Terry Pratchett, 'The Carpet People' (1971, 1992)

The Carpet People (1971, ediţie revizuită Editura Corgi, Londra, 1992) a fost romanul de debut al lui Terry Pratchett (roman scris la şaptesprezece ani) şi, sub presiunea cititorilor, a fost revizuit şi republicat două decenii mai tîrziu. Relatează povestea unor oameni minusculi care trăiesc printre firele unui covor obişnuit, ameninţaţi din cînd în cînd de un eveniment îngrozitor, Destrămarea (paşii oamenilor normali). Doi fraţi şi tribul lor de vînători îşi văd satul distrus de Destrămare, călătoresc către un regat învecinat ca să-l salveze de invadatori, sînt capturaţi de creaturi malefice, evadează, se întîlnesc cu oameni care îşi amintesc şi viitorul, nu numai trecutul, iar în final ajută la salvarea locuitorilor capitalei imperiului (chiar dacă nu a oraşului în sine).

Ca roman fantastic, The Carpet People este destul de convingător, cu o abundenţă de creaturi exotice într-un peisaj în care un bănuţ este singura sursă de metal a Covorului, un cristal de zahăr e de mărimea clădirii Pentagonului, iar un chibrit ars este de mărimea Marelui Zid Chinezesc.

Şi ca roman de Pratchett, funcţionează rezonabil de bine. Cititorul are bănuiala sîcîitoare că poporul "dumii" cel lipsit de imaginaţie şi imperiul acestuia sînt versiuni satirice ale englezilor, în vreme ce poporul "deftmene", aprig şi independent, şi regatul său îi reprezintă în mod caricatural pe scoţieni. Există comentarii pasagere despre faptul că comerţul este mai bun decît armatele la menţinerea unui imperiu laolaltă şi că istoria este scrisă de cei vii, ca şi o viziune aproape tolkienească (dacă nu de-a dreptul britanică) cum că raţiunea, prosperitatea, comerţul şi dezbaterea îi slujesc pe oameni mai bine decît idealismul, eroismul şi măcelul inutil. Totuşi, ca să-şi apere dreptul la raţiune, prosperitate şi aşa mai departe, oamenii trebuie să fie pregătiţi să meargă la bătălie. (Şi, mai degrabă decît să lupte pînă la moarte, să lupte pînă la moartea inamicului.)

Singura problemă cu acest roman este că, după standardele lui Pratchett, nu este suficient de amuzant. Nu este memorabil (cu excepţia peisajului), iar cititorii nu au senzaţia că romanul ar merita recitit. Cumva, spre deosebire de atîtea alte cărţi ale lui Pratchett, The Carpet People nu-i îndeamnă pe cititori să discute despre el cu prietenii lor, ori să-l dea cu împrumut. Mai degrabă merită citit o dată, atît.

Dar pe de altă parte, cîte cărţi scrise de autori de şaptesprezece ani merită chiar şi asta?

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Malcolm Gladwell, 'Blink' (2005)

Pe la mijlocul lunii octombrie 2009, entuziasmat fiind după lectura volumului The Tipping Point, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi, Nautilus (http://nautilus.ro), o altă carte de Malcolm Gladwell intitulată Blink - The Power of Thinking without Thinking (Editura Penguin, Londra, 2006). Am parcurs-o în cîteva zile şi, cu toate că tratează un subiect mult mai larg decît The Tipping Point, mi s-a părut ceva mai puţin utilă.

Să vedem împreună de ce:

Teza cărţii este că, pe lîngă aptitudinea gîndirii analitice, oamenii au şi capacitatea de a judeca lucrurile dintr-o ochire şi de a lua decizii rapide, de moment. Introducerea descrie un caz în care angajaţii unui muzeu au achiziţionat o statuie grecească, iar un număr de specialişti au simţit dintr-o ochire că statuia era falsă. Primul capitol prezintă teza cărţii.

Al doilea capitol tratează despre aspectele psihologice şi neurologice ale acestei aptitudini. Cel de-al treilea explorează limitele acestei aptitudini, cazurile în care atribuim false calităţi intelectuale sau morale unor persoane cu un aspect fizic impresionant, iar ca ilustraţie a acestei noţiuni autorul discută despre un politician mediocru, dar foarte arătos, care a ajuns preşedintele Statelor Unite ale Americii în 1920.

Capitolul al patrulea conţine un studiu de caz despre un ofiţer superior, veteran din Vietnam, care într-o simulare de conflict din 2002, jucînd rolul unui dictator din Golful Persic, a învins forţele americane cu ajutorul unor metode intuitive, neconvenţionale, complet diferite de cele suprasaturate de informaţii ale Pentagonului.

Capitolul al cincilea prezintă cazul unui muzician de culoare, Kenna, care a cucerit publicul de la concerte şi specialiştii cu stilul său muzical greu de încadrat, dar care nu a fost sprijinit în cariera muzicală de posturile de televiziune muzicale pentru că nu trecuse cu bine de sondajele de opinie riguroase. Pornind de la acest caz, autorul discută contrastul dintre rezultatele de la teste (fie că e vorba de muzică sau de băuturile răcoritoare) şi cele din viaţa reală.

Capitolul al şaselea, în schimb, arată efectele pe care le are asupra minţii umane comprimarea evenimentelor dincolo de cele cîteva secunde în care putem lua o decizie de moment. Autorul discută aici evenimente de ordinul fracţiunilor de secundă, iar unele cazuri implicînd activitatea poliţiştilor în cartiere rău-famate din marile oraşe americane sînt de-a dreptul şocante.

Volumul se încheie cu o secţiune de concluzii în care, pe lîngă avantajele şi dezavantajele judecăţii de moment, ni se prezintă şi un studiu de caz din lumea muzicii simfonice în care a fost implicat dirijorul român Sergiu Celibidache.

Pe ansamblu, Blink este o carte instructivă despre puterea subconştientului adaptiv, iar unele dintre cazurile prezentate, referitoare la practica medicală sau la interpretarea mimicii şi percepţia stărilor emoţionale ale oamenilor, sînt cît se poate de educative. Cum am o puternică înclinaţie către gîndirea analitică, raţională, destule dintre aceste informaţii prezentate de Malcolm Gladwell despre gîndirea sintetică, intuitivă mi s-au părut destul de nefamiliare. Dar asta a făcut volumul Blink cu atît mai interesant.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Uite-aşa o barbă avea... ZZ Top la Bucureşti

În această seară, mulţumită generozităţii unui prieten, am avut ocazia să văd în concert formaţia texană ZZ Top la Sala Polivalentă din Bucureşti.

Au cîntat hard rock, rock and roll, dar şi foarte mult blues. Au interpretat pe rînd rolul de solist vocal. Chitaristul m-a impresionat cînd a cîntat cu o singură mînă, numai pe griff-ul chitarei. Basistul - cînd a cîntat blues.

Au fost momente frumoase, în care au adus fete pe scenă, au scos în evidenţă fani din primele rînduri care purtau pălării şi bărbi, au proiectat pe ecrane secvenţe din videoclipuri celebre de-ale lor, din anii 80, şi au cîntat... "Foxy Lady" de Jimi Hendrix.

La cererea entuziastă a publicului, au revenit pe scenă şi au cîntat încă două melodii, apoi s-au întors a doua oară şi au mai cîntat două piese.

În sală, spre mirarea mea, cei mai mulţi spectatori au fost nu tineri pletoşi şi domnişoare goth, ci domni în vîrstă, care cărunţi, care pleşuvi, printre care m-am simţit aproape tînăr. Unii dintre domni îşi aduseseră de mînuţă copiii.

Premiul neoficial Florin Pîtea pentru cea mai bestială costumaţie metalistă i-a revenit unei domnişoare blonde cu tricou alb, neinscripţionat, care părea pe deplin rătăcită în toată marea de piele neagră din Sala Polivalentă. Brutal...

Ţesătorul pe unde... nu te aştepţi

Sîmbătă, 10 octombrie, 2009, de la ora 13.15, voi apărea în emisiunea "Exploratorii lumii de mîine" la Radio România Cultural în urma invitaţiei domnului Ştefan Ghidoveanu. Vom discuta despre apariţia unor romane de Gene Wolfe în România. Vă doresc audiţie plăcută.

'Ancalagon' (din volumul 'Necropolis')

Reţeaua arăta ca un Disneyland suprarealist, construit din suprafeţe de lumină intensă, aproape dureroasă. Cîinele albastru se înapoie cu coada între picioare, trecînd prin mîzga multicoloră care în urmă cu cîteva ore fusese gheaţa unei firme de avocatură.

- Îmi pare rău, dar n-am mirosit nici o urmă.

Războinicul se aplecă şi-l mîngîie cu mîna dreaptă, de pe care scosese mănuşa din oţel a armurii.

- Lasă, nu-i nimic. Mergem acasă, umblu puţin la subrutina de rezoluţie şi ne întoarcem, poate găsim ceva.

Cîinele dădu din coadă, fără prea mare tragere de inimă.

- Aşa ai zis şi ieri, dar degeaba. Cred că-i mai şmecher decît noi. Ar trebui s-o lăsăm baltă.

- N-are cum să fie mai şmecher. Nu-i decît un program.

Războinicul atinse panoul MAX REVERSE, apoi OUT.

N-avea armură neagră, lucioasă, cromată, nici statură impunătoare. Era orb, se apropia de şaizeci de ani şi locuia într-un apartament din Queens împreună cu Xixi, o creatură produsă de corporaţia orbitală GT&T.

Printre jaluzelele prăfuite se strecura o lumină cenuşie ce interfera cu strălucirea anemică a unei lămpi de birou. Sub fereastră se aflau o mulţime de discuri optice, aşezate claie peste grămadă într-o cutie mare din carton în care se căsca o crăpătură. Cutia era legată cu un ciorap vechi, de damă, care o împiedica să-şi reverse conţinutul.

Afară era o vreme mizerabilă, de început de noiembrie, şi, în ciuda eforturilor aerotermei obosite, temperatura din cameră se afla mult sub nivelul suportabil. Orbul îmbrăcase un pulover negru de lînă şi un veston militar peticit, vechi de pe timpul penultimului conflict balcanic, dar nu păreau să-i ajute prea mult. Pe cap purta o şapcă roşie de baseball, cu emblema unei echipe din Sankt Petersburg, iar pe umărul drept, prinsă cu velcro peste veston, avea o bucată de piele groasă, brună, în care Xixi îşi ţinea înfipte ghearele. Creatura arăta ca un ghem de pene înfoiate din care răsărea, la capătul unui gît lung, un cap minuscul cu ochi atenţi şi cioc coroiat. În nervii săi optici fuseseră instalate două microemiţătoare ale căror semnale erau receptate şi decodificate în centrul optic al orbului. Xixi era unul dintre cele două suveniruri pe care le adusese orbul dintr-o expediţie pe orbită, cu cîteva luni mai înainte. Celălalt era o cutiuţă cu trei duzini de microcipuri cusută în căptuşeala vestonului.

Trăia foarte retras, ieşind rar şi plătind cumpărăturile cu bani lichizi. Facturile pentru electricitate, întreţinere şi reţeaua de date erau plătite cu regularitate dintr-un cont bancar pe nume fictiv. Poate că ar fi reuşit să treacă neobservat în continuare dacă în acea după-amiază n-ar fi primit o vizită neaşteptată.

(Volumul Necropolis poate fi comandat acum cu preţ redus la adresa: http://www.amaltea.ro/carte_98_NECROPOLIS.html. Lectură plăcută!)

'Alături de tine' (din volumul 'An/Organic')

Pînă recent nu ai avut cum să mă vezi, deşi am fost mereu în preajma ta. Veşnic aproape, urmărindu-te dintr-o direcţie care nu e sus sau jos, înainte sau înapoi, dreapta sau stînga, te-am privit clipă de clipă dintr-un loc ce nu încape în viziunea cuminte, tridimensională, care ţi-a fost formată la şcoală cu compasul şi rigla pînă cînd ţi-a devenit o a doua natură.

Mereu.

Alături.

De tine.

Te-am însoţit din prima zi cînd te-ai mutat în garsoniera de pe strada Dristorului, te-am urmat cînd ai intrat pe uşa din pal, vopsită cu verde industrial în straturi inegale aplicate neglijent cu bidineaua. Eram acolo, şi într-un fel ai ştiut, chiar dacă nu-ţi dădeai seama cum sau de ce. Ai privit împrejur, neînţelegînd dincotro venea sentimentul acela nelămurit, senzaţia insinuantă că noua locuinţă n-avea să-ţi aducă noroc. Ca şi cînd ai fi putut să afli direcţia din care te priveam, tu, cu sărmana ta viziune euclidiană.

Poate te întrebi cum de ştiu ce gînduri ţi-au trecut prin minte atunci, în prima zi.

Nu cunosc nici pe departe totul, nu te teme.

Dar pe tine te ştiu ca pe buzunarul meu.

Mai bine, într-un fel, căci buzunarele mele sînt destul de ciudate. Răni şi ferestre, depozite şi căi de acces spre alte planuri, guri flămînde şi morminte cu adevărat veşnice. O să-ţi povestesc pe îndelete despre ele mai încolo. Avem tot timpul de pe lume. Chiar mai mult.

Te rodea un fel de neastîmpăr nemărturisit, ca şi acum, şi abia aşteptai ca grăsana aceea oribilă, proprietăreasa cea nesuferită, să plece odată şi să te lase în pace. Asta e altă problemă a ta. Nu suporţi compania oamenilor decît rareori, preferabil în doze mici. Păcat. Mie-mi place enorm şi caut să-i aduc la mine pe cît mai mulţi dintre ei, chiar dacă aceştia o doresc sau nu.

Te simţeai sub ameninţare într-un mod nelămurit şi-ai încuiat uşa în urma grăsanei, crezînd că ea era cauza. Te înşelai, fireşte. Ai căutat să te linişteşti, spunîndu-ţi că de vină era locul acela nou şi nu foarte atrăgător, baia cu pereţii coşcoviţi, vestibulul cu dulapul suspendat şi cuierul plin de ţinte ruginite, camera pustie, cu excepţia a două taburete din plastic roşu, bucătăria strîmtă, balconul cît un timbru.

Nu locul era de vină. Dar cum ar fi putut să-ţi apară altfel decît ameninţător din moment ce şi eu mă aflam acolo?

Ţi-ai pus maşina de scris pe podea, cărţile pe o poliţă bătută în cuie pe perete, iar într-un colţ ai întins sacul de dormit kaki în formă de sarcofag, ajuns cine ştie cum din surplusurile armatei elveţiene pînă la tine. Şi sentimentul acela de nesiguranţă te-a însoţit pînă seara, apoi pe parcursul nopţii. A persistat pînă-ntr-atît încît te-ai temut să stingi lumina. Ai stat aşa o vreme, ai privit becul fără abajur ce atîrna obscen din tavan, apoi ţi-ai adunat curajul cu amîndouă mîinile şi-ai apăsat întrerupătorul, spunîndu-ţi că la vîrsta ta e deja jenant să-ţi fie teamă de întuneric.

Într-adevăr e jenant.

Jenant să-ţi închipui că lumina, indiferent de care ar fi ea, m-a împiedicat vreodată să fac ceea ce-mi propusesem.

Ai tras fermoarul pînă sub bărbie cu un zgomot prelung de metal lunecînd peste dinţii din plastic şi te-ai încolăcit în sacul de dormit. Ai stat pe-o parte, dar nu după mult timp te-a parcurs un frison lung. Treptat ai început să tremuri din cap pînă-n picioare şi ţi-ai cuprins pieptul cu braţele, iar mîinile ţi le-ai ascuns la subsuori.

Ţi-ai spus că poate era din cauza frigului.

Frig.

În august.

Adevărul e că mă aflam acolo, alături de tine, privindu-te cum te scăldai în sudori reci. Fireşte că n-ai reuşit să adormi pînă la ziuă.

Şi crede-mă că nici măcar nu te-am atins.

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )

Malcolm Gladwell - 'The Tipping Point' (2000)

Spre sfîrşitul lunii septembrie 2009, mergînd în vizită la importatorii mei preferaţi de la librăria Nautilus (http://nautilus.ro), am achiziţionat o carte despre care aflasem de pe coperta volumului Microtrends. Cartea se intitula The Tipping Point: How Little Things Can Make a Big Difference (Editura Back Bay, Little, Brown şi compania, New York, 2001) şi trata despre diverse fenomene sociale.

Am parcurs-o în trei zile şi iată ce am aflat:

The Tipping Point (adică "Punctul de cotitură") se bazează pe două idei fundamentale. Una este că fenomenele sociale se aseamănă cu epidemiile. Cealaltă este că ambele cresc sau scad nu liniar, ci urmînd o curbă exponenţială.

Introducerea prezintă aceste două idei alături de un exemplu de creştere exponenţială şi de unul de descreştere abruptă, apoi menţionează cîteva idei importante ale cărţii, noţiuni care urmează să fie discutate pe larg în capitolele următoare.

Capitolul întîi tratează cu exemple despre cele trei reguli ale epidemiei, reguli pe care autorul le numeşte Legea Celor Puţini, Factorul Aderenţă şi Puterea Contextului.

Capitolul al doilea discută Legea Celor Puţini: Conectorii, Experţii şi Vînzătorii. Malcolm Gladwell demonstrează, cu studii de caz, că răspîndirea unei ştiri din gură în gură (fie că ştirea se referă la un restaurant, la un film sau la un tip de încălţăminte) este mult mai eficientă dacă este efectuată de următoarele tipuri de persoane: conectori, care au numeroşi cunoscuţi în diverse grupuri socio-profesionale; experţi, care au cunoştinţe vaste şi care se bucură de încrederea multor persoane; vînzători, care sînt carismatici şi care pot convinge rapid pe aproape oricine să cumpere un produs sau un serviciu ori să se alăture unei cauze.

Capitolul al treilea prezintă Factorul Aderenţă şi ia ca studiu de caz succesul unor seriale TV precum Sesame Street în anii 60 şi 70, respectiv Blue's Clues în anii 90, în alfabetizarea preşcolarilor.

Capitolul al patrulea se ocupă de Puterea Contextului şi urmăreşte creştera şi descreşterea criminalităţii din New York între 1965 şi 1995. Am fost plăcut surprins să constat că metodele folosite pentru curăţarea metroului new-yorkez au fost aplicate după anul 2000 şi la curăţarea metroului bucureştean.

Capitolul al cincilea se concentrează tot asupra Puterii Contextului, însă tratează despre factorii de coeziune din grupurile umane. Aparent, limita maximă pînă la care un grup îşi păstrează unitatea este de 150 de persoane, după care grupul prezintă tendinţa de a se fragmenta.

Capitolul al şaselea conţine studii de caz despre zvonuri, pantofi de sport şi puterea traducerii. Conform autorului, pentru ca o modă să treacă de la micul grup de inovatori şi de la minoritatea adoptivilor timpurii la majoritatea publicului, grupuri-cheie de conectori, experţi şi vînzători trebuie să "traducă" sau să adapteze moda pentru gusturile şi nevoile maselor.

Capitolul al şaptelea prezintă studii de caz despre epidemia de sinucideri din Micronezia, moda fumatului printre adolescenţii americani şi necesitatea creării unor ţigarete care să nu ducă la dependenţă. În fiecare dintre cazuri, autorul demonstrează că anumite forme de comportament se încadrează într-un limbaj codificat, înţeles de membrii unei comunităţi culturale. Pentru ambele "epidemii", Gladwell propune soluţii bazate pe oprirea tendinţelor înaintea trecerii lor de punctul de cotitură.

Concluziile reamintesc principalele concepte ale cărţii şi îi îndeamnă pe cititori să privească lumea cu alţi ochi, să sprijine apariţia unor tendinţe pozitive şi să împiedice escaladarea tendinţelor negative prin aplicarea judicioasă a unor eforturi mici în anumite puncte inteligent alese.

The Tipping Point se remarcă în primul rînd prin claritate, concizie, coerenţă şi bună organizare. Mai degrabă decît să examineze starea întregii lumi, precum Alvin şi Heidi Toffler în Revolutionary Wealth, Malcolm Gladwell prezintă un model (cel epidemiologic) şi o analogie pe care o aplică de la ridicarea unui roman la statutul de best-seller la stăvilirea criminalităţii într-un mare oraş american. Fiecare dintre conceptele expuse este definit limpede şi ilustrat cu studii de caz, iar funcţionarea întregului model teoretic este demonstrată cu dovezi convingătoare în fiecare dintre aceste studii.

De asemenea, Gladwell a reuşit să creeze paralele între cazuri individuale relevante (precum cel de importanţă istorică a lui Paul Revere şi al organizării insurecţiei armate americane împotriva invadatorilor britanici) şi fenomene sociale ample, uşurînd înţelegerea de către cititori a unor tendinţe sociale sau culturale care altfel ar fi putut să pară destul de impersonale.

În urma acestei lecturi, nu pot decît să îi îndemn pe aceia dintre dumneavoastră care lucrează în mediul de afaceri, în comerţul cu amănuntul, în cultură, în administraţia publică, în apărarea legii sau în medicină să parcurgă The Tipping Point cu luare-aminte. Volumul conţine cîteva lecţii deosebit de utile care, aplicate judicios, pot duce la rezultate spectaculoase.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Mark J. Penn & E. Kinney Zalesne, 'Microtrends' (2007)

La începutul lunii iulie 2009, mergînd în vizită la importatorii mei preferaţi, Nautilus (http://nautilus.ro), am dat peste o carte cu un titlu incitant: Microtrends - The Small Forces Behind Tomorrow's Big Changes (Editura Twelve, New York, 2008). Am cumpărat-o, am răsfoit-o, după un timp am cedat ispitei şi am început să o citesc, iar în cele din urmă am constatat că este extrem de captivantă - poate cea mai interesantă carte de non-ficţiune din cîte am parcurs de la Doctrina şocului încoace.

Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Premisa volumului Microtrends este că, pe lîngă tendinţele majore precum cele identificate de Alvin Toffler în Şocul viitorului şi Al Treilea Val sau de John Naisbitt în Megatendinţe şi Megatendinţe 2000, societatea este afectată şi de o mulţime de microtendinţe, unele contradictorii sau complementare, care pot avea un efect disproporţionat în raport cu numărul persoanelor care le formează atît timp cît aceste tendinţe pun în mişcare minimum unu la sută dintre membrii societăţii. Pe parcursul cărţii, autorii identifică şaptezeci şi cinci de asemenea microtendinţe, cele mai multe dintre ele în Statele Unite ale Americii, cîteva în Vietnam, Uniunea Europeană, Rusia, China şi India.

(Probabil mă veţi întreba de ce ar trebui să ne intereseze unele schimbări incipiente din altă ţară aflată în altă emisferă. Un răspuns, de la John Naisbitt citire, este că în ultimele cîteva decenii unele valuri de schimbare au pornit de pe coasta de vest a S.U.A., au traversat continentul nord-american, apoi Atlanticul, au parcurs Europa Occidentală şi au ajuns în cele din urmă şi la noi. Utilizarea calculatoarelor personale şi ascultarea muzicii la iPod ar fi numai două exemple de asemenea schimbări care au început în Silicon Valley şi au ajuns cu oarecare întîrziere şi în ţara noastră.)

Pentru mai uşoara înţelegere a cărţii, autorii au dedicat cîte un capitol fiecăreia dintre microtendinţe şi au grupat capitolele tematic, pe secţiuni.

Partea întîi tratează despre tendinţe legate de iubire, sex şi relaţii. Poate cea mai îngrijorătoare este că o proporţie crescîndă de femei americane suferă de pe urma unui dezechilibru demografic.

Partea a doua se ocupă cu viaţa profesională, unde din ce în ce mai mulţi pensionari continuă să lucreze, iar femeile tind să domine numeric profesiile umaniste.

Partea a treia examinează tendinţe rasiale şi religioase, unele previzibile (precum acceptarea evreilor în societatea americană), altele surprinzătoare (cum ar fi apariţia unui segment demografic de imigranţi mexicani protestanţi).

Partea a patra prezintă tendinţe legate de sănătate şi bunăstare, dintre care cel puţin una, referitoare la preocuparea crescîndă pentru prevenirea cancerului de piele, a fost prevăzută din 1993 de William Gibson în romanul Lumină virtuală.

Partea a cincea discută tendinţe emergente din viaţa de familie, cum ar fi taţii înaintaţi în vîrstă cu copii mici, cuplurile care preferă să aibă animale de casă mai degrabă decît copii sau fiii care îşi îngrijesc părinţii bătrîni şi bolnavi.

Partea a şasea are ca subiect politica, iar cea mai îngrijorătoare tendinţă din acest domeniu este că politicienii şi societatea civilă trebuie să integreze social peste 650 000 de deţinuţi eliberaţi în fiecare an în S.U.A. - faţă de aproximativ 100 000 în 1973.

Partea a şaptea se concentrează asupra adolescenţilor, de la cei preocupaţi de tricotaj la cei care au iniţiat deja afaceri prospere pe Internet. Poate cea mai îmbucurătoare microtendinţă din această secţiune o reprezintă un segment demografic al adolescenţilor de culoare preocupat de succesul academic şi de munca voluntară în serviciul comunităţii.

Partea a opta tratează despre mîncare, băutură şi dietă, unde unele tendinţe sînt interesante (precum numărul crescînd al copiilor şi tinerilor vegetarieni), altele alarmante (cum ar fi abuzul de cofeină şi de băuturi energizante).

Partea a noua prezintă microtendinţe legate de stilul de viaţă, spre exemplu apariţia unui segment de populaţie cu capacitate sporită de concentrare a atenţiei pe termen lung sau creşterea numărului taţilor care petrec mai mult timp cu copiii.

Partea a zecea discută tendinţe legate de bani şi de clase sociale. Poate cea mai importantă microtendinţă din această secţiune, dacă nu chiar din toată cartea, este numărul crescînd al persoanelor falimentare din clasa de mijloc. Întrucît Microtrends a fost publicată iniţial în 2007, capitolul acesta poate fi văzut ca un avertisment timpuriu asupra crizei financiare şi imobiliare care avea să afecteze societatea americană un an mai tîrziu.

Partea a unsprezecea se ocupă de înfăţişare şi modă, de la tatuaje la chirurgia estetică şi de la persoanele neglijente la femeile minione ignorate de magazinele de confecţii.

Partea a douăsprezecea, dedicată tehnologiei, răstoarnă cu dovezi convingătoare cîteva prejudecăţi şi demonstrează că tinerii preocupaţi de tehnologie au ajuns să fie cei mai activi pe plan social, respectiv că în S.U.A. cele mai multe automobile sînt achiziţionate de femei.

Partea a treisprezecea este dedicată timpului liber şi divertismentului. Unele microtendinţe identificate aici sînt în ton cu individualismul american (precum preferinţa crescîndă pentru sporturi individuale în defavoarea celor de echipă), altele sînt reciproc complementare (cum ar fi creşterea peste 33 de ani a vîrstei medii a practicanţilor de jocuri pe calculator şi înmulţirea ascultătorilor de muzică clasică).

Partea a paisprezecea prezintă tendinţe din domeniul educaţiei, dintre care rata crescîndă a abandonului universitar, preferinţa unora pentru educaţia la domiciliu în locul celei de la şcoală şi înstrăinarea tinerilor americani de ştiinţele exacte în favoarea celor umaniste par să fie destul de familiare.

A cincisprezecea secţiune, şi cea mai consistentă, se concentrează asupra unor tendinţe internaţionale, de la achiziţia de locuinţe americane de către cetăţeni străini la apariţia cuplurilor britanice care îşi petrec timpul împreună, dar locuiesc separat, şi de la emanciparea feminină din India la dezvoltarea economică semnificativă din Vietnam.

Concluziile recapitulează principalele idei ale cărţii, de această dată corelate unele cu altele, şi pledează încă o dată pentru uneltele sociologiei: sondajul de opinie, cercetarea comparativă a datelor, studierea realităţii din teren mai degrabă decît preluarea opiniilor nefondate din mass media.

Microtrends se face remarcată nu numai prin rigurozitatea cu care susţine fiecare afirmaţie cu date, statistici şi grafice, ci şi prin claritatea expunerii şi prin umorul fin, de oameni de lume, cu care autorii pigmentează subiecte care altfel ar fi putut părea seci. Nu pot decît să îi laud pe Mark J. Penn şi E. Kinney Zalesne pentru modul în care au transformat nişte informaţii oarecum aride într-o carte foarte captivantă şi (precum şoricelul care zguduia un pod alergînd pe lîngă un elefant), alături de Bill Gates şi de Bill Clinton, vă recomand Microtrends din toată inima.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Bruce Sterling - The CATscan Columns (1990-1995)

În 2001, prin amabilitatea domnului Horia Nicola Ursu, am primit o ediţie tipărită în scop non-comercial a articolelor pe care Bruce Sterling le publicase în revista SF Eye şi pe care ulterior le oferise gratuit pe Internet. De-a lungul anilor, am citit cîteva dintre aceste articole (iar calitatea lor m-a încurajat să experimentez şi eu cu acest gen de non-ficţiune), dar abia în septembrie 2009 m-am învrednicit să parcurg această colecţie în întregime.

Şi iată ce am aflat:

Articolul din deschidere, "Midnight on the Rue Jules Verne" (al cărui titlu este împrumutat din Neuromancer) este o scurtă prezentare biografică a lui Jules Verne, autor pe care Bruce Sterling îl consideră întemeietorul subgenului hard SF.

Următorul articol, "The Spearhead of Cognition", tratează despre altă figură majoră a literaturii ştiinţifico-fantastice, scriitorul polonez Stanislaw Lem, şi despre polemica sa cu asociaţia autorilor SF din America. Articolul este cu atît mai interesant cu cît aduce în discuţie nu numai lucrări de ficţiune ale lui Lem, ci şi un volum al său de teorie şi critică literară.

"Updike's Version" contrastează două forme de literatură contemporană (realistă şi ştiinţifico-fantastică), apoi analizează un roman al lui John Updike, Roger's Version, roman realist care ia în consideraţie cîteva dintre efectele revoluţiei informaţionale.

"The Agberg Ideology" discută volumul Robert Silverberg's Worlds of Wonder: Exploring the Craft of Science Fiction. Sterling prezintă atît porţiunea teoretică a volumului cît şi prozele scurte antologate şi analizate de reputatul autor, dar aduce în discuţie şi contrastele dintre teorie şi practică.

"Slipstream" este un articol ceva mai teoretic pe care eu, personal, l-am găsit deosebit de util. Constatînd că un număr destul de mare de autori din ultimii cincizeci de ani încalcă uneori convenţiile romanului realist şi introduc în unele cărţi ale lor elemente fantastice, suprarealiste, magice sau horror, Bruce Sterling propune să încetăm a le clasifica drept mainstream (termen folosit de fanii SF pentru a desemna genurile literare realiste) şi să le considerăm a fi un gen nou, de sine stătător, pentru care oferă eticheta slipstream. Mai mult, autorul oferă o listă de scriitori şi lucrări care se încadrează în acest gen şi conchide că mai multă concurenţă pe piaţa literară ar putea contribui la revitalizarea genului SF.

"Shinkansen" este un reportaj scris de Bruce Sterling în urma unei călătorii pe care a efectuat-o în Japonia. "Shinkansen Part Two: The Increasingly Unstrange Case of Lafcadio Hearn and Rick Kennedy" pune această experienţă într-un context cultural şi istoric mai larg. Articolul contrastează experienţa şi cărţile a doi americani expatriaţi în Japonia. Cel dintîi, Lafcadio Hearn, a fost un excentric victorian pe care Sterling îl compară cu Lovecraft. Cel de-al doilea, Rick Kennedy, este un autor contemporan conştient de efectele globalizării şi convins că, dacă s-ar fi născut în Japonia, probabil că s-ar fi mutat în Los Angeles.

"My Rihla" foloseşte cîteva călătorii internaţionale ale autorului ca pretext pentru a prezenta memoriile unui Marco Polo islamic din secolul al XIV-lea, Ibn Battuta. Sterling ne relatează nu numai despre parcursul uluitor al acestui călător, ci şi despre contextul religios, economic, social şi tehnologic care a facilitat aceste călătorii - şi, paradoxal, a facilitat în egală măsură epidemia de ciumă care le-a pus capăt.

"Digital Dolphins in the Dance of Biz" este un reportaj de la o consfătuire a creatorilor de jocuri pe calculator, dar şi un prilej pentru o paralelă cu consfătuirile similare ale autorilor SF. Sterling observă tendinţele din această industrie, presiunile la care este supusă din partea marilor corporaţii, efectele tehnologiei calculatoarelor personale asupra creatorilor de jocuri şi asupra creaţiilor lor, după care face o extrapolare succintă, destul de convingătoare, asupra unor efecte similare pe care această tehnologie ar putea să o aibă asupra scriitorilor şi asupra pieţei de carte.

"A Statement of Principle" este un articol încărcat de dramatism care a fost scris ca urmare a unor evenimente dramatice. În oraşul în care Bruce Sterling a locuit cea mai mare parte din viaţă, Austin, Texas, un creator de jocuri pe calculator a fost hărţuit de autorităţi pe motiv că un manual pentru un joc de roluri, GURPS Cyberpunk, i-ar fi învăţat pe utilizatori cum să comită delicte electronice. Sterling, conducătorul neoficial al mişcării literare cyberpunk, s-a simţit vizat la rîndul său, drept pentru care a studiat chestiuni legate de hackeri, operaţiuni legale împotriva hackerilor şi relaţia dintre drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi domeniile electronice. Rezultatul acestui studiu îl constituie volumul The Hacker Crackdown, iar articolul "A Statement of Principle" exprimă foarte clar poziţia autorului în raport cu delictele electronice.

"Sneaking for Jesus 2001" analizează două lucrări de ficţiune despre hackeri. Cea dintîi este o fantezie paranoică de dreapta, Illuminati, iar cea de-a doua este o "novelizare" a unui film intitulat Sneakers.

"Return to the Rue Jules Verne" prezintă mediul boem în care şi-a petrecut tinereţea Jules Verne. Principalele surse de informaţie le reprezintă un album de fotografii şi o carte cu interviuri, ambele realizate de unul dintre prietenii lui Verne, Felix Tournachon, mai cunoscut sub pseudonimul literar "Nadar". Deşi Nadar (caricaturist, fotograf, aeronaut, jurnalist şi activist politic radical) reprezintă principalul punct de interes al articolului, Sterling face numeroase referiri şi la alte figuri din boema pariziană a celui de-Al Doilea Imperiu, precum Victor Hugo, Théophile Gautier, Charles Baudelaire, Henri Murger sau fraţii Goncourt. Mai mult, informaţiile sînt puse într-un context istoric, cultural şi medical care îi ajută pe cititorii contemporani să înţeleagă în ce condiţii au trăit acei boemi - şi la ce nivel s-a documentat Sterling înainte de a scrie articolul...

"Electronic Text" este un eseu de altă natură - o prezentare a relaţiei pe care autorul a avut-o cu mediile electronice în anii 80 şi la începutul anilor 90, precum şi perspectivele care se întrevedeau atunci în legătură cu textele în format electronic şi raportarea cititorilor la ele. Sterling era mai degrabă sceptic în legătură cu efectele versiunilor electronice asupra vînzărilor de cărţi tipărite, însă asta nu l-a împiedicat să ofere numeroase articole şi o carte de non-ficţiune gratuit pe Internet.

"Memories of the Space Age" foloseşte un alt titlu celebru pentru publicul SF - titlul unei cărţi de J. G. Ballard. Sterling analizează secolul al douăzecilea prin perspectiva formelor de propagandă care au influenţat diverse societăţi, inclusiv aceea legată de Cursa Spaţială din anii 60. Motivul acestei analize îl constituie un articol scris de James Oberg despre starea cosmodromurilor sovietice în 1995. Pustietatea şi deteriorarea descrise de cercetătorul american, starea disperată a personalului îmbătrînit de la sol şi a staţiei Mir de pe orbită par desprinse dintr-un roman post-apocaliptic, iar Sterling conchide că reportajul însoţit de fotografii al lui Oberg este cel mai ballardian text din cîte nu au fost scrise vreodată de Ballard.

Pe ansamblu, colecţia aceasta de articole se încheie mult prea repede, iar cititorii rămîn cu impresia că Bruce Sterling ar fi trebuit să mai scrie recenzii de carte şi după 1995. Ca tematică, articolele demonstrează că un autor SF care se respectă trebuie să se informeze bine despre numeroase arii culturale, mai degrabă decît să stea cantonat numai în genul literar pe care îl practică. Iar ca formă, recenziile lui Sterling sînt pline de vervă, de întrebări incitante la care cititorii sînt invitaţi să caute răspunsuri şi mai ales de puterea de a stîrni interesul. Departe de a mima detaşarea obiectivă recomandată în mediile academice, "Chairman" Bruce îşi exprimă atît de bine pasiunea sau interesul sau indignarea în legătură cu un subiect sau altul încît îi inspiră şi pe cititori să exploreze zone culturale mai puţin obişnuite şi să îşi formeze propriile păreri.

Fireşte, nu e nevoie să mă credeţi pe cuvînt în legătură cu calitatea remarcabilă a acestei colecţii de recenzii şi eseuri. Puteţi parcurge şi dumneavoastră The CATscan Columns la adresa: http://w2.eff.org/Misc/Publications/Bruce_Sterling/Catscan_columns/ . There is joy in sharing.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Paul Stenning - 'Guns N' Roses, The Band That Time Forgot' (2005)

În 2009, spre finalul lunii august, am achiziţionat de la Librăria Engleză Anthony Frost un exemplar din ediţia revizuită a biografiei complete, neautorizate, a unei formaţii celebre (sau notorii): Guns N' Roses, The Band That Time Forgot (Editura Chrome Dreams, New Malden, 2005). Dacă data trecută cînd am parcurs un volum de Paul Stenning (Iron Maiden, 30 Years of the Beast) am pus şi am tăiat semne de punctuaţie pe fiecare pagină, de această dată am preferat să nu mai fac efortul acesta, deşi era necesar.

Şi iată ce am aflat:

Spre deosebire de istoria formaţiei Iron Maiden, lucrarea aceasta a fost mult mai dificil de realizat din cauză că un singur muzician dintre toţi cei care s-au perindat prin Guns N' Roses a fost dispus să-i acorde un interviu autorului şi să-i răspundă la întrebări referitoare la trecutul trupei. De dragul creării unei imagini echilibrate, Paul Stenning afirmă în prefaţă că nu a folosit nici acest interviu.

S-a bazat în schimb pe declaraţiile date de-a lungul anilor în presă şi la televiziune de către membrii formaţiei, pe relatările a diverşi martori oculari şi pe informaţiile furnizate de persoane care au dorit să îşi păstreze anonimatul.

Motivul pentru care foştii şi actualii membri ai formaţiei Guns N' Roses au preferat să nu colaboreze la această lucrare devine din ce în ce mai clar pe măsură ce parcurgem volumul. Se pare că istoria trupei este presărată cu procese şi contra-procese, contracte, clauze de confidenţialitate şi ameninţări prin intermediul firmelor de avocatură care fac, prin comparaţie, ca Pink Floyd să pară o familie fericită.

Volumul lui Paul Stenning prezintă în ordine cronologică principalele evenimente din istoria trupei, de la formare la succesul colosal ce a urmat lansării albumului Appetite for Destruction, la excesele şi scandalurile care le-au însoţit ascensiunea, apoi la transformarea din trupă de rock în marcă comercială şi la efortul titanic de a realiza cel mai costisitor şi mai îndelung gestat album muzical, Chinese Democracy. În paralel cu evenimentele acestea, autorul aminteşte pe scurt şi de carierele solo ale foştilor membri ai trupei, iar penultimul capitol este dedicat apariţiei şi evoluţiei formaţiei Velvet Revolver, întemeiată de Slash, Duff McKagan şi Matt Sorum.

Din păcate, spre deosebire de istoria formaţiei Metallica scrisă de Joel McIver, The Band That Time Forgot nu dă dovadă de obiectivitate jurnalistică. Dimpotrivă, autorul, admirator înfocat al lui Axl Rose, îi dedică numeroase capitole acestuia, iar pe alţi membri ai formaţiei îi prezintă numai sumar. Mai multe pagini din volum îi sînt dedicate vieţii particulare a solistului vocal, spre exemplu, decît realizărilor muzicale ale lui Slash.

Alte aspecte, precum conţinutul albumelor Guns N' Roses sau versurile melodiilor, sînt discutate nesistematic. În schimb, în capitolele finale, autorul a alcătuit o listă exhaustivă a concertelor formaţiei, discografie, bibliografie şi filmografie. De asemenea, volumul conţine o secţiune cu fotografii color şi se încheie cu un index.

Pe ansamblu, Guns N' Roses, The Band That Time Forgot merită achiziţionată de admiratorii formaţiei (mai ales de aceia pe care nu i-ar deranja să corecteze punctuaţia balistică a lucrării şi unele erori ortografice), dar probabil e de preferat să fie consultată la bibliotecă de către noi, ceilalţi. Lucrarea nu este nici atît de echilibrată precum Justice for All: The Truth About Metallica, nici atît de informată ca Inside Out, nici amuzantă şi fermecătoare precum White Line Fever. Poate că este o istorie neautorizată, dar e departe de a fi completă şi probabil va fi mult extinsă după ce actualul deţinător al mărcii comerciale Guns N' Roses nu va mai putea să-i ameninţe cu intentări de procese pe martorii evenimentelor tumultuoase în care a fost implicată această formaţie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Paul Stenning, 'Iron Maiden, 30 Years of the Beast' (2006)

În august 2009, mergînd la Librăria Engleză Anthony Frost după cu totul altceva, am găsit din întîmplare volumul Iron Maiden, 30 Years of the Beast (Editura Chrome Dreams, New Malden, 2006), scris de Paul Stenning, jurnalist rock. Cum nu aveam nici o lucrare de referinţă despre una dintre formaţiile mele preferate, am cumpărat această carte şi am parcurs-o în două zile. Şi iată ce am aflat:

Biografia completă şi neautorizată a formaţiei Iron Maiden tratează în ordine cronologică etapele carierei uneia dintre cele mai celebre trupe heavy metal. Autorul a intervievat numeroşi membri ai formaţiei, foşti şi actuali, precum şi muzicieni care au colaborat la proiectele solo ale membrilor formaţiei, foşti colegi de trupă din formaţiile mai vechi, ba chiar şi asociaţi ai trupei: administratorii, tehnicienii şi bucătarii.

Printre aspectele bune ale volumului se află marea cantitate de informaţii despre Iron Maiden, precum şi sistematizarea informaţiilor pe categorii. Acest lucru este vizibil îndeosebi în analiza fiecărui album în parte şi în secţiunile finale ale cărţii, unde cititorii pot găsi discografia şi bibliografia extinsă a trupei pe categorii de suporturi mediatice. De asemenea, cartea conţine o secţiune cu planşe color în care apar nu numai fotografii din istoria trupei, ci şi numeroase imagini cu cea mai celebră componentă a formaţiei, mascota Eddie the Head. Şi, ca un gest rar şi frumos, autorul l-a intervievat pe Derek Riggs, artistul grafic care l-a creat pe Eddie şi care le-a oferit fanilor cele mai memorabile coperte de discuri din lumea heavy metal.

Dintre aspectele mai puţin bune, ar fi faptul că au fost incluse şi interviuri despre formaţiile unor muzicieni de acompaniament care ocazional au ajutat proiectele solo ale celor de la Maiden (interviuri mai degrabă irelevante). Aş mai menţiona erorile frecvente de punctuaţie, mai numeroase decît în toate celelalte cărţi britanice pe care le-am citit pînă acum puse laolaltă, sau omisiunile din indexul final. Lemmy este menţionat în volum de cel puţin trei ori, dar este de negăsit în index, iar Bruce Dickinson, nici atît, ca să mă limitez la numai două exemple.

În ciuda acestor aspecte, volumul este scris clar, se citeşte cu destulă uşurinţă şi conţine suficiente informaţii anecdotice ca să-i mulţumească pe fanii înrăiţi ai trupei. Cumva, statutul de care s-a bucurat Iron Maiden de atîtea decenii încoace se explică nu numai prin talentul imens al membrilor formaţiei (memorabil pentru cei care i-au văzut fie şi o singură dată în concert), ci şi prin viziunea şi abilitatea organizatorică a lui Steve Harris, întemeietorul şi conducătorul trupei.

Pe ansamblu, Iron Maiden, 30 Years of the Beast a meritat atît banii cît şi timpul, căci este o carte scrisă la un nivel rezonabil de competenţă. Poate că, dacă aş avea de ales, într-o bună zi aş reciti mai curînd White Line Fever, dar asta e numai o chestiune subiectivă...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Lucius Shepard, 'Life During Wartime' (1987)

În vara anului 2001 am luat cu împrumut de la domnul Cristian Lăzărescu un roman de Lucius Shepard, Life During Wartime (Editura Bantam, New York, 1987). Am citit acel roman la bunica mea, la ţară, în ceea ce s-a dovedit a fi ultima vacanţă tihnită împreună cu naşii mei de botez. Era atîta linişte încît mă trezeam în miez de noapte, odihnit ca după opt ore de somn în Bucureşti, şi, pînă spre dimineaţă, mai citeam cîteva zeci de pagini din cartea lui Shepard - o carte plină de farmec, după cum veţi afla şi dumneavoastră în cele ce urmează:

Life During Wartime este ceea ce A.E. Van Vogt a denumit fix-up, adică povestiri şi nuvele care au fost preschimbate într-un roman. De fapt, prima secţiune a cărţii, "R&R" (pe româneşte, "relaxare şi recuperare"), a fost iniţial publicată ca nuvelă şi a primit Premiul Nebula în 1986. Acţiunea se petrece în viitorul apropiat, pe fundalul unui război purtat de Statele Unite ale Americii în Salvador. Protagonistul, un soldat numit Mingolla, merge împreună cu cîţiva camarazi să se relaxeze o perioadă în Guatemala. Mingolla descoperă că o tînără foarte atrăgătoare, Debora, este o agentă cubaneză a cărei misiune este să-l convingă să dezerteze, iar motivul acestei misiuni este că Mingolla are potenţialul de a deveni un agent cu puteri parapsihologice.

Pe parcursul următoarelor secţiuni ale cărţii, Mingolla îşi dezvoltă aptitudinile parapsihologice (şi îşi pierde nu numai inocenţa, ci şi o parte din omenie), apoi descoperă că războiul din Salvador este numai o faţadă a unui conflict mult mai vechi dintre două familii cu asemenea aptitudini, Sotomayor şi Madrador, iar în cele din urmă trebuie să decidă dacă să se alăture uneia dintre familii sau să-şi constituie propria facţiune în acest război parapsihologic cu consecinţe globale.

Cum Lucius Shepard a fost asociat de-a lungul carierei cu tabăra SF-ului umanist mai degrabă decît cu mişcarea cyberpunk, atmosfera şi stilul din Life During Wartime sînt mult mai uşor de reţinut decît intriga. Deşi protagonistul parcurge un traseu interesant şi trece prin incidente spectaculoase, ceea ce rămîne în memoria cititorului sînt episoade disparate în care o povestioară de fundal (să-i spunem ficţiune de rang secund, dacă doriţi), o imagine sau un element de atmosferă apar în imaginaţie cu o intensitate greu de egalat de evenimentele din intriga propriu-zisă.

Astfel, dintre ficţiunile secundare memorabile (multe dintre ele deghizate în vise, în pilde oferite de maestru protagonistului aflat pe un traseu iniţiatic, sau în halucinaţii provocate de droguri), una relatează despre un mexican căruia îi apar în vis un maiaş care îi cere să viseze un palat labirintic în care să se ascundă şi un conchistador care îl sileşte pe mexican să-i permită accesul în palat ca să-l poată urmări pe maiaş. Povestea urmăritorului şi urmăritului, a palatelor visate de mexican şi a recompenselor oferite de personajele visate ocupă numai cîteva pagini din roman, dar pare să fi sosit din imaginaţia lui Jorge Luis Borges. Şi e departe de a fi singura bijuterie literară de acest fel.

La fel de memorabile sînt scene precum aceea în care Mingolla întîlneşte în junglă un elicopter avariat al cărui calculator de bord a căpătat conştiinţă de sine şi se crede Dumnezeu, personaje secundare precum Nate, care a dezvoltat o legătură extrasenzorială cu fluturii, sau descrierile de localităţi şi peisaje din America Centrală, bazate pe experienţa personală a autorului.

Pe ansamblu, Life During Wartime le oferă suficiente momente agreabile celor care citesc în primul rînd pentru frumuseţea stilului literar, dar e posibil să îi dezamăgească pe aceia care vor acţiune şi suspans pe fiecare pagină. Cartea lui Shepard este un roman de război deghizat în roman ştiinţifico-fantastic (la urma urmei, a fost scrisă şi publicată în vremea administraţiei Reagan, cînd Statele Unite ale Americii au trimis trupe în Nicaragua, într-un război care oficial nu a avut loc), dar şi o scuză bună ca un autor nord-american să experimenteze cu tehnicile realismului magic atît de îndrăgite de scriitorii sud-americani. Şi probabil voi dori să o recitesc într-o bună zi.

Ca urmare, tot în 2001, dar în decembrie, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi fostelor sale colege de la firma Fides, am achiziţionat un exemplar din Life During Wartime. Dacă doriţi să cumpăraţi şi dumneavoastră unul, vizitaţi-i pe importatorii mei preferaţi, Nautilus (http://nautilus.ro), unde veţi găsi o ediţie britanică foarte elegantă din colecţia SF Masterworks de la Editura Gollancz.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Walter Jon Williams - 'Voice of the Whirlwind' (1987)

Lumea din romanul Hardwired era prea captivantă ca să se sfîrşească între paginile acelei cărţi. Au spus asta destui cititori (Hardwired este cea mai populară dintre cărţile lui Walter Jon Williams şi a fost republicată recent într-o ediţie elegantă). Probabil a simţit asta şi autorul, care în 1987 a publicat un roman plasat în acelaşi univers ficţional. Prin 2002 am avut ocazia să îl citesc, mulţumită vechiului meu prieten Liviu Moldovan, iar în mai 2004, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru, am primit cadou o ediţie de buzunar din Voice of the Whirlwind. Ca şi Hardwired, coperta ediţiei de la Tor Books a acestui roman a fost ilustrată de unul dintre graficienii mei preferaţi, Luis Royo. Iată despre ce este vorba în Voice of the Whirlwind:

Un bărbat pe nume Steward se trezeşte într-un spital de pe Pămînt şi află că este clona unui veteran de război care a pierit în condiţii suspecte. Cum medicul care se ocupa de clonă este asasinat, iar clona e suspectată de crimă, Steward decide să pornească o investigaţie pe cont propriu. Investigaţia îl poartă pe Beta (numele de cod al clonei) de pe Pămînt la habitate spaţiale circumterestre, iar de acolo, la bordul unei nave spaţiale, dincolo de centura de asteroizi, în sistemul jovian. Pe parcurs, Beta nu numai că răzbună asasinarea lui Alfa (originalul), dar descoperă şi dejoacă un complot al veteranilor, cîteva manevre suspecte ale policorporaţiilor şi lupte pentru supremaţie între Puteri, extratereştrii care serveau drept ambasadori la bordul unei staţii spaţiale. În final, Beta este ucis la rîndul său, dar următoarea clonă, Gamma, află despre sacrificiul său şi are privilegiul de a fi un sfînt Zen, o persoană neîmpovărată de datorii karmice şi liberă să acţioneze cum doreşte.

Dacă Hardwired putea fi văzut ca un fel de răspuns al lui Walter Jon Williams la Neuromancer (1984) de William Gibson (dar şi un omagiu cyberpunk la adresa unui roman de Roger Zelazny, Drumul iadului), Voice of the Whirlwind poate fi văzut ca o replică intertextuală la cealaltă piatră de hotar a genului cyberpunk, Schismatrix (1985) de Bruce Sterling. Dacă ar fi să amintesc numai cîteva elemente pe care cele două romane le au în comun, ar fi lupta dintre facţiuni (în cazul romanului discutat aici, dintre policorporaţii), prezenţa unor extratereştri care doresc să facă comerţ cu oamenii, dar şi să exercite o dominaţie asupra lor, clonele programate wetware, protagonistul care călătoreşte de la un habitat spaţial la altul, bazîndu-se pe adaptabilitate şi inteligenţă pentru a izbuti în ceea ce şi-a propus, precum şi echipajul pestriţ de la bordul navei spaţiale. Romane cu elemente oarecum asemănătoare publicate în aceeaşi perioadă ar fi Vacuum Flowers (1987) de Michael Swanwick, respectiv Consider Phlebas (1987) de Iain M. Banks. Poate că nu era prea evident în acel an, dar aceste cărţi puneau bazele Noii Opere Spaţiale.

Alte elemente intertextuale din Voice of the Whirlwind sînt mai degrabă punctuale. Ca să dau un singur exemplu, filamentul monomolecular folosit ca bici în "Johnny Mnemonic" şi bastonul telescopic din segmente de arc menţionat în Neuromancer fuzionează aici într-o armă cu fir monomolecular care poate fi folosită fie ca bici, fie ca spadă.

Pe de altă parte, războiul dintre mercenarii corporaţiilor pentru siturile arheologice extraterestre şi pentru artefactele extraterestre descoperite acolo, precum şi protagonistul veteran clonat şi specializat în arte marţiale sau societatea în care minţile personajelor sînt înregistrate pe cale electronică şi încărcate în clone după decesul originalelor au reapărut uşor modificate în cîteva dintre romanele lui Richard Morgan, în special Broken Angels (2002). Pentru că, după cum am remarcat anterior, intertextualitatea este o armă cu două tăişuri...

Dincolo de relaţiile intertextuale cu alte romane SF, însă, Voice of the Whirlwind merită aprecierea cititorilor şi pentru merite de sine stătătoare, precum economia textului (o intrigă spectaculoasă, cu numeroase lovituri de teatru şi răsturnări de situaţii, a fost tratată în mai puţin de trei sute de pagini), complexitatea universului imaginar, aflat de această dată la mai bine de un secol de evenimentele din Hardwired, sau plauzibilitatea psihologică a protagonistului dornic să dezlege misterul predecesorului său Alfa.

Ca o notă specifică, Walter Jon Williams descrie adesea antrenamentele pe care le face Steward, iar exerciţiile, efectele lor şi senzaţiile provocate de ele poartă pecetea autenticităţii. Căci autorul însuşi are mai bine de douăzeci şi cinci de ani de cînd practică arte marţiale...

Nu în ultimul rînd, universul imaginar din acest roman s-a extins şi în cîteva nuvele. Dar despre acest subiect am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Lemmy Kilmister & Janiss Garza, 'White Line Fever' (2002)

Mulţumită Internetului şi motorului de căutare Google, alaltăieri am descoperit pe site-ul unei firme din Bucureşti o pagină unde puteam comanda autobiografia lui Ian Lemmy Kilmister, întemeietorul şi conducătorul formaţiei Motörhead. (Puteţi vizita şi dumneavoastră pagina aceea la adresa: http://www.tamada.ro/author--lemmy-kilmister--9996.html.) Ieri am fost la sediul firmei, am cumpărat volumul White Line Fever (Editura Pocket Books, Londra, 2003) şi, spre surprinderea mea, l-am parcurs într-o singură zi. Şi iată ce am aflat:

White Line Fever spune povestea vieţii lui Lemmy în cuvintele lui. Evenimentele sînt ordonate cronologic, iar capitolele sînt scurte, captivante, cu un mare număr de incidente care se succed rapid. Stilul colocvial în care e scrisă cartea îi conferă un farmec aparte, la care contribuie şi sinceritatea opiniilor (unele neortodoxe) despre subiecte diverse precum feminismul, vegetarienii, ipocrizia, atacurile de la 11 septembrie sau abuzul de substanţe.

Bună parte din viaţa de adult a lui Lemmy a fost un lung set de turnee, înregistrări în studio şi iar turnee care probabil ar fi fost plictisitor de relatat în detaliu şi sigur a fost epuizant pentru ceilalţi membri ai formaţiei Motörhead care, fără excepţie, au venit, au participat o vreme la acest stil de viaţă, apoi au renunţat. Ceea ce face naraţiunea captivantă (în nici un caz plictisitoare) este avalanşa de întîmplări amuzante, burleşti, absurde sau de-a dreptul şocante, precum şi pleiada de muzicieni şi celebrităţi cu care Lemmy a avut de-a face, de la Ozzy Osbourne, Slash şi Eric Clapton la Samantha Fox, Jay Leno şi Michael Palin.

Autobiografia este scrisă cu umor, uneori cu ironie, adesea cu autoironie, uneori cu amărăciune şi din cînd în cînd cu un strop de nostalgie. Lemmy le adresează adesea mulţumiri celor care l-au ajutat într-un fel sau altul de-a lungul anilor (de la Black Sabbath la Metallica) şi este neiertător cu organizatorii locali şi cu angajaţii marilor case de discuri care s-au arătat neglijenţi sau răuvoitori. Pînă şi la adresa fanilor săi înfocaţi a formulat cîteva observaţii tranşante: "Începi să ai admiratori care cred că sînt în formaţie - se îmbracă la fel ca mine şi după o vreme, cînd se uită în oglindă, mă văd pe mine în loc să se vadă pe ei înşişi. Asta poate să devină foarte ciudat. Erau tipi pretutindeni numiţi Lemmy, şi o mulţime de copii numiţi Lemmy, de asemenea, sărăcuţii de ei - unul dintre ei este o fată!" (p. 153)

Efectul de ansamblu al cărţii este fascinant - White Line Fever este ca o convorbire lungă şi captivantă cu o persoană foarte interesantă. Bănuiala mea personală este că la origini chiar asta a fost - co-autoarea Janiss Garza probabil l-a intervievat pe Lemmy, a transcris răspunsurile lui, a ordonat cronologic incidentele şi a eliminat redundanţele, păstrînd în acelaşi timp vocabularul colorat şi manierele de exprimare ale cîntăreţului. Foarte des, pe paginile cărţii apar cîrlige narative - promisiunea unei noi etape sau a unui nou incident care urmează să fie relatate cît de curînd - iar cititorii sînt ispitiţi să continue lectura. Dar, dincolo de micile trucuri narative şi dincolo de impecabila tehnică de redactare a cărţii (cu care foarte probabil a contribuit co-autoarea) se află experienţa, viziunea şi convingerile lui Lemmy, aşa cum apar şi în nenumăratele interviuri pe care le-a acordat de-a lungul timpului. Iar întîlnirea cu omul din spatele muzicii este cu adevărat de neuitat.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Nick Turse - 'The Complex' (2008)

În primăvara anului 2009, mergînd la Librăria Engleză Anthony Frost ca să cumpăr cu totul altceva, am găsit din întîmplare un volum de Nick Turse intitulat The Complex: How the Military Invades Our Everyday Lives (Editura Faber and Faber, Londra, 2008). L-am cumpărat, l-am parcurs (cu oarecare încetineală) şi iată ce am aflat:

The Complex este un volum de non-ficţiune dedicat complexului militaro-corporatist din Statele Unite ale Americii şi ramificaţiilor sale din prezent. Introducerea ne poartă printr-o zi din viaţa unui american din clasa de mijloc şi scoate în evidenţă cîte dintre corporaţiile care-i furnizează acestuia produse şi servicii au contracte cu Departamentul Apărării. Ipoteza formulată la finalul introducerii este că, asemenea matricei din trilogia cinematografică a fraţilor Wachowski, complexul militaro-corporatist înconjoară indivizii şi le invadează fiecare aspect al vieţii. Iar restul cărţii demonstrează pas cu pas această ipoteză, adesea cu ajutorul unor documente oficiale emise chiar de către Departamentul Apărării.

Partea întîi, "Kicking It Old School", examinează "triunghiul de fier" dintre industria de armament, Congresul SUA şi Pentagon, apoi relaţiile dintre Departamentul Apărării şi mediul academic, colaborarea Departamentului Apărării cu giganţii industriei petroliere şi respectiv terenurile aflate în proprietatea acelui departament pe cuprinsul întregului glob.

Partea a doua, "Today's Corporate Bedfellows", prezintă cazuri de colaborări dintre companii de marcă şi sectorul militar american în domeniul alimentar, de divertisment, vestimentar şi de telecomunicaţii.

Partea a treia, "The High Life", trece în revistă numeroase cazuri de agenţi ai unor servicii de informaţii americane care au irosit banii contribuabililor în hoteluri de lux din întreaga lume. (Or avea şi filmele cu James Bond efecte secundare...)

Partea a patra, "That's Entertainment", discută modul în care numeroase filme de la Hollywood servesc ca propagandă pentru recrutare, anumite categorii de jocuri pe calculator pregătesc adolescenţii pentru domeniul militar, iar participarea diverselor instituţii militare la raliuri auto şi la alte evenimente sportive ajută la crearea unei imagini pozitive despre Departamentul Apărării în mintea publicului spectator.

Partea a cincea, "The Complex Goes Recruiting", analizează metodele prin care agenţii de recrutare asociate cu Armata SUA, cu Forţele Aeriene, cu Marina şi cu Puşcaşii Marini abordează tinerii fie în realitate, fie pe site-uri Web, sau în jocuri online pentru numeroşi participanţi şi îi conving să se înroleze.

Partea a şasea, "The Mad, Mad World of the Military", se ocupă cu chestiuni de altă natură, precum terenurile de golf deţinute (şi întreţinute) de Departamentul Apărării în întreaga lume, mîncărurile rafinate şi costisitoare achiziţionate cu bani publici, sau circuitul de conferinţe în care reprezentanţi ai diverselor corporaţii sînt puşi în legătură cu persoane importante de la Pentagon.

Partea a şaptea, "Weaponizing the Future", este poate cea mai interesantă secţiune pentru un autor de literatură ştiinţifico-fantastică, deoarece tratează despre tendinţele curente din cercetarea militară şi despre perspectivele pentru viitorul apropiat. Poate cea mai puţin surprinzătoare asemenea perspectivă pentru un cititor înveterat al genului cyberpunk este că Departamentul Apărării se aşteaptă ca principalele teatre de operaţiuni militare ale viitorului să fie zonele urbane defavorizate.

Secţiunea a opta, "Complex Conclusions", aduce demonstraţia din carte la un final îngrijorător: ca şi în perioada răboiului din Vietnam, este posibil ca dotarea şi metodele militare testate peste mări şi ţări să fie în scurtă vreme folosite împotriva protestatarilor şi disidenţilor de acasă, din Statele Unite.

Pe ansamblu, cartea lui Nick Turse este îngrijorătoare. Ea reprezintă o completare binevenită a volumului lui Naomi Klein No Logo, în care se analizează invadarea spaţiilor publice de către corporaţiile private. Pe de altă parte, The Complex este întrucîtva obositoare prin avalanşa de date şi numere cu care susţine fiecare afirmaţie - un exemplu de rigoare academică dusă la extrem. (Pentru a nu spori inutil dimensiunile fizice ale cărţii, autorul a plasat toate referirile bibliografice pe un site, http://www.nickturse.com.) Din fericire, avalanşa de date este contrabalansată de concizia, claritatea şi buna împărţire a cărţii.

Cum această prezentare este insuficientă, vă recomand să parcurgeţi şi dumneavoastră volumul The Complex. Foarte probabil are să vă schimbe perspectiva asupra lumii în care trăim.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)