Kurt Vonnegut, Jr., "Timequake" (1997)

Cu mai mulţi ani în urmă, am achiziţionat de la anticariatul Ex Libris din Pasajul Universităţii un exemplar din ultimul roman al lui Kurt Vonnegut, Jr., Timequake (Berkley Books, New York, 1998). De citit, am izbutit să-l citesc abia în decembrie 2010 (prea multe cărţi, prea puţin timp).

Şi iată ce am aflat:

Timequake este "ultimul" roman al lui Vonnegut, atît în sensul de "cel mai recent" cît şi, din păcate, în sensul de "cel de pe urmă". Ca subiect şi structură, Timequake ilustrează foarte bine anumite trăsături ale literaturii postmoderne, pentru care Vonnegut a fost un reprezentant de seamă.

Romanul e structurat în prolog, un număr de capitole şi epilog. Cum Vonnegut a predat mulţi ani scrierea creativă la mai multe universităţi, a putut observa efectele televiziunii cu numeroase canale asupra tinerelor generaţii şi şi-a adaptat tehnica literară în consecinţă. Numai că Timequake  împinge la extrem această tehnică literară a discursului fragmentar şi a intersectării diverselor convenţii narative. Astfel, la 250 de pagini, ultimul roman al lui Vonnegut conţine 63 de capitole, unele lungi de numai două pagini.

O altă tărăsătură postmodernă a romanelor lui Vonnegut, autoreferenţialitatea, apare şi aici accentuată la extrem. Astfel, materialul anecdotic referitor la părinţii şi unchii autorului, la soţiile şi fraţii acestuia, la copiii şi colegii săi este mult mai pe larg tratat decît intriga propriu-zisă a romanului, inversînd proporţia dintre aceste două componente aşa cum apăruse în romane mai timpurii precum Slaughterhouse Five sau Slapstick.

Intertextualitatea, ca procedeu postmodern recurent, ocupă la rîndul ei un loc important în Timequake. Astfel, vocea naratorială citează adesea (uneori pe larg) oameni de stat ca Abraham Lincoln sau Eugene Debs, dramaturgi ca William Shakespeare şi George Bernard Shaw, poeţi ca Ed Muir şi Lancelot Andrewes (principalul traducător al Bibliei regelui Iacob).

Pe urmele unuia dintre precursorii postmodernismului, Jorge Luis Borges, şi în spiritul propriei sale opere literare, Vonnegut împleteşte intertextualitatea şi autoreferenţialitatea sub formă de metatext. Astfel, îl aduce din nou în scenă pe alter-ego-ul său, scriitorul SF Kilgore Trout (de această dată foarte bătrîn şi lipsit de locuinţă) şi rezumă romane şi povestiri ale acestuia, iar ocazional citează singurul poem sau singura piesă de teatru din opera literară a acestui autor fictiv.

Desigur, aceste procedee postmoderne sînt la vedere, ca un teatru de păpuşi în care păpuşarii apar pe scenă împreună cu marionetele, iar vocea naratorială anunţă cînd că Trout e un personaj fictiv, cînd că Vonnegut l-a întîlnit în mai multe rînduri la diverse evenimente publice, spre confuzia (şi deliciul) cititorilor.

Tot în tradiţia postmodernă se înscrie şi estomparea graniţelor dintre ficţiune şi nonficţiune, procedeu aplicat de Vonnegut aici prin anunţul către cititori că Timequake a fost iniţial un alt proiect de roman, mai mare şi mai ambiţios, din care autorul a extras numai cîteva fragmente pe care le-a inserat în această versiune a cărţii, iar ceea ce a rezultat e mai degrabă un comentariu plin de digresiuni (adesea fermecătoare sau amuzante) pe marginea celeilalte cărţi, desemnată drept Timequake One, pe care fără îndoială o putem găsi în Cimitirul Cărţilor Nescrise.

Dintre subiectele de nonficţiune abordate în roman aş dori să mai amintesc aici unele observaţii ale lui Vonnegut referitoare la metode pentru crearea de proză scurtă, la efectele culturale ale televiziunii, la necesitatea echităţii economice şi răspîndirii bunăstării, la ideile umanismului secular şi la condiţiile culturale ale receptării artei.

În ceea ce priveşte intriga... (Oricît de postmodern, autoreferenţial, intertextual şi metatextual ar fi, Timequake conţine totuşi şi o intrigă.) Probabil nu vă veţi mira să aflaţi că intriga romanului e construită pe o premisă ştiinţifico-fantastică mai degrabă decît pe una realistă. Mai precis, în urma unei contracţii de moment a Universului, omenirea e silită să trăiască din nou deceniul 1991-2001, făcînd şi zicînd a doua oară ceea ce făcuse şi zisese prima dată. Desigur, cînd perioada aceasta ca o piesă de teatru cu evenimente predeterminate se încheie, iar liberul-arbitru îşi reintră în drepturi pe neaşteptate, consecinţele sînt uneori ilare, alteori dramatice, iar Kilgore Trout are şansa să trezească oamenii din apatie cu o remarcă devenită crez şi adoptată în limbajul de zi cu zi: "Ai fost bolnav, te-ai înzdrăvenit acum şi e treabă de făcut."

Însă, oricît de interesantă ar fi această premisă, Vonnegut nu a urmărit-o decît sporadic, spre deosebire de călătoriile în timp ale lui Billy Pilgrim în Slaughterhouse Five, spre exemplu. Cutremurul de timp şi consecinţele acestuia ocupă un loc secundar în economia romanului, iar mesajul plin de speranţă al lui Kilgore Trout e împins deoparte de umbra morţii. Aflat la o vîrstă înaintată cînd a scris acest roman, Vonnegut a evocat adesea în paginile lui pieirea (accidentală sau voită) a numeroase rude, cunoştinţe sau persoane publice, precum şi sentimentul de zădărnicie în faţa unor distrugeri monstruoase precum bombardamentele atomice de la sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. În ciuda tonului comic şi a numeroaselor anecdote din roman, impresia generală este că Vonnegut a fost dezamăgit de insistenţa omenirii de a se îndrepta spre autodistrugere. Dezamăgirea nu înseamnă însă abandonul strădaniilor pentru o cauză nobilă, iar vocea naratorială îl caracterizează spre final pe Kilgore Trout ca fiind un sfînt - un om care insistă să se poarte decent într-o lume indecentă.

La încheierea lecturii, m-am întrebat dacă aş fi preferat ca, în locul acestei ţesături de anecdote şi digresiuni, să citesc un roman ştiinţifico-fantastic cinstit despre un cutremur de timp, aşa cum ar fi putut să fie acel (ipotetic) Timequake One. Nu am avut un răspun uşor. Dar puteţi şi dumneavoastră să căutaţi propriul răspuns la această întrebare parcurgînd acest Timequake. Îl puteţi achiziţiona de la importatorii mei preferaţi la librăria Nautilus, http://nautilus.ro.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)