"Anul terminal" - Capitolul 5

Ştii cum zic ăştia prin filme, să ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să primeşti. Nu s-a crăpat pământu-n seara aia ca să mă-nghită, dar era să se-ntâmple ceva de genu'.

În noaptea aia, când s-a făcut târziu de tot şi s-au rărit trecătorii de-a binelea, ne-am gândit că nu mai era rost de vândut mare lucru, ne-am urcat în maşină şi le-am dus pe fete la ele-acasă. Cre' că ne mai rămăseseră vreo două doze de metamfetamină şi-nainte să plecăm le-am dat unora care treceau pe-acolo că ne-am gândit că, dacă voiam să ne vină clienţi noi, prima doză era bine s-o dăm gratis.

E, şi le-am dus pe fete-acasă, una câte una, şi-abia o lăsasem pe Dominique la colţu' străzii ei, că ea stătea-n sud, aproape de dig, şi mersesem un cvartal-două, când pe ochelari mi-a apărut alertă de la dig. Mai eram cu Sharon în maşină, că ţi-am zis că ea stătea cel mai aproape de mine.

- Asta ne mai lipsea, am zis.

- Ce-i, fată, ce s-a-ntâmplat? m-a-ntrebat Sharon.

- Ce să fie, fată? Probleme la dig.

- Da' lasă-i încolo cu digu' mă-sii, că doar n-o să ne rupem noi unghiile când sunt atâţia hăndrălăi pe stradă! Să se-ocupe ăia cât or vrea!

- Ţie ţi-e uşor să vorbeşti, da', dac-am primit mesaj pe telefon şi nu mă duc s-ajut, patrula o să-mi facă o-nsemnare-n baza de date şi-o să-mi crească taxa de protecţie pe-apartament. Şi n-am de unde să le dau mai mulţi bani, că maică-mea şi cu mine abia ne-ajungem de la zi la zi.

- Fată, eşti nebună? Abia azi-dimineaţă mi-am lăcuit unghiile! Şi sunt cu treningu-ăl nou pe mine...

- Deci, dacă mai faci figuri, te dau jos din maşină, să mor eu. Da', dacă vii şi tu şi chemi mai multă lume, poate-om scăpa uşor.

Am cotit către dig şi-am început să mă uit unde era problema.

Faza cu taxa de protecţie şi cu baza de date a patrulei o scosesem din pălărie, ca să nu se mai miorlăie Sharon atâta, că mă enerva cu ifosele ei.

Nu ştiu dacă ştii că la noi, în Bronx, n-a făcut nimeni cupolă de-aia şmecheră ca-n Manhattan. Ca să nu păţim în puii mei ca ăia din New Orleans sau ca ăia din L.A., am pus mână de la mână, a luat primăria materiale şi-a făcut diguri. E, şi-acuma suntem ca-n Olanda, fată - cum păstrăm digu', aşa-l avem. În rest, mă-sa pe gheaţă, unii-şi îngrijesc locuinţa, alţii nu, unii dau foc ca să ia banii pe-asigurări şi rămân clădirile-alea arse şi-nnegrite de ţi-e şi frică să treci pe-acolo, da' de diguri avem grijă cu toţii, că nu-i de joacă - aşa mi-a explicat vecinu' Martin. La cât a crescut apa după ce s-a topit gheaţa aia de la poli, dacă se-ntâmplă naibii să crape-un dig, ne-necăm toţi ca şobolanii.

De-aia nici nu m-am fofilat, cu toate că, la cât bănănăisem prin laborator şi pe străzi, ore-n şir, numa' de eroisme nu-mi ardea. Am tras de volan, am cotit pe-o străduţă şi-am ajuns la nişte porţi din plasă metalică dincolo de care se vedea digu'. Senzorii din porţi mi-au citit cipu' RFID din ureche, pe urmă porţile s-au deschis uşurel, iar noi am rulat în incinta digului.

Pe lângă dig era o ditamai fâşie de siguranţă, luminată cu proiectoare şi supravegheată cu drone. Din loc în loc, sus, pe dig, era câte-un cetăţean de pază, şi să-l fi pus naiba pe careva să intre pe fâşie neanunţat sau neautorizat, că-l ventilau ăia de pe dig de nu se vedea. În rest, ţi-am zis că nu prea avea lumea greţuri pe la noi, pe-acolo, apropo de explozibili şi de chestii de-astea, da' dacă se-apuca-n puii mei vreunu' să se joace cu pocnitori la dig, dracii ne-ar fi găsit pe toţi.

Da' de data asta se descoperise-o fisură sau ceva, aşa că vizitele la dig erau mai mult decât binevenite. M-am uitat unde era necazu', iar pe ochelari primeam înştiinţări de la senzorii din secţiunile digului: "Situaţie normală." "Situaţie normală." Mai încolo-am văzut oameni şi utilaje, aşa că n-a fost nici o surpriză când m-am apropiat şi-am primit mesaj: "Slăbire a rezistenţei structurale. Posibilă avarie."

Sharon nu stătuse nici ea degeaba. Depliase telefonu', se uitase care dintre cunoscuţi era activ prin reţea, pe forumuri şi prin medii 3D, deschisese câteva ferestre şi chema lumea la treabă.

Pe bucata care stătea să crape se căţăraseră deja vreo trei betoniere, nişte vechituri pătate de rugină, ca nişte scorpioni mecanici, care-mproşcau straturi peste straturi de liant. Jos, câţiva oameni descărcau bidoane cu chimicale dintr-un camion, iar alţii trăgeau un furtun de la un hidrant ca s-amestece chimicalele cu apă-n nişte cuve. Alte betoniere se-apropiau câş-câş, în speranţa c-o să le umple şi lor careva rezervoarele ca să poată să-şi facă treaba.

E, şi nici nu m-am dat bine jos din maşină-n toată vânzoleala aia, c-a venit la mine un ditamai negru' cărunt, cu mustaţă.

- Voi cine sunteţi?

- De la liceu' William Burroughs.

- Treceţi la descărcat sacii de ciment! Colega ta ce face?

- Mai cheamă oameni.

- Foarte bine, să-i cheme şi să treacă repede la treabă!

S-a dat jos şi Sharon din maşină, am încuiat rabla şi-am lăsat-o-acolo - gen, cine mai avea timp s-o parcheze sau ceva? - după care-am dat fuga la un camion bălţat din care vreo doi bătrânei descărcau saci de ciment.

- Ce-i cu voi, fetelor? a-ntrebat unu' din ei.

- Ne-a trimis şefu' să descărcăm sacii.

- Păi nu s-a uitat la voi, că sunteţi cât un nod?

Deci, m-a secat la inimă, să mor eu. Digu' stătea să crape şi lu' boşorogu-ăla-i ardea să mă măsoare.

- Dă-mi, tataie, un sac din ăla şi lasă-mă, că nu facem prezentare de modă!

Mi-a pus un sac pe umăr, a luat şi Sharon unu'.

- Unde-i ducem? a-ntrebat ea.

- Colo, la cuva aia, lângă betoniere, a zis moşu' din camion.

I-am dus repede, că nici nu erau aşa de grei. Ne-am întors, iar între timp au mai sosit maşini, au mai coborât din ele nişte oameni. În fine, pân-am mai cărat doi-trei saci fiecare, s-a organizat treaba, unii-au dat din mână-n mână bidoanele cu chimicale, alţii-au amestecat cimentu' cu apa şi cu chimicalele-alea, alţii-au turnat amestecu-n rezervoarele betonierelor, iar din alea de pe dig au coborât vreo două la reîncărcare.

După ce-am pus jos ultimu' sac, m-am uitat cum nişte betoniere de-astea proaspăt încărcate se căţărau pe dig ca să mai împroaşte nişte straturi de material. Vai de mama lor, abia se mişcau, nu ca alea nemţeşti noi pe care le vezi la Discovery.

- Tu ce-aştepţi, mă fată?

M-am întors. Era o vecină de la mine din bloc.

- Du-te şi umple şi tu o betonieră de-aia, că nu se umplu singure!

Am dat fuga, fără să comentez, am pus mâna pe-o găleată şi-am început să torn pastă dintr-o cuvă-ntr-o betonieră care era la rând. Fată, da' mi-era să nu mă stropesc în puii mei cu pastă de-aia. Ştii că, de la chimicalele-alea care se-adaugă, cimentu' se-ntăreşte una-două şi te trezeşti naibii statuie până să-ţi dai seama ce s-a-ntâmplat.

Sharon nici nu mai ştiu unde era în toată vânzoleala. În schimb, lângă mine, la umplut betoniera, a nimerit T.T., negrişoru-ăla slăbuţ de care-ţi ziceam că era paznic la noi la liceu.

- Ce faci, Isabel? m-a-ntrebat.

- Manichiura, i-am zis. Nu vezi?

A zâmbit larg şi i-au sclipit dinţii în lumina proiectoarelor.

- Ţi-ai uitat briceagu' la liceu când ai plecat, fată.

- Las' că mi-l dai tu mâine-napoi, T.T.

Numa' la briceagu' butterfly nu-mi stătuse mintea când plecasem de la liceu.

- Ţi-l dau, da' te costă.

Am terminat de golit găleata-n rezervoru' betonierei, am luat-o de-acolo şi m-am uitat lung la el până i-a pierit zâmbetu' de pe faţă.

- T.T. ... Râdem, glumim, da' nu ne luăm nasu' la purtare.

- Am zis şi eu. Briceagu'...

- Dă-l în mă-sa de briceag. Vezi că la liceu e una şi pe stradă e alta. Mă laşi?

A tăcut şi şi-a căutat repede de lucru-n altă parte. Pe urmă, senzorii de pe dig au anunţat că rezistenţa structurală revenise la normal, aşa că oamenii-au început să plece la casele lor. I-am filmat din mers pe-ăia care-aduseseră ciment şi chimicale cu camioanele, am pus nişte programe de recunoaştere să prelucreze pozele, i-am aflat cine erau şi prin telefon le-am trimis în conturi nişte valută de-asta anonimă, că doar nu era să plătească ei singuri pentru toate materialele. Le-a trimis şi Sharon, că ţi-am zis că e fată de treabă.

Ne urcaserăm deja-n maşină şi ne pregăteam să ne tirăm, că era târziu şi eram obosite-moarte-n puii mei, când negru-ăla mare, cărunt, cu mustaţă, a venit lângă maşină. Am dat geamu' jos.

- Mersi, fetelor.

- N-aveţi pentru ce.

- Mulţumesc şi pentru bani.

Îţi dai seama că se prinsese.

- Cu plăcere, oricând.

- Dacă toţi oamenii ar fi săritori, ca voi, lumea asta ar fi un loc mai bun.

I-am zâmbit.

- Mulţumim. S-aveţi grijă.

(P.S. Romanul Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)