Alan Moore şi Kevin O’Neill – "The League of Extraordinary Gentlemen, Volume One" (2000)

Spre sfîrşitul lunii ianuarie 2008, importatorii mei preferaţi de la firma Nautilus (http://nautilus.ro) m-au informat că primiseră un nou transport de cărţi – inclusiv romane grafice. Le-am făcut o vizită şi aşa am ajuns (în sfîrşit) în posesia primului volum din Liga domnilor extraordinari de Alan Moore şi Kevin O’Neill (America’s Best Comics, La Jolla, 2000).

Citisem articole despre acest roman grafic în Wikipedia, văzusem filmul, ba chiar „răsfoisem” cîteva capitole în format electronic, dar de citit nu apucasem să-l citesc. Ajuns acasă cu cărţile de la Nautilus m-am aşezat gospodăreşte şi am parcurs primul volum.

Şi iată ce am aflat:

Intriga se petrece în 1898. Un agent de la MI5, Campion Bond (tatăl lui James), o trimite în misiune pe Wilhelmina Murray ca să adune o echipă de excentrici. Ca şi în Cei şapte samurai, (sau în Neuromancer), o parte din intrigă o constituie asamblarea echipei, iar celelalte două treimi tratează despre identificarea obiectivului echipei, respectiv despre dezvăluirea a diverse comploturi şi contra-comploturi.

Savoarea Ligii este însă dată de încărăctura inter-textuală. Aproape la fiecare pagină apar referiri la lucrări de Jonathan Swift, Jules Verne, H.G. Wells, Edgar Allan Poe, H. Rider Haggard, Bram Stoker, Robert Louis Stevenson, Charles Dickens şi Sir Arthur Conan Doyle. Una dintre victimele contelui Dracula face echipă cu căpitanul Nemo şi cu Allan Quatermain, merge pe Strada Morgue în compania lui Auguste Dupin în căutarea doctorului Jekill (şi dă peste domnul Hyde) sau descoperă sursa misterioasă a unor sarcini nedorite la un internat de fete în persoana omului invizibil Griffin.

În fundal apar mereu referiri la O călătorie spre centrul Pămîntului, Cinci săptămîni în balon, Călătoriile lui Gulliver sau Războiul lumilor, iar personaje secundare precum maestrul asasin Dr. Fu Manchu, Mycroft Holmes, Cavor sau Şmecherul oferă cîte o supriză (şi o întorsătură de intrigă) pe fiecare pagină.

Scenaristul Alan Moore a avut grijă să ţeasă elemente de istorie reală (precum referirile la revoltele din India) laolaltă cu trimiterile inter-textuale, dar şi să brodeze explicaţii convingătoare pentru prezenţa unor personaje presupuse moarte (Dr. Jekill/Mr. Hyde, Griffin, căpitanul Nemo şi profesorul Moriarty, ca să dau numai cîteva exemple).

Artistul grafic Kevin O’Neill nu s-a lăsat mai prejos (începînd chiar de pe copertă, unde îndărătul personajelor se observă tablouri – inclusiv portretul lui Dorian Gray) şi a creat o lume pestriţă, caricaturală, o reflexie năstruşnică a ficţiunilor care mi-au populat copilăria. Submarinul Nautilus, domnul Hyde, dragonul mecanic al doctorului Fu Manchu, mahalalele victoriene insalubre sau aparatul de zbor propulsat de cavorită al profesorului Moriarty rămîn în mintea cititorilor mult după ce au închis romanul grafic.

Nu în ultimul rînd, ceea ce se întîmplă pe lîngă banda desenată propriu-zisă este aproape la fel de important. Fiecare element al romanului grafic (paginile introductive, cele de final, vinietele de la sfîrşitul fiecărui capitol) contribuie cu ceva la amplificarea efectului de ansamblu. Ca un supliment binevenit, volumul conţine o povestire în şase episoade (ilustrată de Kevin O’Neill) în care Alan Moore pastişează copios pagini din Edgar Rice Burroughs, H. Rider Haggard, H.G. Wells şi H.P. Lovecraft. Chiar şi pe ultima copertă se manifestă acest spirit jucăuş sub forma unor biografii victoriene ficţionale (şi autoironice) ale scenaristului şi graficianului.

Fireşte, cercetarea enciclopediilor de pe Internet mi-ar dovedi rapid că oameni mai citiţi decît mine au sesizat o mulţime de trimiteri la alte cărţi victoriene pe care încă nu le-am parcurs. Dar acest prim volum din Liga domnilor extraordinari m-a încîntat ca o excursie fabuloasă în alt deceniu (şi altă perioadă culturală) din viaţa mea. Chiar dacă nu am prins fiecare trimitere şi nuanţă (cine ar bănui, spre exemplu, că un tablou electric marcat „Edison Teslaton” face o aluzie ironică la rivalitatea acerbă dintre Thomas Alva Edison şi Nikola Tesla?), aştept cu nerăbdare volumul al doilea.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)