Prin 2001, am împrumutat şi parcurs de la domnul Cristian Lăzărescu nişte fascicule dintr-un serial de bandă desenată intitulat Steampunk. Apoi, în mai 2004, mulţumită lui Bogdan Tudor Bucheru, am primit cadou primele două (şi deocamdată singurele) volume din acest roman grafic. Cu toate că diverşi eseişti au publicat pe Internet articole în care criticau Steampunk destul de făţiş, eu l-am apreciat foarte mult şi l-am parcurs de cîteva ori, ba chiar sînt convins că am să-l reiau din cînd în cînd şi de acum înainte. Să vedem împreună de ce:Primul volum al romanului grafic se intitulează Manimatron şi a fost publicat în 2001 de editura Wildstorm Productions din La Jolla, California. Volumul cuprinde prologul „Catechism”, actul întîi al seriei (compus din cinci capitole), precum şi o naraţiune epistolară, „Idiosincratica”, ilustrată cu schiţe-concept.
Intriga volumului este plasată la Londra, în 1837, într-o istorie alternativă. Doi jefuitori de morminte, Rabid Randy şi Sköm, descoperă într-un cavou un personaj în animaţie suspendată. Personajul, pe nume Cole Blaquesmith, are un cuptor în loc de torace şi un braţ mecanic. Pe de o parte, Sköm şi Rabid Randy ar dori să-i demonteze protezele mecanice ca să le vîndă pe piaţa neagră. Pe de altă parte, conducătorul acestei lumi, Lord Mortimer Absinthe, are nevoie de Cole ca să afle unde au fost depozitate nişte informaţii preţioase. Conducătorul rezistenţei armate împotriva lui Absinthe, Sir Robert Peel, ar dori ca protagonistul să ducă la îndeplinire ceea ce el însuşi nu poate: o revoluţie a claselor oprimate din Marea Britanie. Iar Cole Blaquesmith vrea să-şi amintească cine era înainte de a intra în animaţie suspendată.
Amintirile protagonistului revin treptat, în secvenţe disparate, printre episoade de acţiune furibundă din „prezent”. Astfel, între înfruntări cu Victoria, regina sălbaticilor, cu Faust, rătăcitorul singuratic, şi cu Lord Absinthe, Cole Blaquesmith îşi aduce aminte că a fost pescar şi luptător în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, că a fost alfabetizat de o învăţătoare, Fiona, şi că, într-o tentativă disperată de a găsi leac pentru tuberculoza Fionei, a apelat la doctorul Mortimer Absinthe, a călătorit în viitor cu o maşinărie creată de acesta şi i-a adus informaţii şi tehnologie din anul 1954.
Pe măsură ce lecţiile Fionei despre demnitate îi revin protagonistului în memorie, acesta înfruntă soldaţii-cîini ai lui Lord Absinthe, îi dejoacă planurile de colaborare cu Vaticanul şi în cele din urmă declanşează o revoluţie.
Poate că romanul grafic Steampunk: Manimatron nu are bogăţia culturală şi intertextuală a Ligii domnilor extraordinari, să zicem. Dar, dintre toate benzile desenate pe care le-am citit, are densitatea grafică cea mai mare – supărător de mare, după părerea vechiului meu prieten Tudor Popa.
Practic, fiecare pagină din acest volum cuprinde o mulţime de detalii, aflate undeva la intersecţia dintre societatea industrială, stilul manga şi delir. Începînd cu personajele principale, continuînd cu vehiculele şi accesoriile şi sfîrşind cu decorurile, toate elementele vizuale suferă de un exces de imaginaţie pe care numai trilogia Noului Crobuzon a lui China Miéville ar putea spera să-l egaleze.
Astfel, Lord Mortimer Absinthe pare o încarnare anacronică a lui Marilyn Manson cu înclinaţii de savant nebun (şi un discurs pe măsură). Faust, asasinul lui personal, este un demon negru cu tatuaje verzi fosforescente, echipat cu o sabie incandescentă şi cu un fluier din vertebre umane. Victoria, care în istoria noastră a fost regina Marii Britanii şi împărăteasa Indiei, pare o admiratoare adolescentă a grupului Kiss dotată cu bice retractabile din segmente metalice. Iar Cole Blaquesmith, cu braţul său colosal din care scapă aburi şi jar, pare să fie un gladiator al epocii industriale.
Decorurile, la rîndul lor, abundă în mecanisme, conducte, vitralii şi ventilatoare. Amintirile lui Cole, în mod special, deşi plasate în decorul pre-industrial al secolului al XVIII-lea, sînt încadrate de ţevi, pîrghii, roţi dinţate şi cadrane, iar nuanţele de gri în care sînt redate (complet diferite de scenele viu colorate din „prezent”) le conferă o încărcătură gotică deosebită.
Din păcate, tocmai această densitate grafică ieşită din comun, împreună cu decupajul neortodox al casetelor şi cu împletirea mai multor fire narative, face parcurgerea acestui volum destul de obositoare. Pentru mine, unele detalii cum ar fi cîte o culoare specifică pentru discursul anumitor personaje sau cîte un tip special de literă pentru unele monologuri reprezintă aspecte atrăgătoare, rar întîlnite în domeniul benzilor desenate. Pentru publicul cititor american, însă, excesele grafice din Steampunk au fost greu de tolerat. Vînzările fasciculelor au fost scăzute, iar autorii au abandonat proiectul la jumătate.
Din fericire, Manimatron nu a fost singurul volum din seria Steampunk. I-a urmat Drama Obscura. Dar despre acesta am să vă relatez cu altă ocazie
(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu