"Anul terminal" - Capitolul 3

Fată, şi-am plecat în după-masa aia de la liceu cu toată gaşca. Le-am urcat pe fete-n maşină - Sharon cu Eva şi cu Dominique s-au înghesuit în spate, iar Natalia a urcat în faţă, lângă mine. Dominique şi-a depliat mobilu' şi le-a arătat fetelor ce-i mai trimisese Marcus, că fraieru' tot încerca să se bage-n seamă cu ea şi-i trimitea mesaje şi mixaje şi colaje şi tot felu' de aberaţii de-ale lui, chipurile ca s-o impresioneze, iar noi ne tăvăleam de râs când vedeam ce dume avea ăla-n el. E, de data asta-i trimisese un poem, dacă-ţi vine să crezi, o poezie pe care-o făcuse el şi care-n mintea lui trebuia, gen, s-o dea pe spate pe Dominique. Ne-a citit-o şi nouă când ne duceam la fabrică şi-alea din spate râdeau cu lacrimi, că Marcus ăsta e patetic când vine vorba de Dominique, numa' că nu prea eram atentă la gargariseala aia că şofam.

Aşa voiam să creadă ele. Şofam, nu-i vorbă, da' mă gândeam la băiatu-ăla nou şi ce bine-arăta şi ce frumos se mişca, de-mi venise să tabăr pe el acolo-n parcare când dădusem cu ochii de el. Fată, şi se-mbrăca mai cu stil decât băieţaşii ăştia ai noştri de cartier. Fără şepci de-alea cu sclipici, fără bandane şi baticuţe şi cozoroace multimedia - da-n schimb avea un maieu original, făcut în China, de la o echipă de baschet din Miami, şi cu autografe de la toată echipa brodate pe piept şi pe spate. Zi şi tu, cât de tare putea să fie?

E, şi cum visam eu aşa, cu ochii deschişi, la tipu-ăsta nou şi şofam pe pilot automat - vorba vine, că maşina mea era veche şi n-avea Google Drive pe ea, ca să şofeze ea pe pilot automat şi să mă lase să-mi văd de-ale mele - şi cum se hăhăiau alea-n spate de ce-i scrisese Marcus lu' Dominique, odată văd că se-ntoarce Natalia şi le zice fetelor:

- Bă, gata! Luaţi o pauză!

- Ce-ai, fată? a-ntrebat-o Dominique. Ne distrăm şi noi, că nu suntem la priveghi.

- Vă distraţi pe naiba, a zis Natalia. Parcă altă distracţie nu mai e decât să ascultăm ce-ţi trimite tocilaru-ăla de Marcus!

Am tras cu ochiu-n retrovizor şi-am văzut că fetele de pe bancheta din spate se uitau una la alta, cam încurcate.

- Pana mea, a continuat Natalia, e mereu acelaşi mesaj, numa' că se schimbă cuvintele cu altele la fel de fiţoase. Parc-ar fi retardat şi ăla, de nu e-n stare să vorbească naibii ca toată lumea.

- Fată, nu e retardat, e fraier, a-ncercat Eva să-i explice.

- E şi retardat şi fraier, i-a tăiat-o Natalia scurt. Mi s-a luat de prostiile lui de-acu' douăj' de mesaje.

- Păi nu mi-a trimis decât opti'ş'pe în patru zile, a zis Dominique. Şi, dacă nu-ţi place, poate vrei să-ţi pui nişte muzică.

- Poate vrei să-ţi pui proteză dentară, a zis Natalia. Mai bine tragem o ţigară, în puii mei, că de prostiile lu' Marcus mi-a ajuns pe ziua de azi.

Fată, şi s-a-ntors Natalia la loc şi-a dat să deschidă torpedou'. Am prins-o de-ncheietură până să-l deschidă. S-a uitat Natalia la mine - gen, mă laşi?! I-am dat drumu' la mână imediat.

- N-am ţigări, fată, i-am zise repede.

- Cum adică n-ai?

- N-am ţigări în torpedou.

Mi-a aruncat o privire lungă, parcă nu-i venea să creadă.

- Fată, tu eşti proastă? Cum adică n-ai ţigări în torpedou?

- N-am, fată, ce vrei? I-am dus lu' maică-mea aseară ultimu' pachet, că ale ei se terminaseră, şi mi le-a fumat pe toate-azi-noapte, cât a stat de beleuză prin reţea, şi dimineaţă n-am mai apucat să cumpăr altele, c-am plecat târziu de-acasă tot din cauza ei, că ne-am certat.

- Lasă, na de la mine una, că nu-i un capăt de ţară, i-a zis Sharon şi i-a-ntins pachetu' peste umăr.

Şi-a scos Natalia o ţigară, pe urmă s-a uitat la mine.

- Vrei şi tu una?

- Poate mai târziu.

Fată, mie nu de fumat mi-era, să mor eu. Aveam chef să aflu ce era cu băiatu' ăla nou şi cum puteam să mă mai văd cu el.

Natalia şi-a aprins ţigara c-o brichetă transparentă şi-a tras un fum, după care i-a întins peste umăr pachetu-napoi lu' Sharon. M-am uitat în retrovizor şi-am văzut că Dominique îşi pliase la loc mobilu', îl pusese-n buzunar şi stătea aşa, cam îmbufnată. Eva nu zicea nimic, că se prinsese că Natalia era-ntr-o zi proastă şi nu cred c-avea chef s-o calce pe nervi în vreun fel, că lu' Natalia îi sărea tare uşor ţandăra.

E, şi-am mai mers niţel pe străduţe, pe lângă nişte blocuri de-astea pe care le-arseseră proprietarii ca să ia banii de-asigurare şi pe care nu le mai reparase nici dracu', şi-am ajuns la noi, la fabrică. Fată, nici fabrica nu era mai brează ca alte clădiri de pe străduţa aia, dar era, gen, a noastră.

Era la capătu' străzii, aproape de nişte terenuri virane unde pe vremuri industria chimică arunca tot felu' de reziduuri, asta când mai era o industrie p-aci, pe la noi, şi chiar fusese fabrică, da' precis deschisese concernu' care-o avea-n grijă alta, mai hoaţă, gen, în Mexic sau prin Indonezia, şi utilajele din asta le vânduse la fiare vechi în China sau ceva, iar halele rămăseseră de izbelişte ca să se-aciueze prin ele unii şi-alţii. Prin alte hale chiar se mai aciua câte-un boschetar, o vreme, sau se mai punea de câte-un rave, da-n hala noastră n-avea nimeni tupeu să intre nici ziua, nici noaptea.

Arăta la fel de dărăpănată ca şi-alelalte hale din zonă, cu tencuiala căzută şi cu geamurile sparte şi cu tot felu' de tâmpenii împroşcate pe pereţi cu vopsea fosforescentă şi cu bălării urâte de jur-împrejur şi c-un aer, gen, aici se-ntâmplă chestii nasoale. Numa' că noi, astea din gaşcă, eram chestiile nasoale care li se-ntâmplau altora.

Am rulat pân-aproape de intrare, iar pe sub roţi au trosnit cutii de bere vechi, sticle de plastic, cioburi şi pietricele care nu se vedeau din bălării. Ne-am dat jos din maşină, am intrat în hală şi, când un cuţu a venit să ne miroasă, Natalia a zâmbit niţel.

- Nicăieri nu-i ca acasă, a zis ea.

Cuţu s-a dus în treaba lui, gen, îşi făcuse datoria şi n-avea rost să mai frece menta pe-acolo. Era o Unitate Postcanină de Pază şi Protecţie, sau aşa le spunea paznicu-ăla proaspăt concediat de la care luasem o haită-ntreagă, da' noi le ziceam "cuţu" la toate chestiile-alea patrupede care ne păzeau fabrica. Doar nu era să ne lungim prea mult cu vorba. Pe noi ne ştiau căţeii, că doar noi îi programaserăm şi tot noi aveam grijă de ei, da' dacă altă vietate se-aventura pe-acolo, prin hala noastră, căţeii ăştia ori o puneau pe fugă, ori o prindeau şi-o omorau. Atâta că le setaserăm nişte limite clare şi nici un cuţu n-ar fi ieşit din hală, gen, să-l pici cu ceară.

Am traversat parteru', care era cu ghemotoace de praf şi cu te miri ce gunoaie adusese vântu' de când rămăsese hala-n părăsire, şi-am urcat la etaj, unde era cu totul altă viaţă. Aveam acolo laborator în toată regula, cu catalizatori şi reactivi şi retorte şi-o etuvă şi-o centrifugă şi ăl mai bun spectrofotometru pe care banii puteau să-l convingă să cadă din spatele unui camion şi eprubete şi sticluţe şi pipete şi tot ce nici n-avea curaj să viseze cotoroanţa aia de profă de chimie, totu' zăvorât după o uşă etanşă. Ne costase laboratoru-ăla şi ochii din cap, să mor eu. Nu-ţi spun că la intrare ne puneam halate, măşti de gaze şi mănuşi, ca să nu ne intoxicăm naibii de la gazele-alea care ieşeau de la reacţiile roşu-alb-albastre.

E, şi ne-am pus pe treabă. A, nu, să nu mă-ntrebi ce mama zmeului făceam acolo, cu toate substanţele-alea, că nu ştiu să-ţi spun în amănunt, fată. Niciodată n-am înţeles exact ce reactivi foloseam şi-n ce ordine-aveau loc reacţiile-alea, că Eva era chimista găştii. Noi, alelalte, eram pe-acolo pe post de roboţi industriali. Pune asta, toarnă aia, mai adu din ailaltă, dă drumu' la ventilaţie ca să nu sărim naibii-n aer. Ce ne zicea, aia făceam şi nu stăteam să cerem explicaţii, că n-aveam timp de pierdut cu prostiile ei. Chiar mă-ntreb cum ne-am fi descurcat fără ea prin laboratoru-ăla...

E, şi, dacă făceam ce ne zicea Eva, când ne zicea şi cum ne zicea, ne ieşeau nişte cristale de metamfetamină de mai mare dragu'. Avea ea lecţiile de chimie bine-nvăţate, treaba ei de pe unde, şi clienţii de pe stradă umblau după noi cu limba scoasă-n fiecare seară, gen, ca să le mai vindem câte-o doză. Cine-a zis că banii n-aduc fericirea nu ştia pe ce stradă să se ducă la cumpărături, să mor eu.

Fată, şi-n ziua aia mai moşmondeam pe-acolo, prin laborator, una-alta şi iar mă gândeam la băiatu-ăla. Da' nu puteam, în puii mei, să vorbesc despre el cu fetele din gaşcă. Văzusem ce mişto făceau de Dominique chiar dacă nu-i plăcea de Marcus, gen, numa' pentru că-i plăcea ăluia de ea. Dacă le ziceam că-mi plăcea de el, parcă văd că picam de fraieră.

În fine, după ce-am pus marfa-n sticluţe, am curăţat şi-am aşezat totu' frumos la loc, afar' de-o pipetă pe care-a spart-o Natalia, de-a-njurat nebuna o juma' de oră dup-aia de parc-o spărsese-altcineva, şi ne-am tirat de-acolo că se-nsera şi n-aveam nici un chef să ne-apuce noaptea pe la halele-alea părăsite. Nu de alta, da' seara aveam treabă-n altă parte.

(P.S. Romanul Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)