"Anul terminal" - Capitolul 4

Am ieşit în puii mei pe stradă cu gaşca să vindem metamfetamina, că doar nu munciserăm degeaba s-o facem. Nu ştiu dac-ai văzut în ultimu' timp cum mai arată străzile pe la noi, prin Bronx, da' de când a colapsat economia s-a schimbat şi traficu', că destui care se dădeau cu maşina au rămas lefteri, s-au lăsat de şofat şi-au început care să se dea pe role, care să meargă pe jos, iar ăi mai nostalgici şi-au scos bicicleta de la naftalină. Da, zi şi tu, mai mare râsu', mergi pe stradă cu fetele şi te trezeşti că te mai depăşeşte câte unu' cărunt şi smochinit pe bicicletă...

Bine, mie nu de-ăştia mi-era, da' ca să ne putem vedea liniştite de treabă trebuia să stăm geană pe patrule. De când s-a ales prafu' de federaţie, s-a cam zis şi cu poliţia, cel puţin pe la noi, pe-acolo, că ăştia de la primărie au închis tot şi n-au mai plătit nici secţiile de poliţie. Da, ştiu că prin alte părţi s-au reorganizat ăia-ntr-un fel, da' la noi oricum nu era mare sfârâială nici cu banii, nici cu taxele, nici cu subvenţiile, aşa că n-au avut cum să ţină poliţia oficial. Sau aşa-mi povestea vecinu' Martin.

Numa' că oficial e una şi pe teren e alta. Pe teren, poliţiştii ăia n-au dispărut peste noapte, că n-avea nimeni cum să-i desfiinţeze prin decret. E, şi dac-aveau ei colegi, relaţii, uniforme, arme şi muniţie, că n-a venit nici dracu' să-i dezarmeze în debandada care-a fost când cu dezmembrarea Uniunii, s-au organizat în patrule cetăţeneşti care-asigură protecţia-n cartier, contra taxă. Păi, care-i a mai mare gaşcă de pe stradă? Este că-i poliţia?

E, acuma nu mai este cum zice vecinu' Martin că era pe vremuri, să te salte gaborii dacă vinzi prafuri sau chestii de-astea. Acuma le e clar şi lor că, dacă merge comerţu' şi circulă banu', are lumea de unde să le dea taxă de protecţie, iar dacă nu, nu. Da' nu trebuia să ştie ei câţi clienţi aveam şi cât vindeam şi ce bani luam, că pe urmă se-ntindeau la caşcaval. Şi ne costau toate alea de nu vrei să ştii şi mai trebuia să trăim şi noi din ceva.

În seara aia ne-am răsfirat niţel, Sharon cu mine-ntr-o parte, lâng-o mezelărie cu vitrina acoperită cu scânduri, Eva şi Dominique mai încolo, în faţă la o tutungerie, şi Natalia în partea ailaltă, aproape de colţu' străzii. Regula era ca una dintre noi să trateze cu clientu', iar ailaltă să caşte ochii-mprejur ca să nu ne filmeze-n puii mei vreo dronă sau vreun ameţit de pe-acolo şi să fie de pază în caz că făcea careva vreo mişcare greşită. Da' Natalia n-avea nevoie de nimeni care să-i păzească spatele. Cre' că-n sinea ei îşi dorea să facă vreunu' din amărâţii ăia o mişcare greşită.

E, şi-am dat drumu' la treabă, ca de obicei, că e şi păcat să nu fie oamenii fericiţi dacă asta vor de la viaţă, numa' că fericirea nu-i gratis. După vreo câteva ore, aşa, pe la un zece, a trecut pe-acolo şi sergentu' Dylan cu patrula, într-o maşinuţă electrică, de făceau fetele mişto de ei dup-aia că se plimba-ntr-un prăjitor de pâine. Au venit încetinel, la bunu' simţ, ca s-avem timp să-i vedem, să pitim marfa, să pregătim banu' şi să nu ne prindă cu nimic dubios. Cum ar fi, ei păzeau legea şi ordinea, da', dacă nu ne surprindeau cu nimic, la ce să ne salte de pe stradă aşa, degeaba?

- Care-i treaba, fetelor? m-a-ntrebat sergentu' când a trecut prin dreptu' meu. Ce mişcaţi?

- Iarbă, dom' sergent, i-am zis.

- Iarbă, ă? Să n-o fumaţi, fetelor!

- N-o fumăm, dom' sergent, că pe urmă nu mai avem ce vinde!

Nu era-n nici un caz treaba lui să ştie ce vindeam noi acolo, că doar nu era strada lu' mă-sa.

- Ne dai şi nouă să tragem un fum, fată? a-ntrebat unu' de pe bancheta din spate.

I-am dat o ţigăruţă cu iarbă, pe care-o adusese Natalia special, şi poliţaiu' s-a apucat s-o fumeze la poştă cu ăilalţi din patrulă. Lângă mine, Sharon şi-a depliat mobilu', le-a trimis nişte valută anonimă într-un cont care cre' că şi-acuma se mai cheamă "Fond de pensii" sau aşa ceva, şi sergentu' Dylan a primit înştiinţarea, a văzut suma pe mobilu' lui, ne-a zâmbit frumos şi-a urnit maşinuţa aia mai departe-n patrulare, că mai avea şi alte afaceri de protejat.

E, şi nu cred c-apucase să dea bine colţu' prăjitoru' ăla de pâine, că pe stradă a venit agale, printre biciclete şi trecători, Adderu-ăla nesimţit al lu' băiatu-ăsta nou, de care-ţi ziceam, şi era maşina cu geamurile lăsate, cu muzica tare, cu başii daţi la maxim, de simţeam cum îmi tremurau chiloţii pe mine, şi cu Straight Edge şi cu băieţii lui din gaşcă-năuntru, relaxaţi, cu ochelari de soare noaptea, că ei erau şmecheri. Mă rog, şi eu aveam ochelarii, dar erau ăia de realitate-amplificată, nu-i tot aia.

S-au oprit lângă noi şi s-au uitat lung. Voiau să dea impresia că ei erau prea cool ca să mai tragă aer sau ceva. Da' mie nu mi-era de Straight Edge şi de-ăia din gaşca lui, fată! Pe locu' şoferului era băiatu-ăla frumos, care se uita şi el la mine, da' n-avea ochelari de soare sau fiţe de-astea-n el. Numa' se uita lung la mine.

E, şi, când mă gândeam că l-aş fi privit aşa toată viaţa şi că altceva nu mi-ar mai fi trebuit, m-a tras de mânecă Sharon.

- Isabel, vezi că te cheamă Straight Edge.

Eu uitasem de-ăilalţi din maşină. M-am dus pe marginea trotuarului, lângă Adder, şi Edge mi-a zis:

- Faceţi paşi.

- Care-i treaba, Edge, nu-ţi mai ajunge strada? i-am zis.

- N-ai tu treabă. Faceţi paşi.

Au plecat mai departe, iar fetele din gaşcă s-au strâns lângă mine.

- Ce vroia, fată? m-a-ntrebat Natalia.

- Zice că să facem paşi.

- E, na!

- Cred că vrea să se-ntindă-ncoace cu cocaina aia a lui sintetică, a zis Dominique.

- Da' ce, fată, nu-i mai ajunge zona aia unde vinde?

Dominique a clătinat din cap.

- Lui i-o fi ajungând, dar ăia de mai sus, din cartel, i l-au trimis pe Lushus ca să extindă afacerea.

- Lushus? am zis. Care Lushus?

- Ăla care era la volan.

Mi s-au tăiat picioarele.

 

- Ăla a venit de la cartel ca să ne ia nouă clienţii şi să ne scoată din circulaţie?

Dominique a dat din cap că da. Natalia s-a uitat lung la mine.

- Ce-ai de ţi-au dat lacrimile, fată?

M-am şters repede cu dosu' mâinii.

- Nu ştiu, fată. Mi-o fi intrat ceva-n ochi...

- Lasă, Isabel, n-o lua în tragic, mi-a zis Sharon, c-o scoatem noi la capăt într-un fel. Doar nu vindem marfă pe stradă de ieri, de azi.

- Da, sigur, vedem noi cum facem şi cu ăştia, le-am zis.

Fată, în sinea mea nu-mi mai ardea de nimic. Dacă s-ar fi crăpat atunci pământu' ca să mă-nghită, cred c-aş fi zis mersi.

(P.S. Romanul Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)