarea acestor cazuri de către forţele de ordine; sau poate părea un roman psihologic - bună parte a romanului urmărind pas cu pas viaţa şi trăirile unei jurnaliste de la un cotidian ieşean; sau poate părea un roman de dragoste - pentru că în intrigă s-a strecurat şi o idilă între personaje.

Ceea ce va stîrni, cred, interesul unora dintre cititori, dincolo de evenimentele din intrigă şi de loviturile de teatru ce apar pe parcursul romanului, este faptul că Cerneală şi sînge a fost creat nu atît într-un stil, ci cu o voce distinctă. Cu alte cuvinte, autoarea nu a căutat să construiască în mod migălos un discurs atît de artificial încît să atragă atenţia asupra lui însuşi, ci mai degrabă a scris într-un registru neutru, clar, fluent, ceea ce le permite cititorilor să vadă cu imaginaţia dincolo de text şi în acţiunea propriu-zisă a cărţii. Tocmai claritatea acestui discurs, ca şi combinaţia de ingrediente senzaţionale din intrigă, probabil urmează să îi  atragă autoarei destui cititori.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

S. Miquel, N. Tackian, K. Aoki - 'Septième Ange' (2007)

După cum probabil vă aşteptaţi, interesul meu pentru subgenul cyberpunk nu s-a încheiat odată cu publicarea volumului Art Wasn't Quite Crime. Aşa se face că, spre finalul lunii martie, am achiziţionat de la anticariatul Ex Libris un teanc respectabil de albume cu benzi desenate franţuzeşti, dintre care cel mai mult mi-a atras atenţia romanul grafic Septième ange (Fusion, Soleil Productions, Toulon, 2007). Scenariul le aparţine lui Stéphane Miquel şi Nicholas Tackian, iar grafica lui Kenjo Aoki.

Septième ange îl are ca protagonist pe un asasin profesionist, Gabriel, care locuieşte şi acţionează într-o metropolă colosală, suprapopulată, numită L.I. O agenţie guvernamentală secretă îl contactează periodic pe Gabriel pentru a-l trimite pe urmele următoarei victime, numai că protagonistul e bîntuit de coşmaruri (plimbări solitare printr-un oraş vechi, pustiu şi ruinat) şi devine dependent de un drog, Blue. În cele din urmă, în loc să ucidă un funcţionar public onest, Gabriel preferă să renunţe şi să devină un proscris fugar, conştient fiind că alţi asasini îl vor găsi şi ucide destul de curînd.

Albumul are certe calităţi atît ca scenariu (contrapunct bine realizat între realitatea şi visele protagonistului) cît şi ca grafică (planşele artistului Kenjo Aoki par să aibă o influenţă postimpresionistă). Atmosfera este puternic influenţată de pelicule precum Blade Runner sau The Fifth Element (mediu urban, sigle de neon, vehicule zburătoare). De asemenea, romanul grafic conţine elemente de critică socială şi pune în discuţie singurătatea instituţionalizată, alienarea din mediul urban, încălcarea drepturilor cetăţenilor de către agenţiile de stat. Nu întîmplător, centrul pentru interceptarea telecomunicaţiilor are acronimul UKUSA.

Ar trebui să mai menţionez că Septième ange se remarcă prin excelenta calitate a hîrtiei şi tiparului, prin concizia şi claritatea scenariului, prin bogăţia culorilor şi graficii (mult diferită de stilul manga atît de răspîndit în ultima vreme) şi prin faptul că oferă o poveste de sine-stătătoare, mai degrabă decît un volum dintr-o serie. Pe de altă parte, m-a pus pe gînduri în legătură cu posibilitatea de a mai construi poveşti cyberpunk (indiferent dacă sub formă de text, de roman grafic sau de film) care să fie altceva decît o colecţie de clişee. Dar acesta este un subiect pe care îl vom discuta cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Am întîlnit ţesători fericiţi

Ieri, 26 martie, la Muzeul Ţăranului Român am participat la o masă rotundă pe tema literaturii steampunk. Evenimentul a fost organizat cu ocazia primului tîrg de carte fantastică şi ştiinţifico-fantastică din ţara noastră, Final Frontier. La acest eveniment s-au lansat romanul fantastic al Ştefanei Czeller Cerneală şi sînge, volumul de critică literară Alternative critice de Cătălin Badea Gheracostea, precum şi antologia Steampunk: A doua revoluţie, realizată de Adrian Crăciun. De asemenea, au fost menţionate la începutul dezbaterii alte două titluri apărute la Millennium Books, H.G. Wells: Utopia modernă de Mircea Opriţă, respectiv Art Wasn't Quite Crime. La masa rotundă au participat Ştefana Czeller, Horia Nicola Ursu, Michael Haulică, Ştefan Ghidoveanu, Cătălin Badea Gheracostea, Marian Truţă, Oliviu Crâznic şi subsemnatul. Fondul de imagini al întîlnirii, deosebit de inspirat, a fost asigurat de Ştefan Ghidoveanu, prefaţatorul antologiei Steampunk. M-a bucurat prezenţa în public a lui Lucian Hanu (unul dintre importatorii mei preferaţi), a lui Balin Feri, precum şi a unor veterani ai revoluţiei cyberpunk ca Don Simon şi Ionuţ Bănuţă. Desigur, toate titlurile de mai sus pot fi comandate online pe site-ul editurii Millennium Books.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Dragi timişoreni, sosesc!

Se pare că voi avea drum la Timişoara foarte curînd şi că, într-o companie selectă, voi participa la lansarea mai multor cărţi. Pentru detalii, daţi clic pe imagine.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Dani Cavallaro, "Cyberpunk and Cyberculture" (2000)

În 2001, în urma unei sugestii primite din partea distinsului meu coleg, domnul profesor universitar doctor George Volceanov, am achiziţionat prin intermediul firmei FIDES un exemplar din lucrarea de nonficţiune a autoarei Dani Cavallaro, Cyberpunk and Cyberculture - Science Fiction and the Work of William Gibson (The Athlone Press, Londra & New Brunswick, 2000). Din cîte am aflat ulterior, autoarea este şefa colectivului de engleză de la Universitatea Westminster, iar de parcurs am parcurs Cyberpunk and Cyberculture nu o dată, ci de două ori. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Prefaţa defineşte genul cyberpunk, îl plasează în contextul tehnologic al finalului secolului al douăzecilea, arată importanţa lucrărilor lui William Gibson în cadrul acestui gen şi discută despre cadrul mai larg al ciberculturii.

Urmează un scurt ghid al lucrării care arată cu ce se ocupă fiecare secţiune - un rezumat, dacă doriţi, pentru vizitatorii grăbiţi dintr-o librărie, dornici să decidă rapid dacă vor cumpăra sau nu această carte, sau pentru diverse cadre universitare desemnate să scrie recenzii de cărţi de specialitate pentru publicaţii academice.

Introducerea prezintă o scurtă istorie a literaturii ştiinţifico-fantastice, precum şi cadrul mai larg al literaturii cyberpunk - distopii, literatură poliţistă, contracultură punk.

Primul capitol, "Literatura cyberpunk şi tehnologiile virtuale", examinează conexiunea dintre acest tip de literatură şi tehnologia informaţională, cu precădere realitatea virtuală şi ciberspaţiul. Influenţa acestor tehnologii asupra relaţiei noastre cu timpul, cu spaţiul, cu comunitatea şi chiar cu propriul nostru corp este discutată din perspectiva mai multor teoreticieni contemporani.

Al doilea capitol, "Literatura cyberpunk, tehnologia şi mitologia", tratează despre modurile în care aceste gen literar s-a raportat la unele religii şi mitologii prin intermediul tehnologiei, despre paralele dintre tehnologie şi mitologie, precum şi despre ciborgi în diferite domenii reale şi ficţionale.

Al treilea capitol, "Literatura cyberpunk şi corpul", aduce în discuţie moduri în care tehnologia a transformat corpul uman şi moduri în care genul literar în discuţie a abordat aceste transformări.

Al patrulea capitol, "Literatura cyberpunk, genul şi sexualitatea", prezintă metodele prin care acest gen literar ne îndeamnă să regîndim rolurile tradiţionale ale genurilor, precum şi relaţiile interumane, sau relaţia speciei noastre cu ecologia în ansamblul ei. Conform autoarei, literatura cyberpunk este ambiguă în ceea ce priveşte tratamentul stereotipurilor de gen, reciclînd şi în acelaşi timp subminînd stereotipul femeii fatale ori pe cel al tipei dure din literatura poliţistă americană.

Al cincilea capitol, "Literatura cyberpunk şi oraşul", discută mediul urban prezentat în acest gen literar şi posibile căi de înţelegere sau reprezentare ale mediilor urbane supuse unor schimbări permanente, în ritm accelerat.

Al şaselea capitol, "Literatura cyberpunk şi goticul", este dedicat unui subiect important pentru autoare, anume temele şi motivele literaturii gotice transfigurate în genul literar discutat aici. Dintre acestea, aş aminti arhitectura clădirilor ficţionale din literatura gotică, respectiv cyberpunk, vestimentaţia personajelor, precum şi interferenţa unor elemente temporale din trecut, prezent şi viitor în ambele genuri literare.

Epilogul, "Literatura cyberpunk şi memoria", prezintă relaţia ambiguă pe care atît personajele individuale cyberpunk cît şi comunităţile în ansamblul lor o au cu memoria - o reflexie a modului în care, o dată cu proliferarea mijloacelor de înregistrare, stocare şi redare a datelor, memoria noastră, în lumea reală, a devenit externalizată, fluidă, reproductibilă şi aptă a fi depersonalizată sau scoasă din context.

Volumul se încheie cu sugestii pentru lecturi suplimentare pe aceste teme şi cu o bogată bibliografie.

Ceea ce am remarcat la prima lectură a lucrării "Cyberpunk and Cyberculture" a fost pe de o parte vasta documentare care a stat la baza scrierii acestei cărţi şi pe de altă parte organizarea foarte clară a discursului. Autoarea este demnă de laudă şi pentru concizia cu care a tratat fiecare subiect (cartea are 258 de pagini), pentru caracterul neredundant al lucrării şi pentru minuţiozitatea cu care fiecare afirmaţie este susţinută cu citate şi cu exemple din diverse surse.

La cea de-a doua lectură, făcută cu scopul declarat de a rezuma cartea, am constatat că densitatea de idei a acestui volum este surprinzător de mare, iar rezumarea lor într-un număr rezonabil de pagini e practic imposibilă. Mai mult, ideile sînt atît de relevante, iar argumentaţia aşa bine susţinută, încît şi a doua lectură e la fel de captivantă, de alertă precum prima.

Ca urmare, pe parcursul redactării propriei mele lucrări despre aceste gen literar, Art Wasn't Quite Crime, Cyberpunk and Cyberculture a servit ca model sau, dacă preferaţi, ca etalon de calitate către care să aspir.  Dacă am reuşit poate să îmi documentez lucrarea la un nivel comparabil cu cel al cărţii doamnei Dani Cavallaro, şi poate am făcut o împărţire la fel de riguroasă pe capitole şi secţiuni, în mod sigur nu am reuşit să scriu o carte la fel de concisă. Iar Cyberpunk and Cyberculture, chiar şi la mai bine de un deceniu după publicare, rămîne o lucrare de referinţă în domeniu.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)   

Stairway to Heaven

Pentru Jorge Luis Borges, paradisul era o bibliotecă nesfîrşită. Pentru mine, bibliotecile sînt un purgatoriu mult mai agreabil decît altele. Azi, la adresa de aici (http://hubpages.com/hub/Amazing-and-Unusual-Staircases), am descoperit scara către paradisul lui Borges. Vă invit să o urcaţi şi dumneavoastră.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Isaac Asimov - "Foundation" (1951)

În toamna anului 1985, prin amabilitatea unei colege de clasă, Luminiţa Voinescu, şi a doamnei profesoare Marina Istrate, am avut ocazia să citesc volumul Foundation de Isaac Asimov (Granada Publishing, Londra, 1981) – o ediţie de buzunar cu coperta ilustrată de Chris Foss. A fost prima carte în engleză pe care am citit-o, iar înţelegerea textului mi-a fost uşurată de audierea, cu un an sau doi înainte, a unei adaptări radiofonice la emisiunea „Exploratorii lumii de mîine”. Nu numai că lectura unei întregi cărţi în engleză la vîrsta de 14 ani a fost un fel de triumf personal, dar viziunea mea despre literatura ştiinţifico-fantastică s-a schimbat considerabil. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Foundation reuneşte cinci povestiri şi nuvele plasate într-un univers imaginar comun. Cea dintîi, „Psihoistoricii”, tratează despre un savant, Hari Seldon, care într-un viitor îndepărtat a dezvoltat o ştiinţă numită psihoistorie şi cu ajutorul ei a prevăzut declinul şi prăbuşirea Imperiului Galactic cu capitala pe planeta Trantor.

Partea a doua, „Enciclopediştii”, arată cum, la marginea galaxiei, pe planeta Terminus, după cincizeci de ani-standard, Fundaţia întemeiată de Hari Seldon se confruntă cu o criză cauzată de diminuarea puterii imperiale şi de apariţia unor mici regate spaţiale independente cu ambiţii locale. Sub conducerea lui Salvor Hardin, Fundaţia foloseşte echilibrul puterilor pentru a evita invazia forţelor armate ale unuia dintre aceste regate, Anacreon.

Partea a treia, „Primarii”, relatează cum, după alţi treizeci de ani-standard, Fundaţia foloseşte religia pentru a ţine sub control cele patru regate din imediata sa vecinătate.

Partea a patra, „Negustorii”, prezintă un incident în care un negustor al Fundaţiei, Limmar Ponyets, îl salvează pe un altul de pe planeta Askone, unde comerţul cu tehnologie avansată era interzis.

Partea a cincea, „Prinţii comercianţi”, tratează despre o nouă criză din istoria Fundaţiei, în care unul dintre comerciaţii de frunte, Hober Mallow, înfrînge expansionista Republică Korelliană cu ajutorul embargoului economic. Finalul volumului anunţă şi că Fundaţia, destinată să devină iniţiatoarea celui de-Al Doilea Imperiu Galactic, după un mileniu de haos şi barbarie, va trebui să înfrunte în viitor nucleul Primului Imperiu, încă activ în centrul galaxiei.

Foundation, conform Autobiografiei lui Isaac Asimov, a fost concepută în 1942, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, ca urmare a cererii redactorului-şef John Campbell, Jr., de povestiri interconectate care să nu fie despre roboţi. Tînărul Asimov promisese un nou set de povestiri, nu avea idee despre ce să le scrie, a privit împrejur, a văzut numeroşi soldaţi, s-a gîndit la Imperiul Roman, apoi la Decăderea şi prăbuşirea Imperiului Roman de Edward Gibbon, după care a plasat povestea în contextul unui Imperiu Galactic din viitorul îndepărtat.

Paralela cu lucrarea de istorie a lui Gibbon este destul de clară. Imperiul Galactic reprezintă Imperiul Roman, regatele stelare precum Anacreon reprezintă regatele barbare apărute după prăbuşirea Imperiului Roman de Apus, religia tehnolatră din partea a treia e un fel de echivalent SF al creştinismului, iar rămăşiţa Primului Imperiu care funcţionează încă în centrul galaxiei reprezintă Imperiul Roman de Răsărit.

O altă paralelă demnă de menţionat, însă, o reprezintă aceea cu contextul istoric în care au fost scrise aceste povestiri şi nuvele interconectate. Prăbuşirea Imperiului Galactic aminteşte de Marea Criză Economică din anii 30, înţeleptul Hari Seldon cu planul său de reconstruire a civilizaţiei seamănă cu economistul John Maynard Keynes, iar conducătorii ca Salvor Hardin sau Hober Mallow, atenţi să creeze (sau să identifice) şi să folosească tendinţe sociale şi economice majore, seamănă cu preşedintele F. D. Roosevelt.

Din acest punct de vedere, Foundation, publicată iniţial ca povestiri disparate în Astounding Magazine, apoi în volum în 1951, a reprezentat un punct de turnură în literatura ştiinţifico-fantastică în general şi în subgenul operei spaţiale în special. Mai degrabă decît să continue tradiţia operei spaţiale cu aventuri spectaculoase, pe linia stabilită de autori precum Edmund Hamilton sau E.E. „Doc” Smith, Asimov a folosit acest subgen pentru a prezenta importanţa forţelor istorice, a tendinţelor economice şi sociale în viaţa unei societăţi. Cu alte cuvinte, a trecut opera spaţială de la literatura de aventuri la literatura de speculaţie socială.

Efectul acestei schimbări de orientare şi al acestei bogăţii de idei a fost masiv şi de durată. Practic, lucrări majore din subgenul operei spaţiale, de la seria „Dune” a lui Frank Herbert la „Cînturile Hyperion” ale lui Dan Simmons, sau de la „Schismatrix Plus” a lui Bruce Sterling la seria „Culturii” a lui Iain M. Banks, îi sînt îndatorate într-o măsură mai mare sau mai mică Fundaţiei asimoviene. Asimov însuşi remarca în anii 80 că, dacă seria cinematografică Star Wars a avut o influenţă uriaşă asupra tinerilor creatori de SF din cinematografie şi din literatură, la rîndul ei era îndatorată unor creaţii mai vechi, inclusiv seriei sale Foundation.

Ca o recunoaştere a meritelor acestei serii, din care volumul prezentat aici este întîiul în ordinea publicării, în 1965 lui Isaac Asimov i s-a acordat Premiul Hugo pentru Cea Mai Bună Serie din Toate Timpurile – unicul de acest fel.

Aş mai menţiona şi claritatea stilului în care e scris acest volum, organizarea elegantă, pe secţiuni, şi caracterul dramatic al intrigii, cu numeroase dialoguri, ceea ce a facilitat adaptările radiofonice. Aceste calităţi, între altele, fac lectura volumului Foundation accesibilă şi agreabilă. Puteţi găsi şi dumneavoastră această carte la importatorii mei preferaţi, Nautilus, http://nautilus.ro.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Christopher Dell, "Monştri" (2010)

La Crăciunul din 2010 am primit cadou de la vechiul meu prieten Tudor Popa un exemplar dintr-o carte de Christopher Dell - Monştri: un bestiar al bizarului (Editura Art, Bucureşti, 2010). Volumul este superb, cartonat şi pînzat, cu paginile din coală cretată de foarte bună calitate şi cu numeroase reproduceri color de picturi, sculpturi, basoreliefuri, stampe şi fresce înfăţişînd monştri.

Capitolele tratează pe rînd despre zei şi monştri, diavoli şi demoni, dragoni, monştri marini, metamorfoze, precum şi despre eroi mitici din diverse culturi renumiţi pentru că au învins monştri. Pe de o parte, lucrarea se situează la un nivel accesibil, căci capitolele şi subcapitolele sînt scrise într-un limbaj clar, lipsit de preţiozităţi. Pe de altă parte, efortul de documentare dindărătul lucrării pare să fi fost enorm, căci diferitele capitole fac referiri la imaginarul egiptean, mesopotamian, indian, chinez, japonez, scandinav, grecesc, iudaic, creştin, slav, american precolumbian şi pe alocuri la cel polinezian.

Ilustraţiile reproduc picturi de Hyeronimus Bosch, Pieter Bruegel cel Bătrîn, Francisco Goya, dar şi stampe japoneze, gravuri renascentiste, fresce egiptene sau basoreliefuri greceşti. Cumva, volumul pare o invitaţie către alte lucrări dedicate imaginarului, dar şi un îndemn adresat cititorilor să îşi exploreze propria imaginaţie. Vă recomand cu căldură Monştri de Christopher Bell şi îi mulţumesc vechiului meu prieten Tudor Popa (şi pe această cale) pentru o carte minunată, aflată la loc de cinste în biblioteca mea.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Michael Moorcock, "Le navire des glaces" (1968)

În august 2010, prin amabilitatea unui vechi prieten anticar, Lucian Oancea, am achiziţionat vreo trei duzini dintre cele mai frumoase cărţi de buzunar din lume – din colecţia de literatură ştiinţifico-fantastică de la Presses Pocket coordonată de Jacques Goimard. În ianuarie 2011 am parcurs ediţia franceză a unui roman de Michael Moorcock, apărută sub titlul Le navire des glaces, cu o copertă de Wojtek Siudmak. La începutul anilor 1990 parcursesem o ediţie română numită Schoonerul gheţii (într-o singură zi, din cîte îmi amintesc), dar de această dată mi-au trebuit cam trei săptămîni.

Şi iată ce am aflat:

Într-un viitor îndepărtat, Pămîntul a fost acoperit de gheţuri, plantele şi animalele au dispărut aproape complet, iar mici comunităţi de oameni din Podişul Matto Grosso navighează cu veliere puse pe tălpici şi vînează balene de uscat. Fostul căpitan al unui asemenea velier, Konrad Arflane din Brershill, îl salvează pe amiralul dintr-un oraş învecinat, Friesgald – un bătrîn pe nume Pyotr Rorsefne. În Friesgald, Arflane face cunoştinţă cu membrii familiei Rorsefne – fiica lui Pyotr, Ulrica Ulsenn, ginerele acestuia, Janek Ulsenn, nepotul lui, Manfred Rorsefne, şi fiul său nelegitim, harponierul Urquart.

În testamentul său, Pyotr Rorsefne îi lasă moştenire lui Arflane o goeletă, Spiritul gheţurilor, cu condiţia să conducă pînă la miticul oraş New York o expediţie din care să facă parte Ulrica şi Manfred.

Konrad Arflane conduce expediţia, trecînd prin incidente cu crevase, vulcani, indigeni agresivi, balene de uscat, revolte ale echipajului, dar este prins într-un triunghi conjugal cu Ulrica Ulsenn şi Janek Ulsenn, noul amiral din Friesgald. Dacă pericolele externe nu îl afectează pe căpitan, vinovăţia cauzată de adulter îl macină.

În cele din urmă, după ce nava e zdrobită într-un defileu, iar echipajul este decimat, Konrad Arflane şi Ulrica Ulsenn ajung la New York pentru a afla că noua glaciaţiune s-a instalat ca o consecinţă a unui război nuclear, cu două milenii în urmă, iar oraşul New York a fost reconstruit de descendenţii unor savanţi din Groenlanda, hotărîţi să modifice clima, flora şi fauna, în vreme ce descendenţii unor expediţii antarctice au preferat să se adapteze noilor condiţii de mediu.

Ulrica alege să fie adusă înapoi în oraşul său de baştină, pe cînd Arflane preferă să plece singur mai departe, spre nord.

Cîteva aspecte demne de menţionat în legătură cu Schoonerul gheţii ar fi legate de intrigă, de personaje şi de lumea imaginară din fundalul romanului.

Michael Moorcock a declarat într-un interviu că, după ce crease cîteva lucrări experimentale, a construit Schoonerul gheţii pe o intrigă clasică, triunghiul amoros, inspirată de un roman mai puţin cunoscut al lui Joseph Conrad, The Rescue, apărut şi la noi sub titlul Ţărmul refugiului. Deşi tiparul intrigii este de tip iniţiatic (protagonistul călătoreşte, trece printr-o serie de pericole şi are în final o revelaţie), finalul contrazice acest tipar, căci protagonistul nu se întoarce în comunitatea sa pentru a se bucura de un statut superior celui iniţial, ci refuză această şansă şi pleacă departe de societate.

Personajele, la rîndul lor, sînt memorabile, iar unele dintre ele (Konrad Arflane, Ulrica Ulsenn, Janek Ulsenn) suferă transformări semnificative pe parcursul romanului. Poate ar mai trebui menţionat aici şi că harponierul Urquart, cu tatuajele, accesoriile şi ritualurile sale bizare, aminteşte de un alt harponier celebru, Queequeg din Moby Dick.

Lumea imaginară din fundal reprezintă însă punctul de rezistenţă al romanului. Moorcock a imaginat o întreagă faună (lupi polari, urşi modificaţi genetic, păsări verzi, balene de uscat), o societate umană adaptată noii glaciaţiuni, forme de arhitectură pentru crevase şi gheţari, o religie a Mamei Gheaţă, veşminte, unelte, vehicule şi obiceiuri. Minuţiozitatea cu care au fost imaginate toate aceste elemente face ca Schoonerul gheţii să rivalizeze pe undeva cu o altă lucrare majoră a literaturii SF din anii 1960, Dune de Frank Herbert.

Pe de altă parte, atmosfera romanului, personajele înveşmîntate în blănuri şi înarmate cu harpoane din fildeş şi cu săbii din os, lupii dresaţi pentru tractarea săniilor, urşii polari folosiţi ca animale de călărie, episoadele cu veliere printre gheţuri amintind Balada bătrînului marinar i-au îndemnat poate pe îngrijitorii colecţiei franceze despre care aminteam la începutul acestui articol să încadreze Schoonerul gheţii în categoria science-fantasy mai degrabă decît în cea de science-fiction. Cum nu am studii de ecologie ca să pot estima rigurozitatea ştiinţifică cu care s-a structurat (sau nu) ecologia imaginară din acest roman, nu am cum să ştiu dacă încadrarea Schoonerului gheţii în acest subgen a fost adecvată. Dar prezentarea ediţiei franceze este deosebit de elegantă, traducerea e muzicală şi fermecătoare, împrumutînd parcă un rafinament aristocratic prozei lui Moorcock, şi banii daţi pentru Le navire des glaces au fost bine cheltuiţi. Îi mulţumesc şi pe această cale lui Lucian Oancea pentru amabilitate.

Am şi o ediţie americană a Schoonerului gheţii, cu o copertă ilustrată de Boris Vallejo. Dar despre aceea am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Se încing cazanele

De pe blogul editorului Horia Nicola Ursu am aflat că la Millennium Books din Satu Mare se pregăteşte intens lansarea unui volum de literatură steampunk românească antologat de Adrian Crăciun. Printre lucrări semnate de  nume prestigioase din literatura fantastică şi ştiinţifico-fantastică românească, precum Ştefana Czeller, Mircea Opriţă, Marian Truţă, Costi Gurgu şi Oliviu Crâznic, am aflat că va fi prezentă în acel volum şi o schiţă de-a subsemnatului. Deocamdată am plăcerea să vă arăt ilustraţia copertei.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

William Gibson, "Zero History" (2010)

Mi-ar fi făcut plăcere ca primul deceniu al noului mileniu să se încheie pentru cititorul de mine cu un tunet, dar s-a încheiat cu un scîncet. Mulţumită vechiului meu prieten Liviu Moldovan, am avut ocazia să parcurg cel mai recent roman al lui William Gibson, Zero History (Viking, New York, 2010).

Şi iată ce am aflat:

Zero History este plasat, la fel ca Pattern Recognition şi Spook Country, în lumea contemporană, mai precis după alegerea lui Barack Obama în funcţia de preşedinte al S.U.A. Acţiunea este plasată la Londra şi la Paris, iar naraţiunea (care utilizează un punct de vedere numit „omniscienţă selectivă multiplă”) e structurată pe două planuri care urmăresc în capitole alternative un personaj feminin (Hollis Henry) şi unul masculin (Milgrim).

Misteriosul om de afaceri Hubertus Bigend o angajează din nou pe Hollis, de această dată pentru a da de urma creatorului unor articole vestimentare dintr-o marcă secretă, cu producţie extrem de mică şi clientelă exclusivă. Ideea lui Bigend este că, în vremuri de criză economică, ar fi profitabilă detectarea din timp a direcţiei de schimbare a vestimentaţiei militare, iar marca secretă pe care o are în vedere ar putea reprezenta embrionul acestei schimbări.

Hollis o descoperă pe creatoarea mărcii secrete (poate cea mai puţin surprinzătoare surpriză din toată literatura scrisă de Gibson), apoi, cu ajutorul iubitului ei, Garreth Wilson, contribuie la dejucarea planurilor unor concurenţi ai lui Bigend care îl răpiseră pe David Chombo. Şi totul se termină cu bine, la bordul unui vehicul zburător rusesc de ultimă generaţie.

Despre Neuromancer, William Gibson a afirmat odată că e ca un film cu arte marţiale, dar se mişcă precum un desen animat cu Road Runner. Despre Zero History pot să vă spun că e ca un roman de Henry James, dar se mişcă precum un fluviu de melasă: americani cu o situaţie materială rezonabilă vin în Europa ca să se plimbe din hotel în hotel, să bea ceai şi să încerce să îşi ghicească intenţiile unii altora în conversaţii politicoase. Fireşte, pentru fiecare dintre afirmaţiile din fraza dinainte se poate găsi cîte o excepţie în roman. Milgrim nu are o situaţie materială rezonabilă. Uneori personajele se plimbă în restaurante, mall-uri sau magazine. Se consumă şi alte băuturi pe lîngă ceai. Iar conversaţia lui Heidi Hyde, fosta bateristă a trupei Curfew, numai politicoasă nu este. Dar impresia de ansamblu asta e: roman de Henry James adus la zi, destinat unui public de domnişoare de pension (foste sau actuale).

Cititorii care întîmplător nu sînt domnişoare de pension (foste sau actuale) ar putea fi tentaţi să numere incidentele cît de cît palpitante din intrigă (două într-un roman de 87 de capitole) sau să inventarieze elemente ale cărţii pe care Gibson pare să le fi reciclat din cărţi de-ale sale mai timpurii. Personajul masculin cu un talent special, salvat de la autodistrugere şi de la dependenţa de droguri pentru a îndeplini o misiune importantă. (Vezi Henry Case din Neuromancer.) Personajul feminin trimis de un magnat ca să-l găsească pe creatorul unor artefacte. (Vezi Marly Krushkova din Count Zero.) Personajul răpit pentru a fi oferit în schimbul altui personaj sau substituit. (Vezi Angie Mitchell din Mona Lisa Overdrive.) Realitatea amplificată prezentă pe un dispozitiv mobil. (Vezi ochelarii din Virtual Light.) Personajul care poate percepe fluxuri de date şi noduri de evenimente. (Vezi Colin Laney din Idoru şi All Tomorrow's Parties.) Artistul ascuns care creează opere jinduite de o minoritate selectă. (Vezi surorile cineaste din Pattern Recognition.) Obiectul zburător straniu ce ar putea fi o halucinaţie în plină zi. (Vezi aripa zburătoare din „The Gernsback Continuum”, în volumul Burning Chrome.) Şi acestea sînt numai cîteva exemple care mi-au rămas în memorie...

Din secţiunea de mulţumiri aflată la sfîrşitul romanului am aflat că o idee cu adevărat nouă şi interesantă (un tricou al cărui model imprimat determină serverele pe care se stochează semnalele trimise de camere de supraveghere să şteargă imaginea celui care îl poartă) i-a fost sugerată lui William Gibson de către Bruce Sterling – ocazie cu care respectul meu pentru Sterling, deja considerabil, a mai crescut puţin.

Ar mai fi de remarcat echivalentul literar a ceea ce în cinematografie se cheamă product placement – menţionarea frecventă a unor produse de marcă precum telefonul iPhone şi calculatorul portabil MacAir, ambele de la Apple. Ştiu că febra numelor de marcă e o caracteristică a curentului literar cyberpunk, însă parcă preferam versiunea timpurie în care mărcile comerciale precum Ono Sendai erau imaginare.

După ce am citit Neuromancer, cu aproape două decenii în urmă, mi-am dorit cu fervoare ca autorul să scrie o întreagă serie plasată în acea lume imaginară (cam cum a făcut Terry Pratchett cu Lumea Disc). Din cîte mi-am dat seama, nu sînt nici pe departe singurul cititor cu asemenea dorinţe, însă lui Gibson îi displace profund ideea. Şi aşa a trecut părintele ciberspaţiului de la o trilogie cyberpunk la una post-cyberpunk, apoi la una cyber-preppy lentă, fadă şi cuminte. Iar seria-fluviu de continuări la Neuromancer, cu zeci şi zeci de volume captivante, furibunde, sclipitoare, a rămas în Cimitirul Cărţilor Nescrise.

Tot e bine că William Gibson nu mai publică decît o carte la trei-patru ani...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Naomi Wolf, "The Beauty Myth" (1990)

În vara anului 2009, prin amabilitatea doamnei Doina Hanu, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi de la Librăria Nautilus, http://nautilus.ro, un exemplar dintr-o lucrare de non-ficţiune de Naomi Wolf, The Beauty Myth - How Images of Beauty Are Used Against Women (Vintage Books, Londra, 1991). Am parcurs această lucrare în cîteva zile (şi nopţi), în decembrie 2010, iar conţinutul ei m-a pus pe gînduri. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Premisa cărţii The Beauty Myth este că structurile societăţii patriarhale occidentale au căutat o cale de a contracara al doilea val de feminism din anii 1960-70 şi că au găsit-o în promovarea mitului frumuseţii feminine ca o scuză pentru instigarea femeilor una împotriva celeilalte, ca o încurajare a atitudinilor critice şi autocritice împotriva femeilor şi ca un pretext pentru discriminarea sexuală la locul de muncă.

Autoarea arată că, în teorie, mitul afirmă că femeile ar avea nevoie să fie frumoase pentru a fi iubite, apreciate (ba chiar şi promovate la locul de muncă), iar în practică mitul le încurajează pe femei să cumpere cosmetice, haine de firmă şi accesorii, să se înfometeze, să-şi irosească timpul şi energia cu exerciţii fizice, să se supună unor proceduri riscante, dureroase şi costisitoare de chirurgie estetică şi să se deteste una pe alta.

După ce defineşte acest mit mediatic contemporan, Naomi Wolf tratează în următoarele capitole despre diversele domenii în care mitul frumuseţii acţionează. Spre exemplu, în capitolul al doilea, autoarea aduce în discuţie efectele mitului frumuseţii în relaţiile profesionale. Printre acestea se numără standardele duble (în carieră, femeile ar trebui să fie atît competente cît şi frumoase, în vreme ce bărbaţilor nu li se cere decît să fie competenţi), discriminarea pe motive de vîrstă sau de înfăţişare, precum şi cazurile de hărţuire sexuală la locul de muncă.

În capitolul al treilea, autoarea tratează despre prezenţa acestui mit în cultură, despre propagarea lui în revistele destinate publicului feminin şi despre discrepanţa culturală dintre cele două sexe. Teoria ei este că ar exista un monopol masculin asupra culturii de masă şi că, deşi femeile constituie majoritatea populaţiei în ţările occidentale, ele nu ar avea parte decît de o cultură populară "de nişă" al cărei conţinut este discret controlat şi cenzurat de către sponsorii din industria de produse cosmetice.

În capitolul al patrulea, Naomi Wolf discută despre aspectele pe care mitul frumuseţii ca formă de constrîngere socială le-a împrumutat de la diverse religii şi culte religioase. Astfel, departe de a fi o simplă idee abstractă, mitul acesta mediatic caută să le impună convertitelor restricţii privitoare la dietă, ţinută şi conduită, iar în loc de mîntuire sau viaţă veşnică promite o viaţă nouă într-o formă nouă aici, pe Pămînt (şi nu îşi ţine promisiunea).

Capitolul al cincilea tratează despre reprezentările mediatice ale sexualităţii în anii 1970-90 (spre exemplu, în reclamele pentru cosmetice sau în cinematografie) şi despre schimbările de atitudine ale tinerelor generaţii cu privire la sexualitate ca urmare a expunerii la acest peisaj mediatic.

Capitolul al şaselea, unul dintre cele mai îngrijorătoare din acest volum, discută efectele devastatoare ale curelor de slăbire severe la care se supun tinerele din Occident - cu precădere cele cu educaţie superioară. Unele efecte ale înfometării sînt fiziologice (anorexie, bulimie), altele sînt psihologice (tulburări nervoase, apatie), iar paralela pe care autoarea o face cu efecte similare suferite de victimele războiului şi ale Holocaustului este grăitoare.

Încă şi mai îngrijorător este capitolul al şaptelea, care discută efectele fiziologice, psihologice şi sociale ale chirurgiei estetice asupra femeilor. Autoarea insistă că, deoarece practicienii chirurgiei estetice nu sînt supuşi unui control riguros, iar contrastul dintre reclame şi realitate este uriaş în cazul acestor servicii, neimplicarea autorităţilor de stat în acest domeniu demonstrează că, în ţările occidentale, femeile sînt în continuare tratate ca nişte cetăţeni de rangul al doilea.

Capitolul final explorează căile prin care acest mit mediatic ar putea fi demontat înainte de a deveni o dogmă oficială opresivă şi criminală precum eugenia în Germania nazistă. Probabil nu e o surpriză pentru nimeni că primul pas propus de autoare este unul de inspiraţie umanistă: respectul - atît respectul faţă de sine cît şi respectul faţă de persoanele din jur - un respect născut din dragoste şi din preţuire.

Pe ansamblu, The Beauty Myth are o valoare educativă majoră şi, în situaţia în care aş fi părinte, probabil că mi-aş îndemna copiii să parcurgă această carte cu speranţa că nu vor deveni victime uşoare pentru revistele cu foi lucioase, magazinele de cosmetice şi clinicile de chirurgie estetică.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Kurt Vonnegut, Jr., "Timequake" (1997)

Cu mai mulţi ani în urmă, am achiziţionat de la anticariatul Ex Libris din Pasajul Universităţii un exemplar din ultimul roman al lui Kurt Vonnegut, Jr., Timequake (Berkley Books, New York, 1998). De citit, am izbutit să-l citesc abia în decembrie 2010 (prea multe cărţi, prea puţin timp).

Şi iată ce am aflat:

Timequake este "ultimul" roman al lui Vonnegut, atît în sensul de "cel mai recent" cît şi, din păcate, în sensul de "cel de pe urmă". Ca subiect şi structură, Timequake ilustrează foarte bine anumite trăsături ale literaturii postmoderne, pentru care Vonnegut a fost un reprezentant de seamă.

Romanul e structurat în prolog, un număr de capitole şi epilog. Cum Vonnegut a predat mulţi ani scrierea creativă la mai multe universităţi, a putut observa efectele televiziunii cu numeroase canale asupra tinerelor generaţii şi şi-a adaptat tehnica literară în consecinţă. Numai că Timequake  împinge la extrem această tehnică literară a discursului fragmentar şi a intersectării diverselor convenţii narative. Astfel, la 250 de pagini, ultimul roman al lui Vonnegut conţine 63 de capitole, unele lungi de numai două pagini.

O altă tărăsătură postmodernă a romanelor lui Vonnegut, autoreferenţialitatea, apare şi aici accentuată la extrem. Astfel, materialul anecdotic referitor la părinţii şi unchii autorului, la soţiile şi fraţii acestuia, la copiii şi colegii săi este mult mai pe larg tratat decît intriga propriu-zisă a romanului, inversînd proporţia dintre aceste două componente aşa cum apăruse în romane mai timpurii precum Slaughterhouse Five sau Slapstick.

Intertextualitatea, ca procedeu postmodern recurent, ocupă la rîndul ei un loc important în Timequake. Astfel, vocea naratorială citează adesea (uneori pe larg) oameni de stat ca Abraham Lincoln sau Eugene Debs, dramaturgi ca William Shakespeare şi George Bernard Shaw, poeţi ca Ed Muir şi Lancelot Andrewes (principalul traducător al Bibliei regelui Iacob).

Pe urmele unuia dintre precursorii postmodernismului, Jorge Luis Borges, şi în spiritul propriei sale opere literare, Vonnegut împleteşte intertextualitatea şi autoreferenţialitatea sub formă de metatext. Astfel, îl aduce din nou în scenă pe alter-ego-ul său, scriitorul SF Kilgore Trout (de această dată foarte bătrîn şi lipsit de locuinţă) şi rezumă romane şi povestiri ale acestuia, iar ocazional citează singurul poem sau singura piesă de teatru din opera literară a acestui autor fictiv.

Desigur, aceste procedee postmoderne sînt la vedere, ca un teatru de păpuşi în care păpuşarii apar pe scenă împreună cu marionetele, iar vocea naratorială anunţă cînd că Trout e un personaj fictiv, cînd că Vonnegut l-a întîlnit în mai multe rînduri la diverse evenimente publice, spre confuzia (şi deliciul) cititorilor.

Tot în tradiţia postmodernă se înscrie şi estomparea graniţelor dintre ficţiune şi nonficţiune, procedeu aplicat de Vonnegut aici prin anunţul către cititori că Timequake a fost iniţial un alt proiect de roman, mai mare şi mai ambiţios, din care autorul a extras numai cîteva fragmente pe care le-a inserat în această versiune a cărţii, iar ceea ce a rezultat e mai degrabă un comentariu plin de digresiuni (adesea fermecătoare sau amuzante) pe marginea celeilalte cărţi, desemnată drept Timequake One, pe care fără îndoială o putem găsi în Cimitirul Cărţilor Nescrise.

Dintre subiectele de nonficţiune abordate în roman aş dori să mai amintesc aici unele observaţii ale lui Vonnegut referitoare la metode pentru crearea de proză scurtă, la efectele culturale ale televiziunii, la necesitatea echităţii economice şi răspîndirii bunăstării, la ideile umanismului secular şi la condiţiile culturale ale receptării artei.

În ceea ce priveşte intriga... (Oricît de postmodern, autoreferenţial, intertextual şi metatextual ar fi, Timequake conţine totuşi şi o intrigă.) Probabil nu vă veţi mira să aflaţi că intriga romanului e construită pe o premisă ştiinţifico-fantastică mai degrabă decît pe una realistă. Mai precis, în urma unei contracţii de moment a Universului, omenirea e silită să trăiască din nou deceniul 1991-2001, făcînd şi zicînd a doua oară ceea ce făcuse şi zisese prima dată. Desigur, cînd perioada aceasta ca o piesă de teatru cu evenimente predeterminate se încheie, iar liberul-arbitru îşi reintră în drepturi pe neaşteptate, consecinţele sînt uneori ilare, alteori dramatice, iar Kilgore Trout are şansa să trezească oamenii din apatie cu o remarcă devenită crez şi adoptată în limbajul de zi cu zi: "Ai fost bolnav, te-ai înzdrăvenit acum şi e treabă de făcut."

Însă, oricît de interesantă ar fi această premisă, Vonnegut nu a urmărit-o decît sporadic, spre deosebire de călătoriile în timp ale lui Billy Pilgrim în Slaughterhouse Five, spre exemplu. Cutremurul de timp şi consecinţele acestuia ocupă un loc secundar în economia romanului, iar mesajul plin de speranţă al lui Kilgore Trout e împins deoparte de umbra morţii. Aflat la o vîrstă înaintată cînd a scris acest roman, Vonnegut a evocat adesea în paginile lui pieirea (accidentală sau voită) a numeroase rude, cunoştinţe sau persoane publice, precum şi sentimentul de zădărnicie în faţa unor distrugeri monstruoase precum bombardamentele atomice de la sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. În ciuda tonului comic şi a numeroaselor anecdote din roman, impresia generală este că Vonnegut a fost dezamăgit de insistenţa omenirii de a se îndrepta spre autodistrugere. Dezamăgirea nu înseamnă însă abandonul strădaniilor pentru o cauză nobilă, iar vocea naratorială îl caracterizează spre final pe Kilgore Trout ca fiind un sfînt - un om care insistă să se poarte decent într-o lume indecentă.

La încheierea lecturii, m-am întrebat dacă aş fi preferat ca, în locul acestei ţesături de anecdote şi digresiuni, să citesc un roman ştiinţifico-fantastic cinstit despre un cutremur de timp, aşa cum ar fi putut să fie acel (ipotetic) Timequake One. Nu am avut un răspun uşor. Dar puteţi şi dumneavoastră să căutaţi propriul răspuns la această întrebare parcurgînd acest Timequake. Îl puteţi achiziţiona de la importatorii mei preferaţi la librăria Nautilus, http://nautilus.ro.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)