"Anul terminal" - Capitolul 1

Pe Cordelia au cules-o de pe perete, gen, cu linguriţa. Pregătise nişte nitroglicerină la ea-n cameră şi, cînd a trecut trenu' suspendat prin faţa geamului, aia a explodat şi-a făcut-o terci pe pereţi şi pe mobilă. Şi doar îi zisesem lu' Cordelia de nu ştiu câte ori să nu umble cu prostii şi să prepare naibii nişte explozibili mai siguri! Dar ea - nu şi nu. O ţinea pe-a ei, cu nitroglicerina. Şi-aşa a ajuns Cordelia s-o răzuiască legiştii cu linguriţa de pe pereţi, s-o pună frumos în pungi de plastic şi s-o ducă la morgă-n galantar.

Am fost şi la-nmormântarea ei cu colegii de clasă, dar asta o să-ţi povestesc mai încolo. Dacă stau să mă gândesc bine, când s-a-ntâmplat faza asta cu Cordelia, lucrurile o luaseră cam de multişor la vale la noi, la liceu' William Burroughs. Dar ăla a fost, gen, punctu' de cotitură.

Eram în anu' terminal.

*

Nici pân' la punctu' de cotitură n-a fost viaţa pe roze, c-aşa-i viaţa asta, cât de nasoală ne-o facem şi ceva pe deasupra. Mama se pricepe bine la nasolirea vieţii, aşa, de dimineaţă, zilnic, să mor eu. De alţi părinţi am auzit că fac cafeaua şi eventual ceva tărăboi ca să se scoale ăi mai tineri şi să plece-odată la şcoală sau ceva. E, lu' mama trebuia să-i fac eu şi cafeaua şi tărăboiu', că stătea toată noaptea cu ochii beliţi prin prostii de-alea de realităţi virtuale de-ale ei şi se culca, gen, când răsărea soarele.

Fată, şi dimineaţă trăgeam de ea: „Stai şi tu cu mine, deci, uite, ţi-am făcut o cafeluţă, hai să vorbim şi noi ca fetele, mă, mamă.” Şi, dacă nu se-ntorcea pe partea ailaltă şi nu-şi punea perna pe cap ca să nu mă mai audă, câteodată, dac-aveam noroc, da' nu prea des, se dădea jos din pat, aşa, cu milă, pe scăriţă, că are-un pat de-ăla pe picioroange, de la Ikea, sub care şi-a pus bancu' de lucru cu imprimanta 3D şi toate prostiile-alea ale ei de scule, şi venea la bucătărie lipa-lipa cu papucii ăia ai ei cadrilaţi pe care i-a luat de la solduri înainte să mă facă pe mine, şi se băga-ntr-un colţ, lângă frigider, pe-un scaun de-ăla de crom şi vinilin negru speriat cine ştie de unde, cârpit cu scoci argintiu pe margini, pe unde-a pocnit vinilinu', şi se uita lung la mine, cu ochii ăia ai ei roşii şi-ncercănaţi de la nesomn şi c-o privire acuzatoare - gen, cum mi-am permis să o scol la ora aia?

Fată, şi tăcea de-mi ţiuiau urechile, parcă vorbitu-ar fi fost pe bani, să mor eu! Sufla-n cafea... sorbea... sufla... sorbea...

Nu tu: "Unde te duci azi?"

Nu tu: "Ce bună-i cafeaua..."

Nu tu nimic!

Termina de băut, lăsa ceaşca pe masă, unde-o găsise - dac-o spălam eu, bine, dacă nu, acolo-nţepenea - şi se ducea lipa-lipa-napoi ca să se caţere-n pat şi să-şi facă somnu' de frumuseţe. Lepăda papucii ăia obosiţi şi jegoşi pe unde se nimerea, urca pe scăriţă tot cu milă, să nu-şi scrântească ceva, şi parca la loc fără greţuri. După cafea dormea de rupea.

Cum ar fi, dac-ajungeam la liceu într-o zi sau alta era problema mea, în nici un caz a ei. Noroc c-am terminat şi cu liceu', fată, că nu mai aveam nervi şi pentru asta. Ba, ţin minte că-ntr-o dimineaţă, într-o luni, când Corazon se ducea lipa-lipa ca să se culce la loc, gen, a călcat pe ditamai gândacu', de l-a făcut terci în hol, pe mocheţica aia spălăcită pe care-o făcusem rost de la vecinu' Martin.

Fată, deci mi-au venit toţi dracii, să mor eu.

- Mă, mamă, am strigat după ea, uită-te, mă, pe unde calci, c-ai făcut terci gândacu-ăla!

S-a oprit, s-a uitat pe talpă, s-a uitat la mine - chiar la mine, nu prin, cum avea obiceiu' - şi-a zis:

- Da' el de ce nu s-a uitat pe unde calcă? Ale dracului gângănii, că o s-ajungem să ne mănânce de vii!

- Da' nu era de-ăla de bucătărie, mă, mamă! Era de-ălălalt, sanitar, din ăia cumpăraţi de la Marcus! Mă laşi?

S-a-ntors, s-a dus la ea în dormitor, s-a căţărat în pat şi asta a fost. Nu ştia cât dădusem pe gândacu' ăla, nici n-o interesa de unde făcusem rost de bani ca să-l plătesc şi-i păsa aşa puţin de toată chestia asta c-a trebuit să mă duc eu după ea pe hol, să culeg mizeria, gen, c-un colţ dintr-o revistă veche, şi să şterg mocheta cu mopu' vechi şi putrezit care mirosea prea tare ca să-l mai ţinem în debara şi-l lăsam afară, pe balcon.

Fată, şi chiar mi-a părut rău de gândacu-ăla, că nu mi-au ajuns banii să cumpăr decât vreo patru de la Marcus, nu c-ar fi mare inginerie să-i prăsească, da' programarea pentru inteligenţă de grup costă al dracului de mult şi Marcus ţine de preţ cu dinţii. I-am luat ca să mănânce prafu', să omoare insectele, să-mi transmită semnale video în timp real şi să ţină casa cât de cât curată, şi mama, chioară de somn cum era, a călcat pe el ca pe-o coajă de ou - gen, cui îi pasă?

Nu ştiu sigur, dar am impresia că pe gândacu-ăla dădusem mai mulţi bani decât a câştigat mama de la-ntâi ianuarie-ncoace. Deci, nu c-aş fi avut pretenţii de la ea, da' măcar să fi apreciat, în loc să-şi fi bătut joc de munca mea, mă fată.

Nu mi-a mai ars nici de cafea, nici de nimic. Am spălat ceaşca lu' Corazon, că ţi-am zis că ea, de capu' ei, nu şi-ar spăla-o nici s-o pici cu ceară, şi mi-am luat la mine un sendviş cu carne de pui, după care-am încuiat şi-am coborât pe scări, că liftu' nu mai mergea de vreo şase luni şi ai dracu' să fie ăia din bloc dacă pusese vreunu' din ei mâna ca să-l repare.

Când eram în holu' de la parter, mi-am adus aminte că uitasem să scot punga de gunoi, da' nu mi-am făcut nici un fel de griji, că ştiam precis c-o s-o găsesc, gen, unde-o lăsasem. Corazon e prea băgată-n lumile-alea sepia cu fum, abur şi funingine ca să observe vreodată când se umple găleata de gunoi din bucătărie...

(P.S. Romanul Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)