Dan Simmons, „Drood” (2009)

În 2011, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan, am avut ocazia să citesc un roman recent al lui Dan Simmons, Drood (Little, Brown & Co, New York, 2011). Am parcurs romanul în cîteva reprize lungi de lectură. Şi iată ce am aflat:

Naratorul din Drood este Wilkie Collins, autor al unor romane precum Femeia în alb şi Piatra Lunii. Protagonistul este Charles Dickens. Iar de pe prima pagină a romanului cititorii află că pe Collins îl macină o adîncă invidie profesională faţă de colegul său mai faimos şi mai apreciat de către public.

Evenimentele din roman sînt plasate în ultimii cinci ani din viaţa lui Dickens. Dan Simmons a dus o muncă impresionantă de documentare despre viaţa şi activitatea celor doi scriitori, iar printre evenimente reale, certificate istoric şi redate în Drood, a strecurat întîmplări fantastice, la graniţa dintre halucinaţie şi teroare.

Pe de o parte, Collins şi Dickens duc viaţa unor scriitori celebri, cu publicarea în serial a unor romane, turnee de lectură din propriile opere, montarea unor piese de teatru şi participarea la festivităţi. Pe de altă parte, au o viaţă privată cu legături extraconjugale, explorări nocturne ale unor cartiere rău famate şi contacte în lumea interlopă. Nu în ultimul rînd, cei doi sînt vizitaţi periodic de un personaj misterios, Drood, care ar putea fi un excentric, un vampir sau o halucinaţie.

Căci naratorul romanului, Wilkie Collins, nu este creditabil. Din primele capitole ale romanului, cititorii află că acesta consumă mari cantităţi de laudanum şi ocazional fumează opiu. Ca urmare, Collins vede cînd femei cu ten verde şi colţi de mistreţ bîntuind pe scările din locuinţa lui, cînd un dublu al său care scrie capitole din noul lui roman cu o altă caligrafie, cînd un domn palid şi uscăţiv, cu dantură proeminentă, îmbrăcat în negru.

Cum în viitorul apropiat se pare că va fi publicată o ediţie română a romanului Drood, nu am să vă dau prea multe detalii despre intriga acestuia, pentru a nu vă răpi din plăcera lecturii. Trebuie cu toate acestea să menţionez că Dan Simmons a pastişat la perfecţiune stilul victorian, cu vocabularul, manierismele şi atitudinile specifice acelei perioade istorice, iar prin amestecul rafinat de trimiteri intertextuale, evenimente istorice şi episoade fantastice terifiante a egalat, dacă nu cumva chiar a depăşit, cele mai bune realizări literare ale întemeietorilor curentului steampunk. Vă recomand cu căldură şi dumneavoastră acest roman captivant.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

James S.A. Corey, "Leviathan Wakes" (2011)

În luna martie 2011, prin amabilitatea domnului editor Cristian Popescu, am avut ocazia să parcurg romanul Leviathan Wakes (Orbit, Hachette Book Group, New York, 2011), scris de Daniel Abraham şi Ty Franck sub pseudonimul James S. A. Corey. Ilustraţia copertei a fost creată de un român, Daniel Dociu, ceea ce mi se pare demn de laudă. În ciuda dimensiunilor masive ale cărţii, am citit-o uşor şi cu plăcere. Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Acţiunea romanului este plasată peste câteva secole, într-un cadru oarecum asemănător cu acela din Schismatrix de Bruce Sterling sau cu cel din VacuumFlowers de Michael Swanwick. Mai exact, omenirea a colonizat o bună parte din Sistemul Solar şi s-a împărţit în tabere rivale, aflate într-un echilibru fragil.

De o parte se află alianţa Terra-Marte, care deţine puterea militară şi o populaţie uriaşă. De cealaltă parte se găseşte Alianţa Planetelor Exterioare, care are ca avantaje adaptarea sporită la condiţiile de viaţă extraplanetare şi resursele naturale ale centurii de asteroizi.

Premisele conflictului sunt create însă de prolog. Mai precis, un personaj feminin, Julie Mao, este martoră la cucerirea unei astronave de către trupe ostile, la torturarea membrilor echipajului şi la metamorfoza acestora sub influenţa unei forme de viaţă extraterestre.

Cam ca în Look to Windward de Iain M. Banks, prologul se dovedeşte într-o oarecare măsură a fi o pistă falsă. Mai exact, capitolele romanului sunt relatate alternativ din perspectiva a două personaje masculine, iar punctul de vedere al lui Julie Mao nu mai apare nicăieri.

Unul dintre personajele masculine asupra cărora se concentrează omniscienţa selectivă multiplă este Jim Holden, ofiţer executiv devenit fără voie căpitanul unui mic echipaj. După ce nava cu care călătorise investighează soarta unei epave şi este distrusă la rândul ei de o astronavă camuflată, Holden îi conduce pe supravieţuitori cu o navetă, apoi la bordul unei nave militare marţiene, iar în cele din urmă pe o navă de război ultramodernă. Ca personaj, Holden este bine creionat şi destul de convingător, iar hotărârea lui de a-i găsi pe cei ce i-au distrus nava şi de a-şi răzbuna colegii de echipaj aminteşte întrucâtva de încrâncenarea protagonistului din TheStars My Destination de Alfred Bester.

Celălalt personaj principal masculin este detectivul Miller din forţele de ordine ale asteroidului Ceres. Dacă Holden este un idealist bine intenţionat, Miller este un cinic nihilist. El primeşte misiunea de a o găsi pe Julie Mao şi de a o conduce înapoi la familia ei, chiar dacă Julie poate nu şi-ar dori acest lucru. Pe fundalul unor tensiuni crescânde între terrani şi alianţa planetelor exterioare, Miller îşi continuă investigaţia, transformând-o în cele din urmă într-o veritabilă obsesie. Ca în romanele poliţiste noir, Miller are conflicte cu superiorii, apoi i se retrage cazul şi e concediat, se luptă cu depresia şi cu alcoolul, dar, în cele din urmă... (Veţi vedea dumneavoastră când veţi citi romanul.)

După cum probabil vă aşteptaţi, cele două fire narative converg. După cum sigur nu mă aşteptam, ele diverg din nou în ultimele capitole ale cărţii. Iar conflictele din fundal capătă amploare, acţiunea se intensifică şi finalul este grandios. Din acest punct de vedere, cu toate că este hibridizat cu elemente din romanele de groază şi din cele poliţiste, Leviathan Wakes respectă structura de bază a operei spaţiale şi nu înşală aşteptările cititorilor de literatură SF.

Stilul în care e scrisă cartea e sobru şi clar. Tehnici literare precum urmărirea acţiunilor şi reacţiilor sau îmbinarea dialogului cu comunicarea non-verbală a personajelor sunt folosite elegant şi sistematic, iar cârligele narative de la finalul fiecărui capitol, menite să-i atragă pe cititori în capitolul următor, ar merita studiate de către cei ce şi-ar dori să devină scriitori.

Ediţia originală se încheie cu un interviu în care cei doi autori explică geneza cărţii şi etapele prin care a trecut aceasta până la publicare, precum şi unele detalii referitoare la fundalul romanului şi la caracterizarea personajelor.

Traducerea domnului Mihai-Dan Pavelescu e la fel de sobră şi de elegantă ca textul original. Traducătorul a devenit un adevărat maestru, iar versiunea românească a volumului este firească şi cursivă, creând iluzia că romanul a fost gândit şi scris în română. Din acest punct de vedere, cititorii români au nu doar norocul că Leviathan Wakes este finalist la Premiul Hugo (cu certe şanse de a-şi adjudeca trofeul), ci şi că romanul acesta a fost tradus de maestrul Pavelescu.

Pentru că uitasem să vă spun... Foarte probabil anul acesta se va lansa pe piaţă o ediţie română a romanului Leviathan Wakes sub titlul Trezirea leviatanului. Şi, cum e primul volum din trilogia The Expanse, eu, unul, abia aştept să citesc continuarea.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Un cadou de zile mari

Ieri, de ziua mea onomastică, vechiul meu prieten Tudor Popa mi-a oferit un cadou incredibil. Mai exact, mi-a trimis o imagine cu ilustraţia şi sigla copertei noului meu roman, Anul terminal. Cum lucrurile bune nu se tac, vă ofer şi dumneavoastră ocazia să vedeţi acest proiect de copertă la o rezoluţie ceva mai scăzută - dacă vreţi, e un fel de avanpremieră. Chiar v-aş ruga să îmi lăsaţi opiniile dumneavoastră despre această lucrare în rubrica de comentarii.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

A şasea carte

Ieri am terminat de scris cea de-a şasea carte. Am parcurs-o integral, am făcut un rînd de corecturi, iar azi am imprimat-o şi mă pregătesc să o corectez din nou. Se intitulează "Anul terminal" şi este un roman de dragoste cu liceeni... cum nu aţi mai întîlnit pînă acum. Cînd voi şti dacă se va publica şi unde, dacă va avea loc o lansare oficială şi aşa mai departe, am să vă informez şi pe dumneavoastră.

Pe de altă parte, bunul meu prieten Tudor Popa mi-a trimis o extraordinară propunere de copertă, cu o ilustraţie foarte adecvată pentru conţinutul romanului şi cu o siglă impresionantă, iar şansele de publicare a cărţii au crescut simţitor. La momentul potrivit, vă promit că veţi afla detalii.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Sfadă sau literatură?

Ieri, 30 martie 2012, în săptămînalul Observator cultural a apărut un articol de Cătălin Badea Gheracostea intitulat "Ce este un RomCon?" Acest articol este primul dintr-o serie numită "SFada cu literatura". În esenţă, colegul meu braşovean prezintă clar şi succint două evenimente culturale recente, tîrgul de carte SF Final Frontier II de la Bucureşti şi Zilele Helion de la Timişoara, unde s-a organizat şi consfătuirea naţională RomCon 2012. Puteţi citi şi dumneavoatră acest articol aici. De asemenea, dacă doriţi să aflaţi mai multe despre temele pe care Cătălin Badea Gheracostea le va trata în "SFada cu literatura", vă invit să parcurgeţi un interviu pe care dumnealui l-a acordat săptămîna aceasta publicaţiei Galileo Online.

(P.S. Fotografia care însoţeşte această ştire a fost preluată de pe Galileo Online şi apare aici cu acordul redactorului-şef Michael Haulică. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Ţesătorul la gazetă

A apărut numărul din martie al Gazetei SF sub îngrijirea domnişoarei redactor-şef Simona Şerbănescu. Pe lîngă editorial, reportaje, proze scurte şi articole de tot felul, veţi găsi acolo şi o recenzie pe care am scris-o pe marginea romanului Drood (2009) de Dan Simmons, roman care ar urma în curînd să apară şi pe piaţa românească în traducerea lui Mircea Pricăjan. Mergeţi şi dumneavoastră să aruncaţi o privire. Lectură plăcută!

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Grant Morrison & Dave McKean, "Arkham Asylum" (1989)

La mijlocul anilor 1990, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, am avut plăcerea să parcurg un roman grafic cu totul ieşit din comun, intitulat Arkham Asylum - A Serious House on Serious Earth. Scenariul îi aparţinea lui Grant Morrison, iar grafica lui Dave McKean. Alături de Elektra Assassin şi de Sin City, mi-a rămas în memorie ca o realizare de excepţie din banda desenată. La recent-încheiatul tîrg de carte SF Final Frontier II, la jumătatea lunii martie 2012, am avut ocazia să achiziţionez un exemplar dintr-o ediţie aniversară a acestui album. Dacă tot l-am achiziţionat, m-am aşezat gospodăreşte şi l-am recitit. Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

La începutul acestui roman grafic, pe 1 aprilie, diverşii criminali prinşi de Batman şi internaţi la azilul Arkham se revoltă, îi iau ostatici pe membrii personalului medical şi cer ca Batman să vin să se interneze alături de ei. Ca urmare, protagonistul se simte dator să meargă acolo şi să se confrunte încă o dată cu Joker, cu Two-Face, cu Pălărierul Nebun, cu Doctorul Destin şi cu toţi ceilalţi. (Sau aproape cu toţi ceilalţi, avînd în vedere că din galeria personajelor de aici lipsesc Pinguinul şi Catwoman.)

Pe celălalt fir narativ, plasat în primele decenii ale secolului al douăzecilea, întemeietorul azilului, Amadeus Arkham, descoperă că maică-sa este împinsă spre nebunie de viziuni ale unei creaturi tenebroase, cu aripi de liliac, iar el la rîndul său se scufundă treptat în demenţă, ajungînd să scrijelească cu unghiile inscripţii obscure pe podeaua celulei în care este închis. Cel care îl înlocuieşte, doctorul Cavendish, îi studiază jurnalul şi îşi pierde treptat sănătatea mintală, aparent fără să înţeleagă că entitatea aceea monstruoasă care bîntuia azilul era un fel de proiecţie din viitor a lui Batman.

Ca şi Stray Toasters de Bill Sienkiewicz, publicat cam în aceeaşi perioadă, Arkham Asylum impresionează în primul rînd prin calitatea excepţională a graficii. Primele pagini conţin semne stranii, colaje de fotografii cu bucăţi de lemn şi piroane, iar planşele propriu-zise sînt realizate într-o varietate de tehnici, unele amintind de impresionism, altele de dadaism. Literele care redau discursul personajelor sînt create la rîndul lor cu o gamă largă de tehnici, mulţumită lui Gaspar Saladino. Efectul este încă mai impresionant decît în Stray Toasters sau în Steampunk: Manimatron. Discursurile Jokerului, spre exemplu, sînt mînjite în roşu aprins, ca nişte dîre de sînge arterial scrijelite cu furie pe pereţi. Impresia de ansamblu este foarte apăsătoare, gotică, iar conexiunile intertextuale ale scenariului la Alice în ţara minunilor şi Psycho au conotaţii de pedofilie şi incest. După încheierea poveştii propriu-zise, albumul conţine cîteva pagini cu declaraţii ale personajelor, unele mai neliniştitoare decît altele, iar notele biografice ale lui Gant Morrison şi Dave McKean sînt prezentate într-o manieră grafică la fel de spectaculoasă.

Versiunea pe care am achiziţionat-o, ediţia care marchează a cincisprezecea aniversare a romanului grafic, conţine şi scenariul original, cu adnotări, schiţe de planşe realizate de Grant Morrison, precum şi o postfaţă de Karen Berger, vicepreşedintă la Vertigo, cu informaţii despre modul în care Arkham Asylum a fost creat şi a schimbat regulile jocului în domeniul romanelor grafice. Pentru că acest album de nici 150 de pagini, care a avut nevoie de mai bine de trei ani pentru a fi realizat şi publicat, este unul dintre cele mai bine vîndute romane grafice din toate timpurile.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

 

William Golding, "The Spire" (1964)

În octombrie 2006, am achiziţionat un exemplar dintr-o ediţie de buzunar a unui roman de William Golding, The Spire (Editura Faber and Faber, Londra, 1965). Am reuşit să îl parcurg în primele luni ale anului 2012, oarecum printre alte lecturi şi activităţi conexe. Şi iată ce am aflat:

Acţiunea romanului The Spire este plasată într-un trecut nu foarte precizat - după Reformă, dar înainte de dezvoltarea societăţii industriale. Nu numai cadrul temporal este vag, ci şi cel geografic., Una sau două referiri la o localitae învecinată celei în care este plasată acţiunea romanului nu ajută prea mult la fixarea acelui loc fictiv undeva pe o hartă a Marii Britanii.

Intriga din The Spire este axată pe efortul unei comunităţi provinciale de a construi o turlă foarte semeaţă în catedrala din orăşel, în ciuda faptului că nu există o fundaţie solidă sub acea catedrală. În mod ironic (şi destul de postmodern), un proiect care ar fi trebuit să ducă la cooperare şi comuniune cauzează de fapt dezbinare şi înstrăinare.

Protagonistul romanului este reverendul Jocelin, cel care a avut viziunea turlei imense şi care îi îndeamnă pe localnici şi pe lucrători să ducă la bun sfîrşit construcţia. Punctul de vedere din roman este unul omniscient selectiv - naratorul ne relatează to ceea ce percepe, face, spune, gîndeşte şi simte protagonistul. Şi, dorind parcă să ilustreze acea definiţie care spune că postmodernismul îi este opus modernismului, Golding ne oferă în The Spire un proces prin care protagonistul nu evoluează (ca în Portret al artistului din tinereţe, spre exemplu), ci involuează (cam ca în Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine), coborînd treptat de la percepţii şi gînduri clare, complexe la viziuni şi stări tulburi, trunchiate, confuze. Sub acest aspect, ca şi într-un roman mai timpuriu al lui William Golding, Pincher Martin (publicat în România sub titlul Martin cel avid), deteriorarea mentală treptată a protagonistului este foarte bine redată prin discursul naratorial şi prin folosirea abilă a stilului liber indirect.

Dincolo de protagonist se află însă în roman o mulţime de personaje secundare, dintre care unele trec la rîndul lor printr-un proces de involuţie. Astfel, misticismului vizionar al lui Jocelin i se opune pragmatismul raţional al lui Roger Mason, şeful constructorilor. Acesta constată, făcînd săpături şi măsurători, că o asemenea turlă nemaivăzut de înaltă nu poate rezista fără o fundaţie solidă, iar tentativele lui de a discuta raţional despre o problemă reală sînt întîmpinate de Jocelin cu îndemnuri pioase la credinţă. Ca urmare, mai ales după ce reverendul îi dejoacă planurile de a pleca împreună cu lucrătorii şi de a abandona construcţia, Roger Mason se abrutizează treptat şi recurge rînd pe rînd la adulter, la alcoolism, la abuzuri verbale împotriva subordonaţilor, iar în cele din urmă la o tentativă de sinucidere.

Alte personaje din echipa de lucrători fie pier accidental, fie pleacă mai pe furiş sau mai făţiş cînd, pe măsură ce construcţia progresează, stîlpii de susţinere trosnesc, iar turla începe să se clatine, ameninţînd să se năruiască.

Localnicii, la rîndul lor, se retrag în număr din ce în ce mai mare de la serviciul religios, pînă cînd catedrala rămîne practic pustie, iar reverendul Jocelin este anchetat de către superiorii săi pentru neglijarea îndatoririlor. Spre final, cînd Jocelin are sănătatea fizică şi mintală sub orice critică, localnicii nu se sfiesc să îi adreseze injurii pe stradă, ba chiar să îl şi atace, nemulţumiţi fiind de decizia acestuia de a clădi turla.

Cu toate că este un roman destul de scurt, The Spire este memorabil pentru intensitatea contrastului dintre viziunea grandioasă a protagonistului şi lipsa lui de aptitudini în domeniul relaţiilor interumane. Scenele în care Jocelin, bîntuit de viziunea unor îngeri, demoni şi vrăjitoare, se arată incapabil de a înţelege ce îi spun cei din jur sau ce a scris el însuşi în documente oficiale sînt impresionante şi greu de uitat. Pe ansamblu, The Spire merită atenţia cititorilor şi rivalizează ca valoare literară cu Pincher Martin. Vi-l recomand şi dumneavoastră.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Radu Pavel Gheo, "Noapte bună, copii!" (2010)

La mijlocul lunii mai, 2010, am cumpărat şi am citit cea mai recentă carte a lui Radu Pavel Gheo, un roman intitulat Noapte bună, copii! (Editura Polirom, Iaşi, 2010). În multe privinţe, este cea mai ambiţioasă lucrare publicată pînă acum de Gheo. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Noapte bună, copii! urmăreşte destinele a patru personaje din România, o fată şi trei băieţi care îşi petrec adolescenţa în perioada comunistă, apoi, ca tineri adulţi, îşi urmează aspiraţiile în perioada post-decembristă. Parte din planurile lor de viitor sînt inspirate din crîmpeie de Occident (produse de consum, melodii, filme), parte de literatura ştiinţifico-fantastică.

Trei dintre personaje (Cristina, Leo şi Marius) aleg să emigreze, în vreme ce al patrulea (Paul) rămîne în România şi îşi urmează vocaţia de scriitor. Şi, ca în orice roman de maturizare care se respectă, fiecare personaj capătă ceea ce îşi dorea în copilărie (o carieră în cinematografie, o şansă la celebritatea literară, un automobil Corvette decapotabil) numai ca să constate că realitatea nu se potriveşte nici pe departe cu visul.

Căci Noapte bună, copii! este în primul rînd un roman despre maturizare. Ca şi trilogia S.U.A. (1938) de John Dos Passos, romanul lui Radu Pavel Gheo prezintă trei decenii din evoluţia unei societăţi prin prisma unor personaje imaginare care trec prin contexte sociale, geografice şi istorice atent modelate după realitate. În cazul cărţii discutate aici, aş aminti industrializarea din anii 1970 (cu masele de navetişti care locuiau la sat şi lucrau la oraş), raţionalizarea alimentelor de bază din anii 1980, micul comerţ de la graniţa cu Iugoslavia şi emigrările masive de după 1990.

Tot ca în trilogia lui Dos Passos, Gheo îşi prezintă personajele în copilărie şi adolescenţă, ca să le insufle cititorilor empatia cu ele, dar şi în viaţa de adult, ca să-i determine pe cititori să le judece. Pentru că personajele din Noapte bună, copii! chiar ajung să se confrunte cu dileme etice, să comită fapte ilegale sau imorale, să suporte consecinţele propriilor acţiuni şi să trăiască (sau să moară) în funcţie de ceea ce au ales.

Din acest punct de vedere, cele mai multe evenimente din intriga romanului sînt înlănţuite plauzibil, în şiruri de cauze şi efecte, ca o demonstraţie de logică. Pe alocuri (pentru că RaduPavel Gheo e postmodern), romanul conţine şi un dram de fantastic sau de realism magic, iar cîteva incidente şi personaje episodice rămîn învăluite pînă la final într-o aură de mister, lăsîndu-i pe cititori să îşi construiască propriile ipoteze şi explicaţii.

Două aspecte ale romanului mi-au dat de gîndit în timpul lecturii. Unul este ordinea în care autorul a ales să nareze evenimentele. În roman, episoadele din „prezent” (situat în anul 2000) alternează cu cele din „trecut” (1986, 1990, 1978). În primele două treimi ale romanului, tehnica permite ca episoadele din trecut să anunţe în subtext evenimente dramatice din prezent. Din păcate, după ce unele fire ale intrigii au ajuns la deznodămînt, în ultima treime a romanului, tehnica nu mai dă rezultate la fel de bune, suspansul se diminuează perceptibil, iar lectura are tendinţa să treneze.

Celălalt aspect care m-a pus pe gînduri este faptul că, dintre cele patru personaje principale, numai două le sînt prezentate pe larg cititorilor din perspectiva omniscienţei selective multiple, în vreme ce percepţiile, gîndurile şi sentimentele celorlalte două sînt prezentate foarte puţin (în cazul lui Leo) sau deloc (în cazul Cristinei). Cumva, am senzaţia că romanul ar fi avut de cîştigat dacă celor patru personaje principale li s-ar fi acordat o pondere egală.

În ceea ce priveşte aspectele pozitive ale cărţii, poate cel mai important este că Noapte bună, copii! e romanul unei generaţii, iar alte generaţii care doresc sau vor dori cîndva să afle cam cum a fost viaţa pentru cei din perioada „de tranziţie”se vor putea edifica parcurgîndu-l. Radu Pavel Gheo a surprins foarte bine graiurile din Banat şi din Moldova, vorbirea bunicilor şi a nepoţilor, precum şi atmosfera unor oraşe (Oraviţa, Los Angeles, Iaşi) şi sate (Iacobenii Noi şi Teicova, deşi ficţionale, sînt foarte plauzibile). După cum i-am spus şi personal, asupra fiecărei generaţii de scriitori planează un fel de obligaţie sau orizont de aşteptare de a prezenta epoca sa istorică pentru societate. Cum Radu Pavel Gheo s-a achitat mai mult decît onorabil de această obligaţie pentru generaţia noastră, noi, ceilalţi, putem să ne vedem nestingheriţi de alte planuri.

Aşa cum scriam la începutul acestei recenzii, Noapte bună, copii! este cea mai ambiţioasă carte de pînă acum a lui Gheo şi, din cîte am arătat în alineatele anterioare, probabil şi cea mai semnificativă. Preferata mea dintre cărţile lui rămîne însă în continuare Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a. Dar despre acest volum am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Această recenzie a fost iniţial publicată în numărul din noiembrie 2011 al Gazetei SF. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Jim Butcher - „Storm Front” (2000)

În ianuarie 2012, prin amabilitatea domnului editor Cristian Popescu, am avut ocazia să parcurg un roman de Jim Butcher, Storm Front (Editura Penguin, New York, 2000), primul dintr-o serie intitulată „Dosarele Dresden”. L-am parcurs pe îndelete şi am fost plăcut suprins să descopăr un hibrid de roman poliţist noir şi de roman fantastic.

Protagonistul-narator, Harry Dresden, este un vrăjitor care are contract cu departamentul de poliţie din oraşul său în vederea abordării laturii paranormale a investigării crimelor. Pe de altă parte, lucrează şi ca detectiv particular... paranormal. În plus, insistă încă din primele pagini ale cărţii asupra faptului că, deşi nu e nici pe departe singurul vrăjitor din lume, e singurul care apare în Pagini Aurii.

În primele capitole ale romanului, Harry Dresden primeşte două cazuri de rezolvat. Pe de o parte, poliţista Karrin Murphy îi cere să ajute la anchetarea unui dublu asasinat în care victimelor li s-a smuls inima din piept – cel mai probabil prin magie. Pe de altă parte, o soţie disperată şi... reticentă să se prezinte cu numele întreg, Monica, ar dori ca Dresden să îl găsească pe soţul ei care de cîteva zile a dispărut de la domiciliu.

După cum probabil vă aşteptaţi, Dresden trece prin cîteva incidente spectaculoase pe parcursul anchetelor. Printre cei cu care se confruntă se găsesc un şef mafiot, Johnny Marcone, o codoaşă-vampir, Bianca, şi un vrăjitor trimis de Consiliul Alb, Morgan. Şi, cum latura noir este accentuată, nu puteau lipsi femeile fatale, precum şoferiţa Linda Randall sau ziarista Susan Rodriguez.

Dar, ca în nici un roman poliţist cuminte, romanul Storm Front abundă şi în dueluri magice, descîntece, demoni, spiriduşi, ritualuri alchimice şi duhuri captive. Şi, poate sub influenţa lui Terry Pratchett, unele situaţii fantastice sînt cît se poate de amuzante.

Pe ansamblu, Storm Front reprezintă o bună formă de divertisment, întrucît e scris alert, cu nerv şi cu haz, iar iniţiativa Editurii Voyager de a-l publica merită salutată. Vestea bună pentru cititorii români este că Storm Front este doar primul roman dintr-o serie destul de lungă.

(P.S. Această recenzie a fost iniţial publicată în numărul din februarie al Gazetei SF. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Horia Nicola Ursu (editor), "Galileo 4" (2012)

Pe 17 martie 2012, la Tîrgul de Carte SF Final Frontier II, am primit de la domnul Horia Nicola Ursu două exemplare din numărul 4 al revistei Galileo. Am parcurs acest număr în numai şase ore - îl aşteptam de unsprezece luni, de cînd apăruse Galileo 3, aşa încît graba mea poate părea întrucîtva justificată. Şi iată ce am aflat:

Editorialul redactorului-şef Horia Nicola Ursu este o variaţiune pe tema: "Ne pare rău pentru întîrziere, dar mergem mai departe." (Îi sînt recunoscător pentru că publică în continuare revista...)

Secţiunea de "Ficţiuni", parcă mai bogată ca în alte ediţii, cuprinde şapte schiţe şi povestiri. "Apocalipsa după Aron Biro" pare insuficient de închegată ca poveste şi insuficient de revizuită stilistic. Timpurile verbelor în naraţiune uneori au fost folosite... într-un mod mai puţin ortodox, să spunem. Adrian Buzdugan, pe de altă parte, cu "Bulgărele din cer", pare să fi surprins foarte bine stilul din unele cărţi ale lui Alexandru Mitru. Oliviu Crâznic, în "Transport periculos", ne oferă o operă spaţială interesantă, care îi lasă pe cititori să întrevadă crîmpeie dintr-un univers mult mai vast. Poate că vor urma şi alte lucrări plasate în acelaşi univers imaginar, cine ştie...

Poate cea mai reuşită proză din acest număr al revistei este "Isabel în Cădere" de Ian R. MacLeod, o povestire scrisă într-un stil care aminteşte cumva de Cordwainer Smith. Destul de îngrijită stilistic, însă cu o miză mică şi... parcă prea realistă mi s-a părut în schimb "O istorie ilustrată a secolului al XX-lea" de Kim Stanley Robinson.

Doru Stoica, în schiţa "Clona-mi-aş", combină lumea rurală românească din istoria recentă şi tehnologia clonării, cu un discurs hazliu şi cu personaje plauzibile. Poate că intriga ar fi meritat dezvoltată ceva mai mult. Narcisa Stoica încheie această secţiune a revistei cu povestirea "Apocalipsă la super-ofertă", un text onorabil, cu o poantă de final reuşită.

În secţiunea "Viitorul Anterior", domnul Mircea Opriţă ne prezintă informaţii bio-bibliografice despre două personalităţi ale literaturii SF româneşti, Felix Aderca şi Adrian Rogoz. Ambele prezentări sînt bine documentate şi realizate echilibrat.

Secţiunea "Dosar" îl are ca vedetă pe John Shirley, cel pe care William Gibson l-a numit "Ioan Botezătorul al literaturii cyberpunk". Redactorul-şef Horia Nicola Ursu ne oferă note bio-bibliografice. Urmează interviul "Aerul trosneşte", realizat de subsemnatul în 2010, şi povestirea "Isolation Point, California", încadrabilă la subgenul postapocaliptic şi oarecum înrudită ca idee cu "The Screwfly Solution" de James Tiptree, Jr. Toate traducerile din această ediţie a revistei Galileo au fost realizate de Mircea Pricăjan.

Dintre plusurile pe care aş vrea să le remarc se numără o copertă ceva mai atrăgătoare prin design decît cea a numărului precedent, apariţia unor reclame la editura lui Bogdan Tudor Bucheru şi Kelly Bucheru, Texarom, precum şi o hîrtie de bună calitate în interiorul revistei.

Printre minusuri aş aminti dispariţia rubricii "Zeitgeist", unde de regulă se puteau citi articole şi eseuri de Cory Doctorow, Paul Di Filippo, Cătălin Badea Gheracostea sau Robert Silverberg, ca şi faptul că micile erori de redactare par să fie prezente într-un număr mai mare decît în ediţiile precedente ale revistei. Dar sînt speranţe că Galileo va apărea mai des şi probabil că micile probleme se vor remedia din mers. Astăzi, la ora 13.00, puteţi participa şi dumneavoastră la lansarea numărului 4 al revistei Galileo la standul Editurii Millennium Books din cadrul Tîrgului de Carte SF Final Frontier II. Probabil ne vom întîlni acolo.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Ţesătorul la gazetă

În numărul din februarie al Gazetei SF, lansat aseară, a apărut un interviu cu subsemnatul, interviu realizat de domnişoara redactor-şef Simona Şerbănescu, precum şi o recenzie a romanului Gangland scrisă de Oliviu Crâznic. Vă invit şi pe dumneavoastră să parcurgeţi aceste materiale aici şi aici. Lectură plăcută!

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Ţesătorul în vizită

Astăzi, pe blogul domnului Ştefan Ghidoveanu, în cadrul unei rubrici intitulate "Cele 1001 de scorneli ale Moşului SF", mi-a apărut o schiţă numită "Din cer senin", împreună cu o prezentare foarte generoasă. Vă invit şi pe dumneavoastră să o parcurgeţi urmînd hiperlegătura de aici: http://moshulsf.wordpress.com/2012/02/15/exclusivitate-%E2%80%9Emoshul-sf-proza-de-florin-pitea/.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Opţiunea de a deschide cartea

Mîine, 12 februarie, la ora 8.30, pe postul de televiziune TVRM, în cadrul emisiunii "Deschide cartea!", împreună cu domnul profesor Alexandru Mironov l-am invitat pe unul dintre cei mai îndrăgiţi autori români de literatură fantastică şi ştiinţifico-fantastică - şi anume, pe domnul Liviu Radu, autorul unor lucrări de excepţie precum Constanţa 1919, Babl, Cifrele sunt reci, numerele-s calde sau Opţiunea. Puteţi urmări emisiunea şi online, urmînd hiperlegătura de aici: http://tvonline.isfree.org/tvrm/. Vă doresc vizionare plăcută.

(P.S. Imaginea cu domnul Liviu Radu a fost preluată de pe blogul domnului Oliviu Crâznic, http://oliviucraznic.wordpress.com/, căruia îi mulţumesc pe această cale pentru bunăvoinţă. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Ţesătorul şi morile de vînt

Ieri am aflat de la domnul Cătălin Badea Gheracostea că anul acesta în Spania se pregăteşte publicarea unei antologii de ficţiune speculativă românească alcătuită de domnul Mircea Opriţă şi tradusă de domnul Mariano Martin Rodriguez. Volumul se va intitula "El cielo de cristal" şi în cuprins, alături de numeroase nume prestigioase ale SF-ului românesc, cititorii vor găsi şi schiţa "Necropolis" a subsemnatului. Mai multe informaţii puteţi afla de pe site-urile Helion Online şi Cultural SF and Movie Learnings. De asemenea, vă reamintesc că puteţi comanda volumul Necropolis la un preţ foarte avantajos la adresa aceasta: http://www.amaltea.ro/fantasy-sci-fi/necropolis.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Maria Wilhelm & Dirk Mathison, "Avatar" (2009)

În urmă cu un an, pe 19 ianuarie 2011, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi de la Librăria Nautilus, http://nautilus.ro, un volum intitulat  Avatar – A Cofidential Report on the Biological and Social History of Pandora (Editura Harper Collins, Londra, 2009). De parcurs, l-am parcurs abia în ianuarie 2012, pentru că de prea mulţi ani am cumpărat mai multe cărţi decît sînt în stare să citesc. Şi iată ce am aflat:

Volumul Avatar este „ştampilat” pe copertă drept „Un ghid de supravieţuire pentru activişti” şi se prezintă ca un samizdat din viitor, o carte cu fotografii lipite cu bandă adezivă sau prinse cu agrafe de birou, cu pagini mototolite şi cu însemnări scrise de mînă ici şi colo. Secţiunile introductive, „Pandora: A Survival Handbook”, respectiv „Warning!”, întăresc impresia aceasta, căci sînt scrise în numele unui activist ecologist din viitor pentru beneficiul posibilior simpatizanţi care ar dori să se opună abuzurilor Administraţiei pentru Dezvoltarea Resurselor.

Primul capitol prezintă date despre astronomia şi geologia satelitului Pandora. Scurte secţiuni sînt dedicate sistemului Alfa Centauri, planetei gigantice Polifem, satelitului Pandora, minereului improcurabiu şi aşa mai departe.

Al doilea capitol tratează despre fiziologia şi cultura Na'vi. Aici, secţiunile discută despre coada băştinaşilor, despre ritualurile lor de împerechere, despre creşterea copiilor şi sistemul de numărare, despre arme, unelte şi instrumente muzicale.

Capitolul al treilea aduce în discuţie fauna de pe Pandora. Zeci şi zeci de pagini le sînt dedicate diferitelor specii din regnul animal, de la arahnoizi la lupii-viperă şi de la dinihtoizi la marele leonopterix. Interesant este că articolele au răspîndite printre ele informaţii despre arme folosite de băştinaşi pentru vînarea unora dintre aceste animale, despre hăţuri pentru controlul altor creaturi şi despre cîntece de vînătoare ale Na'vi.

Capitolul al patrulea discută despre flora de pe Pandora. Ca şi în capitolul precedent, pe lîngă informaţii despre diversele specii apar şi scurte secţiuni despre instrumente muzicale şi despre unelte ale băştinaşilor, precum şi note scrise de mînă despre posibile utilizări ale plantelor de pe Pandora pentru combatrerea unor maladii de pe Pămînt.

Capitolul al cincilea prezintă tehnologia umană de pe Pandora, începînd cu navele spaţiale şi aeronavele şi terminînd cu utilajele şi cu armamentul. De remarcat că, în acest capitol, comentariile adăugate de mînă se referă uneori la metode pentru sabotarea vehiculelor.

La finalul volumului sînt ataşate cîteva documente compromiţătoare sustrase de la Administraţia pentru Dezvoltarea Resurselor, precum şi un glosar de termeni şi un dicţionar Na'vi – englez. Volumul se încheie cu o pagină de mulţumiri adresate savanţilor şi scriitorilor care au contribuit la dezvoltarea în detaliu a acestei lumi imaginare.

Ceea ce trebuie remarcat în legătură cu acest ghid de supravieţuire pentru activişti este integrarea exepţională a aspectului literar şi a prezentării grafice. Nu numai că volumul Avatar reprezintă o enciclopedie a universului în care se petrece filmul lui James Cameron, dar lucrarea, prin modul cum este scrisă, ilustrată şi prezentată fiecare pagină, creează iluzia că a fost alcătuită de un locuitor disperat al unui Pămînt muribund, suprapopulat şi sufocat, din viitorul apropiat, şi adresată altor oameni la fel de disperaţi. Imaginile sînt rareori aşezate drept pe pagină, unele informaţii sînt plasate în viniete colorate, cu margini zdrenţuite, sau în note mîzgălite cu creionul, iar porţiuni de frază sînt marcate neglijent cu carioca fosforescentă. Efectul de ansamblu este impresionant.

Ca urmare, îmi vine greu să încadrez volumul Avatar într-o categorie anume. Seamănă cu o lucrare de non-ficţiune, dar se referă la o lume fictivă. Seamănă cu un album de bandă desenată, dar nu e axat pe o intrigă sau pe un fir narativ. Seamănă cu o enciclopedie, dar e în mod intenţionat altfel decît suratele sale sobre şi ordonate. Seamănă cu cărţile ilustrate de poveşti bazate pe filme, dar se concentrează asupra fundalului peliculei Avatar, nu asupra evenimentelor din prim-planul acesteia. Pe de altă parte, îmi vine foarte uşor să vă asigur că volumul acesta e o carte de recitit şi că, după ce îl veţi parcurge, veţi revedea filmul Avatar din cu totul altă perspectivă.

Şi, cum o imagine (mişcată) face mai mult decît o mie de cuvinte, vă invit ca mai jos să răsfoiţi acest ghid de supravieţuire pentru activişti. Vizionare plăcută!

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Interviu cu un ţesător

Nu toată lumea ţine să realizeze un interviu cu un vampir. Domnişoara Mona Ardeleanu, director de comunicare la Ozone Homes, a preferat să realizeze un interviu cu un ţesător pentru blogosphera.ro. Puteţi şi dumneavoastră să îl parcurgeţi la adresa: http://blogosphera.ro/vip-blogger/interviu-cu-florin-pitea/. Vă doresc lectură plăcută.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Haita de lupi deschide cartea

Mîine, 29 ianuarie 2012, între orele 8.30 şi 9.00, în cadrul emisiunii "Deschide cartea" de pe postul TVRM puteţi urmări o ediţie cu un invitat special - iniţiatorul şi moderatorul cenaclului Wolf's Pack Lucian Cristian Oancea (pe care îl puteţi vedea în braţe cu toată lumea într-o imagine preluată de pe Gazeta SF). Împreună cu domnul Alexandru Mironov şi cu subsemnatul, invitatul va discuta despre Păturica rotundă de SF de la Atlantykron, despre cenaclul Wolf's Pack, despre ocupaţia de anticar şi despre multe alte subiecte interesante şi surprinzătoare. Emisiunea poate fi urmărită şi online aici. Vă doresc vizionare plăcută.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Exploratorul lumii de mîine deschide cartea

Mîine, 15 ianuarie 2012, între orele 8.30 şi 9.00, pe postul de televiziune TVRM puteţi urmări o nouă ediţie a emisiunii "Deschide cartea!" De această dată, împreună cu domnul Alexandru Mironov, l-am invitat în studio pe scriitorul, antologatorul şi traducătorul Ştefan Ghidoveanu, cel care, de aproape un sfert de veac, prezintă emisiunea "Exploratorii lumii de mîine" la Radio România Cultural. "Deschide cartea!" se poate urmări şi online la adresa http://tvonline.isfree.org/tvrm/. Vă doresc vizionare plăcută.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Liviu Radu, "Opţiunea" (2004)

În 2004, prin amabilitatea domnului Liviu Radu, am primit cadou, cu autograf, două romane. Pe unul dintre ele, Opţiunea (Editura Pygmalion, Ploieşti, 2004), l-am citit în decembrie 2011 în două zile. Şi iată ce am aflat:

Pe o planetă asemănătoare cu Pămîntul, numită Glia de către locuitorii ei, un veteran pe nume Enor este de pază în Civis, capitala Imperiului Latgan, şi meditează la întîmplări pe care le-a trăit şi la soarta a două personaje extraordinare, Colb şi Madby.

Cei doi, care se dovedesc a fi entităţi non-umane sosite din spaţiul cosmic, au o primă înfruntare un deceniu mai devreme, în prezenţa lui Enor, într-un han din provincia Calmeea, după care urmează destine diferite.

Madby foloseşte o tehnologie superioară, ce pare aproape magică (arme cu energie coerentă, farfurii zburătoare, cîmpuri energetice), pentru a înfrînge armate întregi şi pentru a se instala ca împărat-zeu. Colb, în schimb, predică o doctrină stoică a autocontrolului, a compasiunii şi a conduitei paşnice.

Dacă Madby pare la început un salvator, iar apoi un excentric, puterea absolută îl conduce în cele din urmă la excese, vicii şi cruzimi monstruoase. Colb, hotărît să practice ceea ce predică, este persecutat pentru doctrina sa, apoi torturat şi executat.

Cum eroul romanului Opţiunea discută pe alocuri destul de deschis ideea că este nevoit să se întrupeze şi să fie martirizat pe fiecare lume unde există oameni, presupun că ideea de la care a pornit domnul Liviu Radu cînd a scris acest roman a fost un argument teologic formulat împotriva posibilităţii existenţei vieţii inteligente pe alte planete – dacă ar exista un număr nesfîrşit de lumi locuite, Mîntuitorul ar trebui să se întrupeze şi să se răstignească pe fiecare dintre ele pentru a le aduce oamenilor de acolo posibilitatea mîntuirii; un număr nesfîrşit de răstigniri ar fi contrar firii binevoitoare a Divinităţii; prin urmare, Pămîntul este singura lume locuită.

În versiunea domnului Liviu Radu, acest argument teologic este dat peste cap, iar Fiul se întrupează, predică şi suferă în alt fel decît în evangheliile canonice. (Şi cel puţin cîteva dintre parabolele lui Colb nu sînt parafrazări ale celor din evanghelii, ci creaţii ale domnului Liviu Radu. Am să vă las dumneavoastră plăcerea să decoperiţi care anume.)

Singura mea obiecţie în privinţa acestei cărţi este că redactarea literară lasă adesea de dorit. Fireşte, este mult mai bine pentru cititori să aibă Opţiunea într-o formă cu unele erori tipografice decît să nu o aibă deloc. Dar îmi face plăcere să sper că romanul acesta deosebit va găsi cîndva un redactor literar pe măsură şi că va apărea într-o nouă ediţie mai îngrijită. Căci talentul literar al domnului Liviu Radu merită cu prisosinţă o abordare profesională din partea editurilor.

(P.S. Recenzia aceasta a apărut iniţial în numărul din decembrie 2011 al Gazetei SF. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)