Lemmy Kilmister & Janiss Garza, 'White Line Fever' (2002)

Mulţumită Internetului şi motorului de căutare Google, alaltăieri am descoperit pe site-ul unei firme din Bucureşti o pagină unde puteam comanda autobiografia lui Ian Lemmy Kilmister, întemeietorul şi conducătorul formaţiei Motörhead. (Puteţi vizita şi dumneavoastră pagina aceea la adresa: http://www.tamada.ro/author--lemmy-kilmister--9996.html.) Ieri am fost la sediul firmei, am cumpărat volumul White Line Fever (Editura Pocket Books, Londra, 2003) şi, spre surprinderea mea, l-am parcurs într-o singură zi. Şi iată ce am aflat:

White Line Fever spune povestea vieţii lui Lemmy în cuvintele lui. Evenimentele sînt ordonate cronologic, iar capitolele sînt scurte, captivante, cu un mare număr de incidente care se succed rapid. Stilul colocvial în care e scrisă cartea îi conferă un farmec aparte, la care contribuie şi sinceritatea opiniilor (unele neortodoxe) despre subiecte diverse precum feminismul, vegetarienii, ipocrizia, atacurile de la 11 septembrie sau abuzul de substanţe.

Bună parte din viaţa de adult a lui Lemmy a fost un lung set de turnee, înregistrări în studio şi iar turnee care probabil ar fi fost plictisitor de relatat în detaliu şi sigur a fost epuizant pentru ceilalţi membri ai formaţiei Motörhead care, fără excepţie, au venit, au participat o vreme la acest stil de viaţă, apoi au renunţat. Ceea ce face naraţiunea captivantă (în nici un caz plictisitoare) este avalanşa de întîmplări amuzante, burleşti, absurde sau de-a dreptul şocante, precum şi pleiada de muzicieni şi celebrităţi cu care Lemmy a avut de-a face, de la Ozzy Osbourne, Slash şi Eric Clapton la Samantha Fox, Jay Leno şi Michael Palin.

Autobiografia este scrisă cu umor, uneori cu ironie, adesea cu autoironie, uneori cu amărăciune şi din cînd în cînd cu un strop de nostalgie. Lemmy le adresează adesea mulţumiri celor care l-au ajutat într-un fel sau altul de-a lungul anilor (de la Black Sabbath la Metallica) şi este neiertător cu organizatorii locali şi cu angajaţii marilor case de discuri care s-au arătat neglijenţi sau răuvoitori. Pînă şi la adresa fanilor săi înfocaţi a formulat cîteva observaţii tranşante: "Începi să ai admiratori care cred că sînt în formaţie - se îmbracă la fel ca mine şi după o vreme, cînd se uită în oglindă, mă văd pe mine în loc să se vadă pe ei înşişi. Asta poate să devină foarte ciudat. Erau tipi pretutindeni numiţi Lemmy, şi o mulţime de copii numiţi Lemmy, de asemenea, sărăcuţii de ei - unul dintre ei este o fată!" (p. 153)

Efectul de ansamblu al cărţii este fascinant - White Line Fever este ca o convorbire lungă şi captivantă cu o persoană foarte interesantă. Bănuiala mea personală este că la origini chiar asta a fost - co-autoarea Janiss Garza probabil l-a intervievat pe Lemmy, a transcris răspunsurile lui, a ordonat cronologic incidentele şi a eliminat redundanţele, păstrînd în acelaşi timp vocabularul colorat şi manierele de exprimare ale cîntăreţului. Foarte des, pe paginile cărţii apar cîrlige narative - promisiunea unei noi etape sau a unui nou incident care urmează să fie relatate cît de curînd - iar cititorii sînt ispitiţi să continue lectura. Dar, dincolo de micile trucuri narative şi dincolo de impecabila tehnică de redactare a cărţii (cu care foarte probabil a contribuit co-autoarea) se află experienţa, viziunea şi convingerile lui Lemmy, aşa cum apar şi în nenumăratele interviuri pe care le-a acordat de-a lungul timpului. Iar întîlnirea cu omul din spatele muzicii este cu adevărat de neuitat.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)